Obama vs. McCain

Cu mai putin de doua saptamani inainte de alegerile prezidentiale din Statele Unite, republicanul Colin Powell, fostul secretar de stat din prima administratie condusa de George W. Bush, si-a anuntat sprijinul fata de candidatul Partidului Democrat, Barack Obama. Powell a declarat ca raspunsurile senatorului Obama legate de criza economica “au demonstrat calm si intelegere, au demonstrat vigoare intelectuala si stapanire de sine”. Saptamana trecuta a avut loc ultima dezbatere televizata dintre Obama si McCain, in care au predominat, in special, temele economice. Candidatul republican a fost mai ofensiv ca de obicei, acuzandu-l pe Obama de presupuse legaturi cu un fost militant de extrema stanga din anii ‘60. Dezbaterea a fost una dintre ultimele ocazii care i-ar fi permis senatorului McCain sa reduca din avantajul detinut in sondaje de catre contracandidatul sau. Cu 20 de zile inainte de alegeri, sondajele indicau un avans de 9-14% pentru Obama in intentiile de vot ale americanilor. De asemenea, un sondaj realizat de catre CNN arata ca 58% dintre cei chestionati considera ca Obama a castigat si ultima dezbatere. Doi prestigiosi universitari americani, experti in relatii internationale, James Lindsay (Universitatea Texas) si Anne Marie Slaughter (Universitatea Princeton), au raspuns in exclusivitate pentru revista 22 in legatura cu prioritatile de politica externa ale viitoarei administratii.

JAMES M. LINDSAY*:

Refacerea increderii in SUA - prioritatea viitoarei administratii

Cum evaluati politica externa a ad­mi­nistratiei George W. Bush?

Presedintele Bush a initiat o revolutie in politica externa a Statelor Unite. A fost, insa, o revolutie a mijloacelor, nu a fina­li­ta­tilor. Administratia sa a plecat de la pre­mi­sa ca cea mai eficienta metoda de a maximiza securitatea Americii consta in in­­­laturarea constrangerilor impuse de prie­teni, aliati si organizatiile internationale. Ras­punsul lui Bush, dupa atacurile din 11 sep­tembrie, a fost o America dezlantuita care a aratat vointa de a-si utiliza unila­te­ral puterea unipolara pentru a demo­cra­ti­za lumea.

Politica externa a presedintelui Bush a esuat pentru ca a pornit de la o premisa pro­fund gresita, aceea ca puterea ame­ri­ca­na singura este suficienta pentru a asi­gu­ra securitatea Statelor Unite. Prese­din­te­le Bush si consilierii sai au descoperit pe propria lor piele ca, desi America este foarte puternica, totusi nu este omni­po­ten­ta, nu poate face orice. Pentru a-si in­­de­plini obiectivele, Statele Unite au nevo­ie de sprijinul celorlalte state, mai ales in lupta impotriva terorismului international, pen­tru stoparea proliferarii armelor nu­clea­­re, apararea libertatii politice.

In acelasi timp, presedintele Bush a pre­supus ca, daca va reusi sa demon­stre­ze un leadership ferm, celelalte mari pu­teri, si mai ales aliatii traditionali europeni, il vor urma. Dar multi dintre ei nu au fa­cut-o. Dimpotriva, numerosi aliati tradi­tio­nali si-au retras sprijinul pentru o strategie pe care o considerau eronata, astfel ca fie au ramas pe margine, fie s-au opus ac­tiv po­liticilor promovate de Statele Unite. In fi­nal, administratia Bush a aratat ca, atunci cand conduci prost, putini te vor urma.

Care vor fi prioritatile fundamentale ime­diate aflate pe agenda noului pre­se­dinte?

O urgenta extrema va fi plasarea eco­no­miei americane pe o baza solida. Criza financiara a Wall Street-ului ameninta sa destabilizeze nu doar economia ame­ri­ca­na, ci si pe cea globala. O versiune de se­col XXI a Marii Recesiuni va pune in dis­cutie multe dintre cele mai urgente pro­vo­cari globale ale momentului si va crea al­tele noi.

Presupunand ca o a doua Mare Re­ce­siu­ne poate fi evitata, una dintre pro­vo­ca­ri­le fundamentale ale viitorului presedinte va fi aceea de a restaura increderea in con­ducerea Americii. A restaura leader­ship-ul Americii in lume va necesita, in mod fundamental, ca Washingtonul sa de­mon­streze prin fapte, nu doar retoric, ca problemele pe care le intampina celelalte state sunt deopotriva si problemele Ame­ri­cii. Administratia Bush a neglijat acest ade­­var simplu, adoptand pozitii exclu­si­vis­te de tipul doctrinei Sinatra: my way or the highway. Cand Washingtonul a inter­ve­nit prompt si agresiv pentru a-i ajuta pe ceilalti - sa ne gandim la ajutorul acordat Indoneziei lovite de tsunami -, respectul pen­tru America a crescut. A restaura in­­crederea in leadership-ul Americii nu va fi de­loc usor. Imaginea Americii a fost foar­te grav afectata pe parcursul ultimilor 8 ani. Efectele imaginilor de la Abu Ghraib si Guantanamo vor continua sa persiste pentru ceva vreme. Insa o conducere lu­mi­nata la Washington poate schimba fun­da­mental lucrurile.

Lectii postbelice

Cum va putea noul presedinte sa re­stau­reze increderea in politicile, pute­rea si conducerea Statelor Unite?

Trebuie sa ne intoarcem la filozofia re­la­tiilor internationale promovata de Sta­te­le Unite dupa 1945. Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, vedem o America vic­torioasa, cu o putere predominanta (sin­gurul stat care detinea arma nucleara) care ar fi putut impune un imperiu co­res­pun­zator acestei puteri. Insa presedintii Roosevelt si Truman au ales sa nu faca asta. Lectia fundamentala a institutio­na­lis­mu­lui liberal, afirmat dupa cel de-al doi­lea razboi mondial, este aceea ca puterea americana devine acceptata de cat mai multe state si, totodata, mai eficienta atunci cand este exercitata prin inter­me­diul aliantelor si al unor institutii inter­na­tio­na­le care servesc nu doar interese ex­clu­siv ale Statelor Unite, ci reusesc sa pro­mo­veze obiective ale comunitatii interna­tio­nale. Chiar daca Statele Unite ar fi putut actiona dupa bunul lor plac, atat Truman, cat si Roosevelt au decis ca pu­te­rea americana trebuia limitata si exer­ci­ta­ta in conformitate cu normele dreptului international.

De ce este Obama atat de popular in Europa? Si de ce este Europa atat de scep­tica fata de o presedintie McCain?

Multi dintre europeni privesc cu en­tu­ziasm o presedintie Obama pentru ca este un simbol al schimbarii, iar Obama a de­monstrat asta atat prin politicile si po­zi­tii­le asumate pana astazi, cat si prin bio­gra­fia sa. A fost un critic frecvent al poli­ti­cii externe a presedintelui Bush, iar o ad­mi­nistratie Obama va promova, fara indo­ia­la, politici care se vor bucura de mare popu­laritate in Europa. Totodata, fiind pri­mul presedinte afroamerican al Statelor Unite, Obama intruchipeaza in sine in­­trea­ga promisiune a ceea ce multi dintre noi numim “visul american”.

Foarte multi dintre europeni privesc cu scepticism o eventuala presedintie McCain pentru ca se tem ca acesta nu este numai un presedinte impulsiv, adept al unei reto­rici belicoase, dar si ca va continua nu­me­roase dintre politicile predecesorului sau. In acelasi timp, o presedintie McCain ar putea fi primita cu entuziasm de popoa­re­le din fostele state sovietice care, pe fon­dul invaziei rusesti in Georgia, se tem din ce in ce mai mult de o Moscova agresiva, aflata in ascensiune.

O schimbare de stil si atitudine

Cat de mult va redefini o presedintie Obama politica externa a SUA?

O presedintie Obama va schimba poli­tica externa americana, dar nu intr-atat de mult pe cat ar dori unii sau pe cat se tem altii. Presedintii au o putere sem­ni­fi­ca­tiva in planificarea politicii externe, dar nu au o putere nelimitata. Ca presedinte, Obama tot va trebui sa ii infrunte pe pu­ter­nicii membri ai Congresului, grupurile de lobby, opinia publica americana sau chiar pe unii dintre aliatii traditionali ai Americii, care ar putea avea opinii diferite legate de rolul Statelor Unite in lume. Pe de alta parte, o administratie Obama nu poate aban­dona obiectivele majore ale politicii externe actuale, precum stoparea Al Qae­da sau prevenirea nuclearizarii Iranului.

Cea mai evidenta schimbare pe care o presedintie Obama o va aduce este o schimbare stilistica, de atitudine. Retorica cruciata si agresivitatea texana, inerente ad­ministratiei Bush, vor fi inlocuite cu o abordare mult mai soft. Vom vedea mo­di­fi­cari importante pe politici esentiale: Irak, incalzirea globala, Guantanamo, pentru a numi doar cateva. Acestea s-ar putea sa nu fie atat de abrupte cum isi imagineaza multa lume, fie si datorita faptului ca in ultimele luni administratia Bush a inceput sa adopte, gradual, cateva dintre pozitiile enuntate de Obama.

Ceea ce stim cu certitudine este ca o America condusa de Obama nu va ac­tio­na asemeni unui Leviathan hobbesian, dor­nic sa democratizeze, sa transforme lumea prin forta, precum presedintele George W. Bush. Pe de alta parte, agen­da provocarilor interne este si ea com­pli­ca­ta: un sistem financiar in degringolada, po­sibilitatea unei recesiuni profunde, mos­te­nirea unui deficit bugetar imens. In acest context, este foarte posibil ca viito­rul presedinte sa dedice mult mai mult timp politicii interne.

Cum va fi primita pe plan inter­na­tio­nal o presedintie McCain?

Reactia fata de o presedintie McCain depinde de locul in care te afli si pe cine in­­­trebi. Este foarte probabil sa fie primit cu mai mult entuziasm in Polonia decat in Ger­mania, datorita discursului sau agre­siv fata de Rusia. Retorica lui McCain va fi cu siguranta mult mai belicoasa decat cea a lui Obama; McCain va fi mult mai pu­tin inclinat sa retraga trupele ameri­ca­ne din Irak. Cat de diferite vor fi politicile sale este insa greu de evaluat. Vor exista cu siguranta diferente notabile, dar aces­tea nu vor fi atat de semnificative pe cat isi imagineaza criticii sai sau pe cat ar dori sustinatorii sai. Pozitiile senatorului McCain pe subiecte sensibile, precum in­­cal­zirea globala sau tortura, sunt foarte apropiate de cele ale lui Obama. Este ade­varat ca a utilizat un limbaj dur si mai pu­tin diplomatic pentru a-i descrie pe Vla­di­mir Putin, Mahmoud Ahmadinejad si pe alti lideri controversati, dar totusi nu a pro­pus politici mult mai agresive. Este foarte putin probabil ca amenintarea de a elimi­na Rusia din G8 sa modifice comporta­men­tul Moscovei. In plus, atat Obama, cat si McCain vor mosteni o opinie pu­bli­ca americana din ce in ce mai sceptica, mai putin interesata in a sustine cruciade de­mocratice in lume si mult mai preo­cu­pa­­ta de redresarea economiei america­ne.

Pentru ca au vazut costurile unila­tera­lis­mului, americanii sunt astazi mult mai dispusi sa coopereze si sa lucreze im­­preu­na cu celelalte state. Insa o intoar­cere la filozofia institutionalismului liberal depinde de capacitatea de a produce beneficii reale si imediate pentru poporul american, lucru aproape imposibil de rea­li­zat, daca ne gandim ca suntem fortati sa ges­tionam provocarile globale ale seco­lu­lui XXI, folosind institutii care reflecta struc­tura de putere a anului 1945. Sin­gu­ra platforma de politica internationala ca­re poate fi sustinuta astazi in Statele Unite este una care va fi perceputa de poporul american ca aducand beneficii tangibile pe termen scurt, la costuri acceptabile. Asta inseamna o strategie care reduce drastic rolul puterii militare ca instrument de politica externa, o strategie care va pla­sa o parte dintre costuri aliatilor, dar care, per ansamblu, va mentine America anga­ja­ta eficient in lume. Poate platforma vreu­nuia dintre candidati sa indeplineasca concomitent cele 3 criterii? Raspunsul ra­ma­ne deschis.

* Director al Centrului “Robert S. Strauss”, axat pe studiul dreptului si al securitatii internationale, Universitatea Texas.

ANNE MARIE SLAUGHTER*

Sa conducem prin intermediul institutiilor internationale

Cum se prezinta, astazi, mostenirea politica a neoconservatorilor?

Putem identifica doua componente, atunci cand vorbim despre mostenirea po­litica a neoconservatorilor: o componenta consta in accentul deosebit pus pe pro­mo­varea unei politici externe bazata pe valori si care se opune unei politici exter­ne centrate exclusiv pe interesul national. Aceasta componenta este de sorginte wil­so­niana, transpartinica si, in opinia mea, reprezinta abordarea corecta atunci cand vorbim de politica externa americana. A fost asumata in timp de presedintii Roose­velt, Kennedy, Reagan si Carter. Insa cea­lalta componenta a filosofiei neocon­ser­vatoare se refera la increderea oarba in puterea militara ca instrument principal de realizare a obiectivelor de politica ex­ter­na. Daca asociem cele doua compo­nen­te, vom obtine campania de democra­ti­zare prin forta a Irakului. Ceea ce s-a do­ve­dit a fi un dezastru. Statele din lumea in­­treaga au inceput sa vada in America o amenintare pentru pacea si securitatea internationala. Nu doar ca America s-a ba­zat exclusiv pe puterea militara, dar a pre­ferat sa actioneze de cele mai multe ori singura si in afara institutiilor interna­tio­nale, ceea ce a adus grave prejudicii re­putatiei Statelor Unite, subminand mul­te dintre proiectele sale.

Care ar trebui sa fie prioritatile ime­diate ale noului presedinte?

Primul lucru pe care viitorul presedinte ar trebui sa il faca este de a corecta imensul deserviciu pe care ni-l facem prin incalcarea Constitutiei Statelor Unite. Asta inseamna ca trebuie sa inchidem baza de la Guantanamo si sa acceptam res­pectarea Conventiei de la Geneva in toate interogatoriile conduse de armata sau de catre CIA. Dar pentru a restabili in­­crederea in America, tre­buie mai intai sa propunem un model diferit de conducere. Cea mai importanta lectie a institu­tio­na­lis­mu­lui liberal, afirmat dupa 1945, este le­ga­ta de necesitatea de a conduce prin in­ter­mediul institutiilor in­ter­nationale, ca o for­ma de reasigurare stra­tegica a aliatilor si a statelor prietene ca America nu ur­ma­res­te sa ii domine, ci, dimpotriva, sa ii as­culte. Este o forma de legitimare a puterii ame­ricane prin impu­ne­rea unor constran­geri institutionale, ceea ce semnaleaza ce­lor­lalte puteri in­ten­tiile benigne ale Sta­te­lor Unite, redu­cand totodata tentatia aces­tora de a forma o coalitie de contra­ba­lan­sare. Aceas­­ta forma de leadership este fundamentala pentru o putere dominanta, pentru simplul motiv ca puterea sa poate deveni ame­nin­ta­toare nu doar pentru ad­ver­sari, dar chiar si pentru aliati. De aceea, a conduce prin intermediul institutiilor in­ter­nationale este o reteta care isi propune nu doar sa faca puterea americana legi­ti­ma si predictibila, dar este si o foarte eficienta metoda de a imparti costurile gu­vernarii cu sistemul in­ter­national, asigu­ran­­du-ne totodata ca fie­ca­re natiune are un cuvant de spus.

In ce masura strategia aplicata de SUA dupa 1945 mai este relevanta?

Astazi, aceasta filozofie este mai ac­tua­la ca oricand: a conduce prin inter­me­diul institutiilor internationale este un im­pe­rativ pentru simplul motiv ca natura pro­ble­melor cu care ne confruntam este glo­bala si niciun stat, oricat de puternic ar fi, nu are capacitatea de a le rezolva singur. Insa, pe fond, aceste organizatii inter­na­tio­nale trebuie sa fie reprezentative. As­tazi incercam sa raspundem provocarilor globale ale anului 2008, utilizand institutii ce reflecta structura de putere a anului 1945, iar asta nu va functiona.

In acest context, trebuie sa incurajam o ordine internationala interdependenta ba­zata pe domnia legii. Dincolo de in­sti­tu­tiile formale create dupa 1945, aceasta pre­supune o retea de legaturi si interac­tiuni in care nu exista nicio putere domi­nan­ta. Este o lume in care guver­ne­le sunt legate impreuna in feluri multi­ple. Un bun exemplu il vedem chiar as­tazi, in mijlocul cri­zei financiare, cand li­de­rii bancilor cen­tra­le din economiile im­por­tan­te actionea­­za concertat, lucrand im­­preu­na pentru so­lu­tionarea unor proble­me comune. Ei fac parte dintr-o retea care le permite sa se coor­doneze, sa ac­tio­neze concertat pen­tru solutionarea unor probleme comune. Nu este o viziune care afirma ca Statele Uni­te se afla in centrul lumii. Este o or­di­ne bazata pe nor­me si reguli si care pre­su­pune ca statele care respecta princi­pii­le statului de drept, pe plan intern, vor ajunge sa cultive la ni­vel international ra­por­­turi guvernate de drept, bazate pe dom­nia legii. Se for­mea­za, astfel, o retea de legaturi si inter­co­nexiuni care le permite sa actioneze impreuna. Spre deosebire de organizatiile internationale formale, va­loa­rea acestor re­tele consta in flexibi­li­ta­tea lor, in capa­ci­ta­tea de a lega spontan cat mai multe state. Trebuie sa incurajam o formula de gu­vernare hibrida care sa com­bine retele de interactiune informala cu institutiile tra­di­tionale. Misiunea noas­tra este aceea de a reforma institutiile cla­si­ce ale comu­ni­tatii internationale. Au mai multa legiti­mi­tate, insa doar ele singure nu sunt sufi­ciente. Este foarte posibil ca, in timpul unei crize, institutiile clasice sa fie parali­za­te pe fondul lipsei de consens al mem­brilor sai formali. De aceea avem ne­vo­ie de retele informale care ne permit sa ac­­tio­nam rapid intr-o maniera coor­do­na­ta. In plus, acestea sunt excelente vehi­cu­­le de integrare a puterilor emergente de ti­pul statelor BRIC (Brazilia, Rusia, In­dia, China). Puterile emergente trebuie in­te­gra­te acum in infrastructura insti­tutio­na­la care guverneaza sistemul interna­tio­nal. Dar, daca aceasta continua sa rama­­na rigida, inertiala si exclusivista, alterna­tiva poate fi furnizata de o serie de retele informale care pot conecta marile puteri de ieri cu cele emergente de astazi. Ast­fel, s-ar compensa serios deficitul de in­te­gra­re a puterilor emergente intr-o infra­struc­tura de guvernare ce reflecta struc­tura de putere a secolului trecut.

Ati propus formarea unui Concert al De­mocratiilor, la fel ca si McCain. Care sunt diferentele?

S-a pornit de la ipoteza ca demo­cra­tii­le sunt predispuse sa coopereze, in mod na­tu­ral, unele cu altele. Intr-o lume inter­de­pen­denta, in care cooperarea este o ne­ce­sitate si trebuie sa ai incredere in cela­lalt, diferenta dintre democratie si au­to­cra­tie devine esentiala, pentru ca o de­mo­cra­tie este transparenta, predictibila, are o pre­­sa libera si o societate deschisa. Un Concert al Democratiilor nu ar func­tio­na niciodata daca ar fi propus de Sta­tele Uni­te. Este nevoie de state precum India, In­do­­­nezia, Africa de Sud care sa spri­jine o ali­nie­re informala a democra­tii­lor in sco­pul re­formarii institutiilor tradi­tio­na­le ale co­munitatii internationale sau pen­tru coor­do­narea si formalizarea unor po­zitii si ac­tiuni comune. Un Concert al Demo­cra­tii­lor in­­seam­na un grup informal de presiune al ca­­­rui scop este reformarea din interior a sis­te­mu­lui institutional clasic format dupa 1945.

Dimpotriva, senatorul McCain vede o alianta a democratiilor drept un mecanism de legitimare a utilizarii fortei militare de catre Statele Unite, atunci cand Consiliul de Securitate esueaza sa autorizeze ac­tiuni colective; totodata este si un vehicul de consolidare a puterii democratiilor in fata ascensiunii statelor autoritare, pre­cum China si Rusia. Nu sustin nici ideea unei extinderi globale a NATO. Cred ca extinderea globala a unei aliante de tipul NATO (o alianta clasica de aparare colectiva) va fi perceputa ca o amenintare de state ca Rusia si China, ceea ce va in­­cu­raja o polarizare a lumii de-a lungul unui clivaj traditional, state democratice vs. state autoritare, si care, pe fond, ar fi o gra­va eroare. A impinge practic Rusia si China sa formeze o coalitie de con­tra­ba­lansare ar insemna sa ratam sansa pe care o avem astazi de a le conecta cu lu­mea democratica de o maniera care incu­ra­jeaza societatea deschisa si le trans­for­ma in piloni ai sistemului international.

* Decan al Woodrow Wilson School of Public and International Affairs, Universitatea Princeton.

Grupaj realizat de Octavian Manea