Poştaşul trage întotdeauna de două ori (III) Un terorist cu dosar penal

(Particularităţi ale participării unităţilor centrale şi teritoriale de securitate la organizarea şi ducerea luptei de rezistenţă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic, Revista Securitatea, nr. 1 (85), martie 1989)

În cele aproximativ două săptămâni care au trecut între capturarea şi decesul sus­pect în arestul Miliţiei Braşov, Tudor Mo­lan nu a negat niciodată un aspect de ma­ximă importanţă pentru judecarea cazului său. Nu a încercat niciun moment să as­cundă că a tras asupra revoluţionarilor şi militarilor strânşi în piaţa centrală din Bra­şov în noaptea de 22/23 decembrie 1989. A modificat toate celelalte aspecte relatate (în legătură cronologică directă cu bătăile încasate), dar, tocmai ceea ce l-ar fi scos pe el din culpă, nu. Nu a vrut să profite nici de lipsa dovezilor materiale (nu s-au găsit tuburi de cartuşe în locul de unde spunea că ar fi tras, iar varianta cu arma aparţinând UM 01090 Predeal îi oferea o ieşire extrem de facilă), nici de confuzia zilelor respective şi nu a ţinut cont nici de „sugestiile“ celor care „îi reaşezau“ coas­te­le în arest. Spre deosebire de majoritatea suspecţilor reţinuţi în zilele Revoluţiei, ca­re au avut poveşti pregătite din timp, au tă­cut încăpăţânat (chiar şi atunci când erau bătuţi şi ameninţaţi că vor fi îm­puşcaţi) sau au aşteptat să fie eliberaţi de echipele de recuperare, Molan a continuat să-şi susţină senin vinovăţia până în mo­mentul în care a fost redus la tăcere. De ce a făcut-o? Ar fi putut să retracteze ab­solut tot ce declarase şi să fie eliberat împreună cu restul „teroriştilor“. Nu ar mai fi încurcat pe nimeni şi s-ar fi întors neatins în anonimatul de unde venise. Sus­ţinătorii „loviturii de stat din decembrie 1989“ ar fi avut de explicat un episod mai pu­ţin şi, probabil, l-am fi regăsit astăzi pe una dintre listele de „luptători cu merite deosebite“.

Ultimul glonţ al lui Molan

Totuşi, neînsemnatul poştaş din Braşov a vrut neapărat, din raţiuni doar de el cu­noscute, să meargă contra curentului şi să facă istorie. Şi a reuşit. În declaraţiile sale, Molan a afirmat că în noaptea de 22/23 de­cembrie 1989 a tras un singur foc asupra unui manifestant aflat în piaţă şi l-a lovit în umăr. Fără să vrea şi fără ca măcar să aibă habar, a tras, de fapt, de două ori. Această a doua lovitură, de departe mult mai importantă, l-a nimerit drept în cap, la distanţă de 26 de ani, pe cel mai mare duşman al Revoluţiei Române de atunci şi de astăzi: Tovarăşul Manipulare, de la ser­viciului „D“ (Dezinformare) al Securităţii. Actualmente reprofilat democratic şi pro­fitabil, cu tot cu bagajul de cunoştinţe şi de­prinderi, în rolul de „istoric re­cu­nos­cut“, „ziarist“, „memorialist“, „căutător de adevăruri“, „publicist de succes“, „ana­list“ şi „iute dezvăluitor de conspiraţii KGB“. De ce? Pentru că Tudor Molan nu a minţit, cazul său fiind dovada clară şi, foar­te important, documentară (adică scri­să, nu povestită la „Radio Şanţ“) a iden­tităţii aşa-zişilor „terorişti“ din decembrie 1989. Iar asta pune evenimentele într-o cu totul altă perspectivă.

În primul rând, Tudor Molan era într-ade­văr colaborator al Securităţii. A fost re­cru­tat în data de 18 martie 1976 de către Serv­i­ciul „F“ (Filaj - Investigaţii) al Securităţii Braşov în scopul „acoperirii informative a străzilor Păltiniş - Bulevardul Lenin“ şi a primit numele conspirativ „Marin Emil“. Profesia făcea din el candidatul ide­al pentru efectuarea muncii de investigaţii în diferite imobile din zonă, în condiţiile în care racolarea poştaşilor pentru munci de supraveghere, filaj şi controlul cores­pondenţei era deja normă de multă vre­me. Despre rezultatele concrete ale cola­borării lui cu Securitatea Braşov nu putem însă afla nimic din dosarul R 143935, aflat în arhiva CNSAS, pentru că cele 9 file ră­mase nu conţin nimic altceva decât actele premergătoare recrutării. Asta deşi, pe copertă, apare ca dată a încetării legăturii ziua de 8 iulie 1991. Nu neapărat faptul că do­sarul lui Molan a fost închis la mai bine de un an după moartea sa ar fi curios şi nici radierea intenţionată a datei la care a fost microfilmat, ci faptul că el nu cu­prinde niciun material informativ pentru 15 ani de colaborare. În ciuda unor păreri care trec drept avizate în zilele noastre, eu unul nu împărtăşesc opinia că Secu­ri­tatea îşi ţinea informatorii în reţea ca să iasă la număr. Ceea ce ridică întrebarea: unde sunt celelalte materialelor din dosar şi de ce s-au evaporat ele? O nouă coin­ci­denţă sau s-a vrut ascunderea conexiunii directe, documentate, dintre Molan şi un anume ofiţer de Securitate care îl avea în legătură? Totuşi, măcar faptul că Molan făcea parte dintre colaboratorii Securităţii Braşov în decembrie 1989 este clar.

Despre chestiunea veşnic delicată a ce s-a păstrat şi ce s-a distrus din arhiva fostei Securităţi merită spus că „necazul“, aşa cum au constatat cu regret foarte mulţi dintre cei iniţial liniştiţi de asigurările „prie­tenilor de bine în rezervă şi în re­tragere“, este că nu poţi şterge toate ur­mele de peste tot. Chiar dacă vrei. Şi te stră­duieşti.

 „Diavolul“ se ascunde în detalii... de arhivă

Tudor Molan a declarat că, atunci când a fost înarmat, în 20 decembrie 1989, de către locotenentul-major Morariu, alături de el la respectiva convocare a mai fost pre­zent şi Victor Adochiţei. Ulterior, atunci când l-a scos din culpă pe Morariu, Molan l-a indicat ca fiind „rezident“ al reţelei conduse de ofiţerul de Securitate. Având în vedere că Adochiţei lucra în decembrie 1989 la IJPIPS Braşov, se pune în­trebarea de unde-l cunoştea Molan şi cum ajunsese el în reţeaua locotenentului-major Morariu? Din nou răspunsul este dat de arhiva CNSAS. Şi din nou se do­vedeşte că Molan nu minţea.

Victor Adochiţei a fost recrutat în calitate de colaborator de către Securitatea Moi­neşti la 20 septembrie 1974, pentru înca­drarea informativă a Cooperativei „Arta Meşteşugarilor“, Secţia Mobilă Alboteşti, unde era angajat ca tâmplar. A primit nu­mele conspirativ „Adalbert“ şi a fost fo­losit în mediul iehovist. În anul 1980, Ado­chiţei s-a mutat la Braşov şi s-a angajat la Întreprinderea Comercială cu Ridicata Metalo-Chimice. Securitatea Moineşti a transmis dosarul său de informator Ser­viciului 1 de la ISJ Braşov, care l-a con­siderat „util“ şi l-a folosit până în anul 1982, când s-a mutat din nou cu serviciul la Direcţia Judeţeană de Poştă şi Tele­co­municaţii. Aici s-a angajat ca portar la Oficiul Poştal nr. 1 (unde lucra şi Molan) şi a fost inclus în reţeaua dirijată de … lo­cotenentul-major Morariu David, de la Ser­viciul 2 (Contrainformaţii economice). Exact. Acelaşi ofiţer aflat „în concediu me­dical“ în timpul evenimentelor din Braşov şi care fusese confundat, în urma decla­raţiilor lui Molan, din cauza menţionării doar cu numele şi fără prenume, cu „ten­sionatul“ locotenent-major Lazăr Morariu de la USLA. Deci Molan şi Adochiţei se cu­noşteau în decembrie 1989, pentru că făcuseră şi încă făceau parte împreună din reţeaua dirijată de locotenentul-major Morariu David.

Dacă am ajuns la acest episod, care dez­leagă misterul aparentei lipse de logică a susţinerilor lui Molan (şi ale lui Clipea, ca­re a reprodus afirmaţiile poştaşului), apa­re de înţeles nervozitatea excesivă a celor doi uslaşi arestaţi tocmai când desfăşurau o aşa de susţinută activitate „re­vo­lu­ţio­nară“. Fatalitate, „contribuţia“ lor a fost opri­tă dintr-o eroare, tot din vina lui Tu­dor Molan. Nu că cei doi nu ar fi avut ni­cio legătură cu evenimentele sângeroase. Din contra.

Nicolae şi Elena Ceauşescu la ultimul miting

De fapt, nu numai că Lazăr Morariu de la USLA îl cunoştea pe David Morariu de la Contrainformaţii economice, dar împreu­nă cu el şi cu şeful său direct, căpitanul (ulterior maior) Nicolae Paraschiv, lu­cra­seră într-un caz, care avea să devină în decembrie 1989, culmea coincidenţei, o altă „eroare de fapt“ în clădirea Con­si­liului Judeţean Braşov.

În data de 24 decembrie 1989, Gheorghe Tibescu era înarmat şi se afla în clădirea devenită provizoriu sediu al FSN. Parti­ci­pase la toate evenimentele desfăşurate în acele zile şi se făcuse deja remarcat pen­tru faptul că răspândea cu asiduitate zvo­nuri panicarde referitoare la aşa-zise ac­ţiuni ale „teroriştilor“. Toate false. În data amintită, după ce i-a avertizat din nou pe militarii amplasaţi la intrarea în clădire că în interior „au pătruns terorişti“, l-a împuşcat mortal pe Iancu Hristache, un alt revoluţionar, şi a deschis focul asupra altor două persoane: Victor Fontana de la Gărzile Patriotice şi Cristian Golumbeanu, militar în termen. L-a ucis pe primul şi l-a rănit pe al doilea. Tibescu a fost imediat reţinut şi pus sub pază într-o cameră a Consiliului Judeţean, nu înainte de a măr­turisi că face parte dintr-o reţea secretă şi a-l denunţa pe alt membru al ei: Frigator Leonard-Alexandru. Acesta din urmă in­trase în Consiliul Judeţean în 22 decem­brie şi ajunsese vice-preşedinte al comi­tetului provizoriu de conducere. Se erijase în lider revoluţionar şi se remarcase şi el prin activitatea susţinută pe care o avea în răspândirea de zvonuri.

Atunci când a fost reţinut, în 24 de­cem­brie 1989, uslaşul Lazăr Morariu a declarat că nu îl cunoaşte pe Tudor Molan, dar că ştie cine este Alexandru Frigator. L-a avut, a spus el, „în lucru pe linie an­ti­te­roristă până în anul 1987, după care l-a scos din preocupări“. Cum am văzut de­ja, locotenentul-major Lazăr Morariu avea în decembrie 1989 serioase probleme emo­ţionale şi tulburări de memorie. Ciudat este că nici Nicolae Paraschiv, în ciuda albumului său foto, nu l-a recunoscut atunci când a venit la Consiliul Judeţean, în 23 decembrie, pe cel căruia îi des­chisese la 3 martie 1987 un DUI (Dosar de Urmărire Informativă, n.n.) cu numele conspirativ „Andrei“, pentru „preocupări de procurare, confecţionare şi deţinere de armament şi muniţie cu scopul de tre­cere frauduloasă a frontierei“. Sau l-a re­cunoscut imediat, doar că misiunea lui era să-i asigure „apărarea contrain­for­ma­tivă“? Din nou mergem în arhiva CNSAS.

Frigator traversase ilegal frontiera în sep­tembrie 1985. A fost prins de organele de se­curitate iugoslave, internat într-un lagăr de refugiaţi şi predat autorităţilor române la 6 decembrie 1986. Evident, a ur­mat o condamnare şi trecerea sa în SI (Supraveghere Informativă). Până aici, nimic deosebit. Se pare că prima expe­ri­enţă nu i-a potolit dorul de ducă şi astfel a intrat „în atenţia“ Compartimentului 0620 (USLA) de la Braşov. De ce? Pentru că împreună cu un cunoscut, Andrei Lukacs, îşi procurase materiale explozive şi confecţionase gloanţe artizanale pentru „o ieşire în forţă“. După ce i-a efectuat o percheziţie domiciliară şi i-a confiscat „armamentul“, Lazăr Morariu a procedat, cu aprobarea lui Nicolae Paraschiv, în 4 mar­tie 1987, la avertizarea lui Frigator. „Înfierarea“ s-a desfăşurat la locul aces­tuia de muncă şi a produs o Declaraţie-angajament în care Alexandru Frigator recunoştea faptele şi se oferea pe viitor să sprijine „organele“. Deci povestea spusă de Lazăr Morariu are, până în acest punct, acoperire în documente. Dar de aici încep detaliile incomode pe care us­laşul a preferat să le păstreze pentru el în decembrie 1989. Şi chiar şi ulterior în faţa procurorilor militari.

Asta pentru că, imediat după avertizare, Alexandru Frigator a devenit sursa „Alex“, aflată în legătura com­par­ti­men­tului USLA de la Securitatea Braşov. Pro­babil că hotărârea şi abilităţile sale i-au convins că omul poate fi foarte util, dacă poate fi controlat. Aşadar, nu a fost „scos din atenţie în 1987“, ci, din contra, inclus în reţeaua dirijată de Lazăr Morariu şi su­pervizată de Nicolae Paraschiv. Mai mult, „Alex“ a dovedit că stăpâneşte tehnicile de manipulare şi „munca specifică“, reu­şind să descopere „un element duş­mă­nos“ (pe Vasile Hrizea) şi să regizeze sin­gur capcana în care acesta a căzut. Bra­şo­veanul concepuse o scrisoare de protest des­tinată Europei Libere şi voia s-o ex­pe­dieze „afară“. Frigator l-a păcălit că ur­mează să fugă din nou, l-a făcut să-i pre­dea scrisoarea şi l-a dat pe mâna Securi­tă­ţii. Cazul Hrizea era lucrat în comun cu un anume... locotenent-major David Mo­ra­riu. Da. De la Contrainformaţii econo­mice.

Această colaborare fructuoasă cu cei doi Mo­rariu şi cu Paraschiv l-a ajutat pe Fri­gator să se angajeze la Teatrul Dramatic din Braşov, unde îşi completa veniturile, sub privirile binevoitoare ale „prie­te­nilor“, din bişniţa cu bilete. Când a în­ceput să se învârtă în mediile străinilor ve­niţi cu diverse treburi în Braşov, în special arabi, cota i-a crescut simţitor. A fost încurajat să intre „în relaţii comerciale“ cu ei şi să obţină informaţii. A venit apoi Revoluţia.

Pentru a închide cercul „erorilor de fapt“ din decembrie 1989 de la Braşov, ar fi de făcut câteva ultime precizări. La fel ca Molan, nici Tibescu şi nici Frigator nu au supravieţuit evenimentelor. Ei nu au avut nici măcar şansa să ajungă în faţa unui procuror, pentru că ambii au fost îm­puş­caţi de militarii care îi păzeau în clădirea Comitetului Judeţean: Tibescu pentru că „aflat sub escortă s-a îndreptat spre un militar“, iar Frigator pentru că „a în­cercat să sară pe geamul camerei unde era reţinut“. Emil Ivaşcu, alias „Cris­ti­an­“, şi-a continuat nestingherit activitatea de „trăgător de elită“ şi l-a împuşcat, în data de 24 decembrie 1989, şi pe Daia Ti­tu, care ieşise în balconul propriei locuin­ţe să urmărească prin binoclu eveni­men­tele din piaţa centrală. A devenit, bine­înţeles, „revoluţionar cu certificat“. Vic­tor Adochiţei a fost reţinut, dar a fost eli­berat după ce a declarat că nu-l cunoaşte pe Tudor Molan şi nu are nicio legătură cu Securitatea. Cum procurorii nu puteau do­vedi altceva, a rămas aşa. La fel s-a în­tâmplat şi cu uslaşii Lazăr Morariu şi Ni­colae Paraschiv. David Morariu nu a fost arestat niciodată şi povestea „concediului său medical“ a rămas neverificată.

Iată de ce procurorul Voinea a avut, în fi­nal, perfectă dreptate. „Teroriştii“ nu au existat. Nici nu puteau exista, pentru că nu aveau de unde răsări în câteva zile, în decembrie 1989, cu arme, case conspi­ra­tive,­ mijloace de comunicaţii, acţiuni coor­donate, unităţi de recuperare şi „apărare contrainformativă“. „Turiştii sovietici“, „libienii“ şi „iranienii“ au fost şi rămân fantasmagorii produse în laboratoarele Securităţii, înainte şi după 1989, cu scopul de a acoperi cu o perdea de fum propria implicare în masacrul de la Revoluţie. Înainte şi după 22 decembrie.

Dar Tudor Molan, Alexandru Frigator, Vic­tor Adochiţei, Gheorghe Tibescu, Emil Ivaş­cu şi mulţi alţii au existat. Cum a exis­tat şi articolul 18, litera h) din Legea nr. 14/28.12.1972 privind Organizarea apără­rii naţionale a RSR, care vorbeşte despre: „subunităţi şi grupuri ale luptei de re­zistenţă în condiţiile ducerii acţiunilor de luptă pe teritoriul inamic“. Sau, dacă preferaţi varianta simplă sub care este cunoscută astăzi această componentă a sis­temului de apărare naţională dinainte de 1989, Reţeaua „R“.

26 de ani de la „Ocuparea vremelnică a teritoriului naţional“

Istoria contrafactuală este în general pri­vită cu scepticism justificat de specialiştii serioşi. Totuşi, să facem aici o excepţie şi să ne imaginăm că regimul Ceauşescu ar fi putut supravieţui acelui decembrie 1989. Cum ar fi prezentat secretarul general eve­nimentele în faţa activului de partid? Păi, foarte simplu. Cam cum le prezintă astăzi susţinătorii teoriei conspiraţiilor inter­naţionale menite să distrugă România în acele zile. Deci... În urma unor înţelegeri oculte între marile puteri (ar fi vorbit despre „trădarea idealurilor comunis­mu­lui“ cu referire la Gorbaciov şi despre „agre­siunea imperialistă“), România ar fi urmat să fie împărţită din nou (la Malta, ca la Ialta !). În acest scop, duşmanii au conceput un plan de destabilizare folosind serviciile secrete (el le-ar fi zis „agen­turi“) şi au mobilizat armate de di­versionişti-terorişti („elemente huliga­ni­ce“ şi „provocatori“). Au profitat de ati­tudinea defetistă şi trădătoare a unor ele­mente vândute duşmanului (îl avea deja pregătit pe Vasile Milea) şi au reuşit să impună provizoriu o conducere alcătuită din complotişti şi vechi agenţi (urma o lis­tă cu numele unor condamnaţi la moarte). Aţi înţeles ideea.

Absolut sigur Nicolae Ceauşescu nu ar fi suflat nicio vorbă despre cauzele reale ale revoltei populare din decembrie 1989. Nu ar fi vorbit despre mizerie, frig şi foame. Nu ar fi spus că, de fapt, tocmai mun­citorii, baza puterii sale, ieşiseră în stradă să-l măture de la conducere. Nu ar fi spus că motivele principale erau legate de politica sa internă dementă, şi nu de vreo conspiraţie internaţională. Nu ar fi vorbit despre faptul că românii se săturaseră de comunism şi nu era nevoie să le spună ruşii, polonezii, ungurii sau germanii că sis­temul este pe ducă. Nu ar fi conceput în ruptul captului că declanşarea revoltei era total previzibilă în cea mai grea lună a anului. Nu. Ar fi vorbit doar despre agen­turi şi comploturi externe. Totuşi, ar tre­bui să îi dăm lui Nicolae Ceuşescu ceea ce este al lui. Spre deosebire de epigonii lui actuali, măcar el ar fi procedat la această operaţiune de mistificare şi mascaradă din motive concrete. Şi ştiind exact care era adevărul.

Or, adevărul este că Nicolae Ceauşescu nu a vorbit degeaba despre „intervenţia străi­nă“. El chiar avea nevoie în decembrie 1989 de minciuna asta. Culmea, tocmai pen­tru că Securitatea lui Vlad, care ani la rând se hrănise şi crescuse (la propriu), de pe urma agitării spectrului „duşma­nu­lui extern“, era depăşită de realitate. Pen­tru că în Timişoara nu era vorba despre o mână de agenţi diversionişti, pe care for­ţele de intervenţie locale îi puteau strânge într-o oră, ci de mase de cetăţeni şi mun­citori timişoreni. De aceea era nevoie de Armată. Or, cum puteai scoate Armata în stradă, dacă ea nu avea nicio atribuţie în asigurarea ordinii publice?

Puteai, dacă spuneai că „evenimentele de­stabilizatoare“ în desfăşurare prefigurează o iminentă invazie străină. De aceea, în complicitate cu Iulian Vlad (care a asi­gu­rat partea „informativă“) şi cu Vasile Milea (care a emis în cunoştinţă de cauză ordinele criminale), Nicolae Ceauşescu a trecut România în stare de război pe 17 decembrie 1989. Cum? Emiţând ind­ic­a­tivul „Radu cel Frumos“ şi activând astfel toate componentele sistemului naţional de apărare şi toate planurile concepute pentru a reacţiona la o invazie în des­făşurare. Genialitatea criminală a lui Ni­co­lae Ceauşescu a fost reprezentată în de­cembrie 1989 de simplitatea extremă a ac­ţiunilor sale. El făcut o singură modificare în aceste planuri preexistente atunci când le-a activat: a înlocuit cuvântul „duşman“ (extern) cu „huligani, terorişti etc.“ (revo­lu­ţionari). Restul s-a făcut cum se sta­bilise. Inclusiv activarea „R“-ului, care a ur­mat exact indicaţiile conform cărora aces­te forţe cu pronunţat grad de inde­pen­denţă erau folosite pe măsură ce teritoriul era „ocupat de inamic“. De unde di­ferenţele de timp între începutul tragerilor în diverse localităţi.

Una dintre întrebările la care nu s-a găsit în­că un răspuns clar este de ce oamenii din „R“, atunci când au realizat că nu era vor­ba despre invazia străină pe care fus­e­seră pregătiţi să o respingă, au continuat să acţioneze? Erau ei atât de îndoctrinaţi în­­cât să execute orbeşte ordine, chiar ris­cân­du-şi viaţa? Şi pentru ce? Nu le era clar că Nicolae Ceauşescu pierduse par­tida?

Un posibil răspuns se află în cartea lui Mihai Pelin despre istoria DIE (Direcţia de Informaţii Externe)¹. În respectiva lucrare se menţionează faptul că Securitatea ar fi elaborat, ulterior anului 1968, planul „Da­cia“, referitor la organizarea apărării na­ţio­nale în România în ipoteza producerii unei invazii similare cu cea din Ceho­slo­vacia. Între altele, în vederea finanţării unei rezistenţe clandestine, în ipoteza ocupării teritoriului naţional de către so­vie­tici, sume importante de bani, gestio­nate de DIE, au fost plasate în obligaţiuni CEC pornind de la premiza că instituţia ar fi rămas în picioare indiferent de context.

Nu am găsit deocamdată în arhive nicio menţiune despre amintitul plan, dar, ca ultimă coincidenţă a acestei poveşti, tre­buie să spun că printre lucrurile găsite la percheziţie asupra lui Tudor Molan era şi un livret CEC cu numărul 9-1-189017, emis de sucursala Braşov, cu un sold de 37.500 de lei... //

Nota

1. Culisele spionajului românesc (D.I.E. 1955-1980), Editura Evenimentul românesc, Bucureşti, 1997.

Primele două părţi pot fi citite aici şi aici.