Franta relanseaza Europa Apararii

In august 2007 presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy a instituit o comisie prezidentiala a carei misiune era aceea de a elabora o noua doctrina de securitate pentru Franta. Noua orientare strategica a fost facuta publica cu o luna inaintea preluarii de catre Franta, a Presedintiei UE (iulie 2008), deci intr-un moment ce poate fi considerat o avanpremiera a agendei de securitate pe care Parisul o va promova pe termen scurt si mediu. Mai mult, perspectiva strategica a Frantei (Defense et securite: le livre blanc) ofera o platforma pentru reconceptualizarea Strategiei Europene de Securitate, aflata ea insasi in plin proces de revizuire. Este foarte probabil ca la sfarsitul anului 2008, cand revizuirea Strategiei Europene de Securitate se va incheia, aceasta sa imprumute numeroase elemente din perspectiva Frantei. Desi doctrina isi propune sa defineasca prioritatile strategice ale Frantei in urmatorii 15 ani, totusi, o serie dintre prevederile sale par deja sa genereze consecinte imediate asupra raporturilor dintre NATO si UE, asupra Europei Apararii, dar si asupra relatiilor transatlantice.

Una din consecintele majore, ale noii viziuni stra­te­gi­ce, ar fi ceea ce am putea numi Europa Apararii "re­loaded". Doctrina franceza readuce in discursul public unul dintre dezideratele principale ale Europei Apararii in­­ca de la momentul sau fondator (Declaratia de la Saint-Malo, 1998) - constituirea unei forte de interventie de 60.000 de oameni, ce poate fi desfasurata si sus­ti­nu­ta pentru cel putin un an de zile intr-un teatru de ope­ra­tiuni din afara Europei si care va dispune de intregul sprijin aerian si naval necesar. Singura modalitate a Frantei de a influenta in mod decisiv dinamicile globale con­sta in transformarea UE intr-un actor semnificativ in se­cu­ritatea internationala, lucru imposibil fara Europa Apa­rarii. Cu un buget estimat sa creasca la 18 miliarde de euro (de la 15 miliarde), Franta devine avangarda Eu­ro­pei Apararii.

Sarkozy vs. De Gaulle

S-a vorbit mult in presa internationala despre di­men­siu­nea euroatlantica a politicii externe a Frantei post-Chirac. Am putea chiar sa spunem ca, inca din primul mo­ment al mandatului sau de presedinte, Nicolas Sar­kozy a initiat o ofensiva euroatlantica si care, in sine, re­pre­zinta o ruptura fundamentala cu traditia de politica ex­terna consacrata de generalul de Gaulle. Dar pentru a in­­te­lege gaullismul (ca filozofie de a interactiona cu lumea anglo-saxona) trebuie sa ne intoarcem la pozitia initiala a Frantei in epoca postbelica.

Desi aflata nominal printre statele invingatoare, Fran­ta a iesit din cel de-al doilea razboi mondial cu o imagine si­fonata: fusese ocupata de germani si eliberata cu aju­to­rul Marii Britanii si al Statelor Unite. Prestigiul sau de mare putere devenise contestabil. Franta postbelica era doar umbra unui stat cu trecut ilustru, imperial. Pe acest fond s-a impus gaullismul. Cu o mandrie nationala ra­ni­ta, cu o natiune aflata in plina criza identitara, Franta avea o nevoie de mituri, de eroi, de generalul de Gaulle. El a fost raspunsul unei Frante umilite. Inainte de toate, gaullismul a inseamnat o anumita filozofie de a in­ter­pre­ta rolul Frantei in lume, o credinta profunda in destinul si mi­siunea speciala a Frantei. Era un mijloc de a reda fran­ce­zilor increderea in Franta si in capacitatea ei de a ac­tio­na asupra marilor evenimente globale. El promitea re­stau­rarea grandorii pierdute si avea ambitia de a rea­se­za Franta in randul marilor puteri, de a recastiga res­pec­tul acestora si, mai ales, de a-i recladi potentialul de a in­fluenta lumea. Din punct de vedere tactic, gaullismul si-a propus inventarea unor formule care sa propulseze pu­terea Frantei intr-o era postcoloniala. De aici viziunea unei Europe construite in jurul sau, o Europa dominata de Franta si care promova o agenda stabilita de Paris. Totodata, de Gaulle a respins instinctiv orice schema de or­ganizare a Europei care ar fi acordat un cuvant de spus Marii Britanii sau Statelor Unite. El dorea o Europa condusa de Franta si, in acelasi timp, total independenta de influenta anglo-saxona. O Europa euroatlantica in­­sem­na, pentru de Gaulle, sfarsitul unei Europe a euro­pe­ni­lor si mai ales sfarsitul dominatiei Frantei asupra Euro­pei (altminteri singura modalitate de a reaseza Franta in ran­dul marilor puteri). Asa se explica puternica aver­siu­ne a generalului de Gaulle fata de NATO, organizatie do­mi­nata de catre Washington si Londra. Apogeul acestei ati­tudini a fost retragerea Frantei din comandamentul mi­li­tar al Aliantei, in 1966.

Politica externa a presedintelui Sarkozy reprezinta un moment de ruptura, o abandonare a gaullismului ca tac­tica, ca filozofie de a interactiona cu lumea anglo-sa­xo­na. Spre deosebire de generalul de Gaulle, prese­din­te­le Sarkozy este un euroatlantist din necesitate: "Prie­te­nia dintre Europa si SUA este un imperativ al stabi­li­tatii globale". Sarkozy este un pragmatic, un "realist" care lucreaza cu datele obiective ale "realitatii" europene si transatlantice. El incearca sa le asambleze intr-un for­mat care sa promoveze interesele nationale ale Frantei. El a inteles ca niciunul dintre obiectivele fundamentale ale Frantei, in planul relatiilor internationale, nu poate fi avan­sat fara o colaborare cu Marea Britanie si Wa­shing­to­nul. Pentru a promova Europa Apararii, Franta trebuia sa lucreze cu Washingtonul si Londra, si nu impotriva lor.

Raportul cerere/oferta in dinamica relatiilor euroatlantice

Totusi, euroatlantismul Frantei post-Chirac nu este unul fara rezerve, fara limite. Euroatlantismul prese­din­te­lui Sarkozy este un mijloc pentru atingerea unui scop clar definit: transformarea UE intr-un actor militar semni­fi­cativ, care sa aiba capacitatea si spatiul de a se ma­ni­fes­ta autonom. Dar pentru asta, Parisul trebuie mai intai sa-si acomodeze interesele cu cele ale binomului trans­at­lantic (Washington-Londra). Ce a urmat a fost un foarte atent exercitiu de monitorizare a "cererii" ameri­ca­no-britanice (a intereselor lor vitale) pentru a se prezenta o "oferta" franceza pe masura. De-altfel, intregul demers de diplomatie publica asumat de Sarkozy se struc­tu­rea­za pe studiul fortelor cererii si al ofertei, ca platforma pen­tru echilibrarea relatiei dintre UE si NATO. Status-quo-ul anilor ’90 (sustinut in epoca, in special, de SUA si Marea Britanie) si care afirma o preeminenta de jure a NATO asupra UE este astazi complet inacceptabil pen­tru Paris (acest dezechilibru avea sa fie codificat sub for­ma aranjamentelor Berlin Plus ce permiteau UE sa ac­ce­seze resursele Aliantei). Insa nicio retorica anti-NATO nu putea duce prea departe. Solutia lui Sarkozy? Un euro­atlantism moderat si riguros conditionat. Mesajul central al acestei noi orientari si care va deveni lait-mo­tivul fiecarui discurs sustinut de Sarkozy la Londra sau Washington, este fara indoiala un succes de marketing: More NATO, more Europe; More Europe, more NATO. Este un mesaj foarte clar ce semnaleaza ca nu se poate vorbi despre "mai mult NATO" fara a se inte­le­ge ca este nevoie de "mai mult UE". Cu alte cuvinte, daca vreti un rol mai semnificativ pentru NATO trebuie sa sprijiniti un rol mai semnificativ pentru UE. Si invers, daca ne sprijiniti in consolidarea UE, va vom sprijini in con­solidarea NATO. Oferta lui Sarkozy a lovit Washing­to­nul si Londra, cu o precizie chirurgicala. La nivel prac­tic, Sarkozy anunta disponibilitatea Frantei de a-si su­pli­men­ta trupele in Afganistan si de a reveni in structura de comanda a NATO.

Ce primeste Franta?

Sub presiunea campaniilor extrem de costisitoare din Af­ganistan si Irak, "atat Parisul cat si Washingtonul au ajuns la aceeasi concluzie: dezvoltarea UE pe com­ponenta de securitate nu trebuie indiguita, ci, dim­potriva, stimulata" afirma Asle Toje expert al Insti­tu­tului de Studii de Securitate al UE din Paris. SUA vad o consolidare a Europei Apararii ca fiind in interesul sau imediat (in special in ceea ce priveste sporirea ca­pa­ci­tatii militare a UE, SUA fiind inca din anii ’90 un con­stant critic al dezechilibrului de putere militara dintre Eu­ro­pa si America). Dar care este pretul revenirii Frantei in NATO? Aranjamentul Berlin Plus va trebui sa fie re­ne­go­ciat deoarece francezii au semnalat foarte clar ca nu se vor intoarce intr-o Alianta anchilozata in logica anilor ’90: "Ei vor un NATO care in mod fundamental nu este mai presus de UE, asa cum multi credeau in mo­men­tul semnarii aranjamentului Berlin Plus", ne-a de­cla­rat Asle Toje. Totusi, pentru Franta, o echilibrare defi­ni­tiva a raporturilor dintre NATO si UE inseamna, in prac­tica, dezvoltarea unei capacitati proprii de pla­ni­fi­ca­re a misiunilor asumate de Europa Apararii. Se contu­rea­za, astfel, un blocaj al demersului de consolidare a Europei Apararii si in egala masura a initiativelor menite sa flexibilizeze tactic relatia dintre NATO si UE, in spe­cial datorita refuzului Londrei de a sustine pledoaria Fran­tei privind o comanda UE independenta de NATO, pe motiv ca astfel sunt dublate capacitati deja existente in Alianta. Pentru Franta, refuzul Londrei echivaleaza cu o subordonare de facto a UE fata de NATO. Unde ne aflam astazi?: "Pe de o parte Franta nu va reveni in Alianta daca aceasta nu ofera UE spatiul necesar sa devina un actor militar cu adevarat independent. Pe de alta parte, britanicii si americanii nu vor dori sa acorde Uniunii aceasta posibilitate in absenta unei cooperari mai eficiente cu NATO (in special la nivel tactic atunci cand ambele organizatii sunt pre­zen­te in acelasi teatru de operatiuni). Este foarte putin probabil ca partile interesate sa ajunga la o for­mula de consens atata timp cat nu vom avea un pro­gres simultan pe ambele planuri" a declarat Asle Toje.

FRANÇOIS HEISBOURG*

UE are nevoie de o infrastructura de comanda  independenta de NATO

Care sunt transformarile majore survenite in me­diul strategic de astazi si care sunt diferentele fata de anii ‘90?

In anii ‘90 traiam in timpuri foarte diferite. Ne con­frun­tam, atunci, cu o absenta, cea a Uniunii Sovietice, si in ace­lasi timp cu o prezenta, cea a singurei superputeri, Statele Unite ale Americii. Pe de alta parte, ne aflam in­­tr-o lume in care statele occidentale aveau si credeau in pu­terea lor de a determina regulile sistemului interna­tio­nal. Astazi, in 2008, suntem in plina globalizare, o lume in care niciuna dintre marile puteri nu mai dispune de capacitatea de a determina singura sau in concert re­gu­li­le sistemului. In plus, putem constata sfarsitul mo­men­tu­lui unipolar al Vestului, pe masura ce economiile asiatice au depasit dinamismul si vitalitatea statelor occidentale (de aici, o diminuare a potentialului Vestului de a gu­ver­na o lume globala). In noul context geopolitic, miza devi­ne aceea a consolidarii capacitatii de a detecta si ana­li­za, in timp real, unde, cand si sub ce forma se vor dez­vol­ta cele mai probabile amenintari de securitate. Nimic din toate astea nu se poate compara cu stabilitatea si re­la­­tiva predictibilitate a epocii Razboiului Rece. Aceasta lume a apus sub presiunea globalizarii, care impune noi pa­radigme de formulare a politicilor de securitate: capa­ci­tatea de a culege informatii si securitatea bazata pe cunoastere formeaza avangarda noilor prioritati strate­gi­ce, devenind prima noastra linie de aparare.

Centrul de gravitate al securitatii globale se muta spre Asia. Are UE o abilitate reala in a gestiona as­cen­siunea Asiei?

Realitatea este mult mai complicata de atat. Asia este la acest moment cea mai dinamica parte a lumii. Din perspectiva economica, dinamismul sau este com^­pa­rabil cu cel al Europei Occidentale si al Americii de Nord. Insa, pe fond, ascensiunea Asiei nu implica inlo­cui­rea unei hegemonii cu alta noua, cu o hegemonie asia­tica; mai mult, nu cred in scenariul conform caruia su­perputerea Statelor Unite va fi pur si simplu maturata de superputerea Chinei. In era globalizarii, niciuna dintre marile puteri nu are abilitatea de a impune, de una sin­gura, regulile sistemului international sau de a face le­gea in politica globala. Nu ne aflam intr-o era a Asiei, ci in epoca globalizarii, iar consecintele sale ii afecteaza pe toti. Ne aflam intr-un moment in care asistam la o mi­gra­re, la o dispersie a puterii dinspre actorii clasici ai politicii globale (marile puteri, statele natiuni) spre individ si ac­to­rii nonstatali. Intram intr-o era post hegemonica, in care marile puteri nu mai pot pretinde singure ca detin un mo­no­pol exclusiv in modelarea dinamicilor globale, asa cum se intampla in secolele anterioare. Aceste realitati geo­politice sunt astazi depasite, nu pentru ca Asia a de­ve­nit mai puternica si Europa mai slaba, ci pentru ca rolul traditional al statului natiune in politica interna­tio­na­la se erodeaza.

Intram oare intr-o etapa post-Berlin Plus, in care UE dispune de propria sa infrastructura de pla­ni­fi­ca­re operationala?

Problema sistemelor de comanda si planificare este si­milara cu cea a capacitatilor specializate in culegerea de informatii sau a trupelor de elita. Faptul ca Alianta si sta­tele nationale dispun de astfel de capabilitati, dar si ca UE doreste sa se implice in dezvoltarea unui sistem pro­priu de planificare operationala nu inseamna ca ne aflam intr-un joc de suma negativa sau intr-o competitie in care castigurile uneia dintre parti sunt automat pier­de­ri­le celeilalte. Dimpotriva, numarul mare al operatiunilor militare desfasurate in ultimii zece ani prin intermediul NATO, sub egida UE sau prin coalitii ad-hoc, ne arata toc­mai ca nu dispunem de suficiente mecanisme de pla­ni­ficare; in aceste conditii, initiativa UE nu ar conduce decat la o consolidare globala a capacitatii Occidentului de a coordona, planifica si desfasura operatiuni militare. Pana si americanii, care ezitau sa sustina initiativa UE, sunt astazi de acord cu ea. Atat pentru SUA, cat si pentru Franta, miza este urmatoarea: nu putem spera in­­tr-o consolidare a NATO fara a avea, in acelasi timp, o con­solidare a Europei institutionalizate. Si reciproca este adevarata: nu putem spera intr-o consolidare a Eu­ro­pei institutionalizate fara o consolidare a NATO. Pro­ble­ma consta in faptul ca tocmai in interiorul UE sunt anumite state care nu au reusit sa priceapa ca limbajul si formularile de acum 10 ani ("dublare inutila" sau "decuplare") sunt astazi inaplicabile si desuete. De altfel, ideea conform careia dezvoltarea unei infrastructuri pro­prii de planificare operationala de catre UE ar dubla inu­til capacitati deja existente la nivelul NATO nu a fost nici­o­data un argument intelept, ci mai degraba unul destul de bizar. Americanii nu mai folosesc demult raportari de acest tip. A venit vremea ca UE sa dezvolte capacitati in­de­­pendente de planificare operationala, complementare si in­teroperabile cu cele ale celorlalte institutii euroat­lan­tice.

Putem spera in formalizarea unui aranjament care sa permita Aliantei accesul la capacitatile civile ale UE?

In teorie este intotdeauna posibil sa pui o astfel de in­­tre­bare. In teorie raspunsul este "da". Dar este oare in­­te­lept sa faci asta? Are Alianta o cultura organizationala care sa ii permita sa coordoneze operatiuni civile? Ni­mic, dar nimic in cei 60 de ani de existenta nu reco­man­­da NATO pentru desfasurarea unor operatiuni de acest tip. Astfel de lucruri sunt mult mai bine facute de orga­ni­za­tii precum ONU sau UE si ma indoiesc ca birocratia NATO are astfel de abilitati. De asemenea, nu cred ca ar trebui sa consumam/irosim prea mult efort si resurse in incercarea de a dezvolta o capacitate NATO in aceasta directie. Pot sa imi invat cainele sa mearga in doua pi­cioare, dar nu cred ca ar fi un lucru foarte intelept de facut.

* Consilier special la Fondation pour la Recherche Stratégique (Paris) si membru al comisiei prezidentiale care a elaborat noua doctrina de securitate a Frantei, Défense et sécurité: le livre blanc (iunie 2008).

ALASTAIR CAMERON*

Marea Britanie nu vrea o structura de planificare autonoma pentru UE

Va sprijini Londra eforturile de consolidare a "Eu­ro­pei Apararii", inclusiv prin crearea unor structuri de comanda si coordonare proprii?

Desi Marea Britanie nu mai percepe relatia NATO-UE in termeni de preeminenta a NATO asupra UE, to­tusi Londra se opune generic dublarii la nivelul UE a unor capacitati deja existente in Alianta (si avem in ve­de­re in special pledoaria dezvoltarii de centre de comanda si coordonare operationala independente de NATO). Odata cu preluarea presedintiei UE de catre Franta, avem impresia ca Parisul va promova puternic aceasta agenda. Marea Britanie a semnalat foarte clar ca nu con­si­dera oportuna discutarea unei astfel de propuneri, inca su­ficient de controversate in Europa, si oricum nu ina­in­te de concluzionarea unor relatii de colaborare practice asu­pra carora exista suficient consens si care au scopul de a furniza Europei capacitati militare reale, nu "fan­tas­me" institutionale. Pentru evitarea unui nou blocaj fran­co-britanic, pe chestiunea sensibila a unor capacitati UE de planificare operationala independente de NATO, de­vi­ne necesara avansarea unei solutii de compromis. Ast­fel, fie incercam o imbunatatire a mecanismelor UE deja exis­tente, fie optam pentru o europenizare a infra­struc­tu­rii de planificare a NATO (cu alte cuvinte, o celula UE, dar in interiorul SHAPE, in Alianta). Se poate astfel crea o formula hibrida formata din ofiteri UE si ofiteri NATO, o for­mula ideala pentru acele contexte in care NATO si UE vor actiona simultan, in acelasi teatru operational si vor desfasura misiuni comune.

Ce se va intampla cu aranjamentul Berlin Plus?

Aranjamentul Berlin Plus este astazi depasit. Fiind sin­gura formula de guvernare a relatiilor dintre cele doua or­ganizatii, este necesara, in primul rand, o up-datare a sa, pentru ca a devenit operational in 2003, intr-un mo­ment in care UE nu isi dezvoltase mecanisme credibile care sa ii permita desfasurarea de misiuni militare auto­no­me. De asemenea, el reflecta o perspectiva care afir­ma preeminenta NATO asupra UE. In acest sens s-a de­cis ca UE va desfasura operatiuni autonome atunci cand NATO ca intreg alege sa nu se implice (este ceea ce in epoca s-a numit "dreptul primului refuz"). Se ple­ca totodata de la premiza ca, atunci cand va actiona, UE va avea nevoie de resursele NATO (capacitati de pla­ni­fi­ca­re, sisteme de satelit etc.). Astazi ne aflam foarte de­par­te de presupozitiile care au stat la baza aranja­men­tu­lui Berlin Plus. Pe de o parte, UE a desfasurat nume­roa­se operatiuni militare autonome, fara recurs direct la re­sur­sele NATO si prin utilizarea unei infrastructuri de pla­ni­ficare nationale (oferita de Franta, Germania, Marea Bri­tanie sau Spania). Pe de alta parte, Berlin Plus a fost gandit pentru acele situatii in care UE preia, mosteneste o operatiune a NATO (cum s-a intamplat in Bosnia-Her­te­govina) sau cand UE isi asuma o misiune pe care Alian­ta a refuzat-o in prealabil.

Este relatia euroatlantica suficient de flexibila pen­tru a permite accesul NATO la resursele civile ale UE?

De fapt, nu este atat o problema care sa vizeze ac­ce­sul NATO la capacitatile civile ale UE, ci intrebarea este daca putem crea, la nivel international, o formula su­fi­cient de comprehensiva in ceea ce priveste coordonarea si adecvarea operatiunilor militare la noul mediu de se­cu­ri­tate (miza constand in abilitatea de a mobiliza si folosi in acelasi timp, in aceeasi misiune capacitati civile si mili­ta­re). In lumea reala, asta implica ca institutii cu specia­li­zari diferite, precum NATO, UE si ONU, sa dezvolte aran­jamente suficient de flexibile care sa permita coor­do­narea lor tactica, atunci cand sunt implicate in acelasi teatru de operatiuni. Este poate cea mai importanta lectie a misiunilor din Afganistan si Kosovo: suferim te­ri­bil de mult de un deficit de coordonare, pentru ca real­men­te aceste institutii, altfel complementare, nu reusesc sa lucreze impreuna sau sa se coordoneze eficient. In plus, actionand in acelasi timp, in acelasi spatiu, este inac­ceptabil ca fiecare sa-si desfasoare misiunea intr-o completa izolare una fata de cealalta. Prioritatea devine aceea a formalizarii unor legaturi permanente, cu un grad sporit de elasticitate nu doar in sfera coordonarii tac­tice, dar si a planificarii strategice.

* Coordonator al programului de cercetare privind evolutiile din spatiul securitatii europene al prestigiosului think tank londonez RUSI (Royal United Services Institute for Defence and Security Studies)

JOHN HULSMAN*

America este ingrijorata de o Europa care face mult prea putin

Asistam la un blocaj de durata al consolidarii Eu­ro­pei Apararii pe fondul neintelegerilor dintre fran­cezi si britanici?

Ei urmaresc obiective foarte diferite: francezii doresc ca UE sa dispuna de propria sa infrastructura de co­man­­da si planificare operationala capabila sa func­tio­ne­ze in­de­pendent; englezii vor ca aceasta sa completeze, sa fie cumva in prelungirea NATO, si nu sa intre in com­pe­ti­tie cu NATO. Ei vor lucruri complet diferite. Si, din mo­­men­tul in care acest lucru va deveni evident, ras­pun­sul fie­ca­re­ia dintre parti va fi "nu". Practic, ei sunt prinsi in­­­tr-o lu­me a unor optiuni imposibile, optiuni care se exclud re­ci­proc.

De ce sustine Washingtonul, astazi, demersul Fran­tei?

In NATO, ca de-altfel in relatiile internationale in ge­ne­ral, diavolul se afla in detalii. Este foarte binevenit ca francezii vorbesc despre revenirea in comanda militara a NATO si ca isi suplimenteaza numarul militarilor dis­lo­cati in Afganistan, insa ceea ce vor in schimb este o inte­le­gere (un "deal"). Vorbim altfel despre francezi, iar inte­le­gerea ar fi ca ei vor capacitati de planificare inde­pen­den­te de cele ale NATO pentru UE si posibilitatea teo­re­ti­ca ca UE sa devina un actor militar semnificativ. In plus, cred ca majoritatea americanilor si-au schimbat per­­cep­­tia, pentru simplul motiv ca nimeni nu crede ca se va intampla cu adevarat. Cinismul din spatele acestei po­zitii este ca noi stim ca francezii sunt mari iubitori de ab­stractii (precum o comanda independenta a UE), dar rea­litatea este ca avem o nevoie acuta de trupe peste tot in lume, in conditiile in care armata americana este su­praextinsa (cu rezervele pe minim si cu unitatile Garzii Nationale intr-o stare foarte proasta). Astfel ca, daca reu­sim sa ii convingem pe francezi sa isi suplimenteze tru­pe­le in schimbul consolidarii teoretice a unei infra­struc­turi de comanda separate a UE si care promite sa prac­ti­ce o independenta care sa nu ameninte niciodata NATO, atunci majoritatea americanilor spun "sa-i lasam sa traiasca intr-o lume ireala atata timp cat le obtinem tru­pe­le". Suntem mai putin ingrijorati de abstractii teoretice si mai mult preocupati sa obtinem capacitati reale si an­ga­jament politic din partea institutiilor europene. Nu ne in­­­grijoreaza o Europa care face prea mult, ne ingrijoreaza o Europa care face mult prea putin.

Cum evaluati relatia actuala dintre NATO si UE?

Este drept ca UE si NATO dialogheaza diplomatic in tim­pul summit-urilor, dar eu sunt un realist si ceea ce con­teaza in lumea reala este puterea (hard sau soft), dar si abilitatea de a lucra impreuna. Este drept ca UE si NATO nu mai sunt de mult timp adversari; cred ca toti realizam faptul ca avem nevoie de ambele organizatii. Insa pe fond nu vad acest potential de a fi impreuna de­di­­cat rezolvarii unor provocari militare comune sau for­ma­lizarii unor pozitii diplomatice complementare. Este drept ca atmosfera dintre cele doua organizatii este as­tazi mult imbunatatita si ca multe dintre neintelegerile ma­jore din trecut au fost depasite, dar totusi, daca ma gan­desc la o serie de elemente de pe agenda de se­cu­ri­ta­te a momentului - Iran, Afganistan, razboiul impotriva te­rorismului -, nu vad acest capital, de a functiona im­­preu­na, transformat realmente intr-o politica externa co­mu­na si coerenta.

* Expert in probleme euroatlantice al German Council on Foreign Relations (Berlin).

Grupaj realizat de Octavian Manea