De la relaxare la impozitare

Știm de ceva vreme că promisiunile electorale nu au nicio legătură cu guvernarea propriu-zisă, dar, odată cu Guvernul Ponta II, aceste diferențe se radicalizează. Nu e doar o neîmplinire a promisiunilor, ci o evoluție în sensul opus.

De la relaxarea fiscală din cam­pa­nie, noul guvern al lui Victor Pon­ta pune ferm pe masă un pachet de modificări fiscale semnificative care cu greu nu pot fi denumite con­strângeri. Dar, în fond, le denumim oricum și le eva­luăm empiric, fie­care după puteri, pentru că puterile guvernului în acest sens sunt reduse. Dovadă, prin­ci­pa­lul act fiscal care introduce o bună parte dintre mo­­dificări, OUG 8/2013, are o notă de fundamentare optimistă. Nu scrie nimic nici despre cum s-a ajuns la aceste noi taxe și im­po­zite și tot nimic despre im­pactul lor asupra economiei. Nu au ni­ciun impact? Atunci de ce le mai luăm? Aici avem un motiv serios: să creștem veniturilor totale la bu­get până la nivelul record de 33,6% din PIB. Taxele acestea au apărut brusc, fără niciun preaviz, aproape pe tăcute, după modelul de succes al majorării TVA-ului pes­te noapte.

Taxe peste noapte

Există pe undeva o invidie pro­fundă pe care Victor Ponta o ma­nifestă față de modul autist de guvernare practicat de Emil Boc, semn că de la Palatul Victoria lu­crurile se văd cam la fel (adică e o nevoie disperată de bani la bu­get), chiar dacă premierul social-democrat și-a schimbat la pro­priu biroul mai spre centrul clă­dirii și nu mai stă în aripa cu ve­dere spre Iancu de Hunedoara, adi­că... dreapta. În schimb, bu­nul obicei de a introduce taxe peste noapte a rămas. Acest mod de a lua decizii intempestive, ne­discutate, nenegociate, nea­nun­țate în prealabil și trântite apoi în ordonanțe de urgență re­pr­e­zintă principala problemă. Cre­ează un precedent grav pentru USL, în contextul în care prin­cipalul reproș la adresa Gu­ver­nului Boc era tocmai acest mod de a lua decizii fără să țină cont de consultări și de pre­dic­ti­bi­li­ta­tea guvernării.

În România, predictibilitatea ac­tului de guvernare nu este con­siderată de cei de la putere un bun public la care sunt obligați. Guvernarea nu e predictibilă și de­ciziile fiscală și ad­ministrativă ră­mân acte politice la dis­creția Exe­cu­ti­vu­lui, de vreme ce planul nu con­tea­ză, promisiunea nu se respectă și re­gula este excepție.

A doua chestiune fundamentală, după lipsa de pre­dictibilitate, es­te dacă, într-o ța­ră guvernată atât de prost, gu­vernul are drep­tul moral să creas­că taxele. Sigur, întrebarea pare să vină dinspre o dreaptă con­servatoare de tipul celei ame­ri­cane, dar aplicată la realitatea ro­mânească are legi­ti­mitatea ei. O dată, pentru că ni­ciun guvern, nici măcar acesta, nu a dovedit că știe să răspundă profundei ne­mulțumiri și in­jus­tiției cu care sunt administrați ba­nii publici. Apoi, pentru că există suficiente resurse care încă stau la dis­po­zi­ția administratorului pu­blic: eva­ziunea rămâne 30% din PIB, du­pă estimări optimiste, Curtea de Conturi constată anual că sunt mi­liarde de euro cheltuite in­co­rect sau abuziv, fondurile eu­ro­pene zac necheltuite. Argu­mentul că bugetul românesc adună una dintre cele mai mici proporții din PIB, comparativ cu statele eu­ropene, nu se susține, tocmai din cauza acestor opor­tunități ig­no­rate. Mai mult, dacă provocarea acestui an este creș­terea eco­no­mică, se obține ea prin ajustări de taxe și creșteri de impozite? Chiar și cu o con­tri­buție masivă și aplicată a statului în economie, e greu de crezut. Iar statul nostru a reușit mult mai puțin ca altele să transfere semnificativ impactul investițiilor publice în creștere economică sustenabilă. Dacă Ro­mânia va avea creștere eco­no­mi­că în 2013, aceasta nu va apărea datorită celor 7 miliarde de euro prog­nozate (prognozate, ni­cio­dată re­a­lizate), ci sectorului pri­vat, con­sumului și agriculturii. Și, cu aceasta, ajungem la fondul pro­ble­mei.

Impozitarea agriculturii

Decizia de a aduce impozitarea în agricultură, care părea să fi făcut un pas peste subzistență, este curajoasă. Zona agricolă, de­și produce venituri, deși con­tri­buie la creșterea PIB-ului atunci când este un an agricol bun, are o contribuție limitată la veni­tu­rile bugetare. De aceea, un an agricol bun se vede în PIB, dar nu se prea vede în buget. De la acest principiu se încearcă in­troducerea impozitării. Un pas la limită curajos, dacă nu ținem cont de obiecțiile de principiu, ex­puse mai sus (predictibilitatea și justificarea morală). Într-o țară cu altă politică fiscală și bu­getară, pasul acesta trebuia făcut fără discuție. Ce intră însă în discuție sunt limitele de la care se presupune că veniturile rea­lizate nu mai sunt de subzistență (2 ha la cereale, 2 vaci, 10 oi etc.). Limita pare destul de jos pentru persoane fizice, care sunt impozitate pe norme de venit. Asta înseamnă că, indiferent câte persoane are familia lui, cât de profitabil a fost anul, fermierul trebuie să plătească o sumă fixă. Riscul de a fi trimis direct în zona de subzistență într-un an agricol prost este major și atunci întregul demers va fi ridicol. Par­tea bună și corectă aici este că peste 670.000 de fermieri și fa­miliile lor încep să plătească la fon­dul de sănătate o contribuție de 5,5% din norma de venit, un alt pas important pentru lărgirea unei baze de impozitare foarte înguste (doar vreo 5 milioane de plătitori pentru un sistem cu 20 de milioane de beneficiari) și în înțelegerea principiului că să­nă­tatea costă. Pentru un impozit co­rect, nu este însă nevoie doar de curaj, ci de o bună evaluare. Sunt normele de venit corecte? Este sistemul de impozitare realizabil? Se pot obține peste 578 de mi­lioane de lei estimate? Întrebările sunt fără răspuns până la finalul anului.

De ce apar taxe noi

Guvernul Ponta a încercat să în­drepte majoritatea noilor mo­di­ficări fiscale spre o zonă în care se mai obțin profituri, dincolo de limita de supraviețuire în care se află marea majoritate a com­pa­niilor: energie, distribuție ener­gie, exploatarea resurselor mi­ni­ere. Într-o piață prea puțin con­curențială, aceste companii sunt în general beneficiarele unor po­ziții de rentă sau monopol, ceea ce poate justifica impozitele su­plimentare. În cazul trans­por­tu­rilor de gaze și electricitate, va­lorile de impozitare au fost co­bo­râte în ordonanța de urgență față de proiectul inițial, pentru că distribuitorii de electricitate au amenințat că nu vor mai con­ti­nua investițiile de extindere și susținerea rețelei și guvernul a făcut jumătate de pas înapoi și se mulțumește cu 250 de milioane de lei în plus. În privința im­po­zitului de 0,5% din cifra de afa­ceri pentru companiile extrac­ti­ve, se așteaptă 641 de milioane lei. Impozitul acesta este cel pu­țin ciudat. Ministrul Chiţoiu l-a justificat prin imposibilitatea de a umbla la redevențe, pentru că cele pentru petrol sunt închise în­tr-o lege specială până în 2014. Dar nici vorbă de așa ceva. Re­devențele, altele decât cele pe­tro­liere, se pot schimba oricând. Gu­vernul Boc a încercat să le schim­be la sfârșitul lui 2011, a trecut un proiect prin ședință de gu­vern, dar nu l-a mai trimis la Mo­nitorul Oficial. Motivul: ne­go­ci­e­rile cu Roșia Montană. Cred că și acum e la fel. Pentru a nu încurca un proces în care USL a jucat de toate părțile, redevențele au fost amânate și a apărut peste noapte o taxă suplimentară. Iar în ce pri­vește impozitul suplimentar pen­tru profitul excepțional al Petrom cauzat situației de rentă (40%), trebuie spus că în anul trecut co­ta aceasta era văzută la 100, con­form lui Liviu Voinea, pe vremea aceea secretar de stat. Lipsa to­tală de transparență legată de apa­­riția acestei impozitări su­pli­mentare face ca suspiciunile în le­gătură cu negocierile în urma că­rui a apărut să fie întemeiate.

Marele risc al tuturor acestor im­pozite este cel legat de inhibarea investițiilor private în sectoare cheie: energie, exploatări de re­surse. Acestea nu sunt doar sec­toa­rele care mai sunt pe plus, sunt cele care, alături de agri­cul­tură, ne pot scoate din criză, da­că sunt gestionate eficient și con­curențial. Dacă guvernul a cal­cu­lat corect, așa încât prin sumele adunate poate ieși din criza bu­getară în care a intrat cu salarii ma­jorate, pensii indexate și chel­tuieli publice ridicate, asta nu în­seamnă că a luat în calcul și ma­rea provocare pe care o pre­su­pu­ne ieșirea din criza economică prin creștere de PIB. E singurul mod cu putinţă. Alocarea de mai multe fonduri din privat în do­meniul public nu aduce creșterea mult visată. Iar despre relaxarea fiscală promisă în campanie, nici nu poate fi vorba. //