Pe aceeași temă
Asa se face ca aceasta atitudine diferita s-a reflectat si asupra celor doua monede: de la 1,17 dolari pentru un euro s-a ajuns la 0,82 centi pentru un euro (in punctul cel mai de jos). Aceasta alunecare pe tobogan a monedei euro se intampla in conditii normale, sa le numim asa: fara atentate, fara scandaluri financiare monstruoase. In lume exista cateva mii de miliarde de dolari care scaneaza permanent intregul glob, in cautarea unui plasament sigur si cu un randament cat mai ridicat; banii sunt ca o vietate - cauta un loc sigur unde-si pot face cuibar si unde se pot inmulti in liniste. America parea sa fie un asfel de cuibar caldut; pana la 11 septembrie 2001. Atunci s-a vazut ca America este mult mai vulnerabila decat in filmele cu Bruce Willis. Pe birourile celor care manevreaza miile de miliarde de dolari de care vorbeam au inceput sa se aprinda beculetele ca la un robot stricat: cuibarul putea fi atins si cu prastia. Ce loc putea fi gasit pentru hibernarea banilor calatori? In Japonia recesiunea a dominat aproape intreg deceniul ultim al secolului trecut; Asia, in ansamblul ei, nu si-a cicatrizat ranile dupa criza din 1998; America Latina alterneaza perioadele de inviorare cu caderile in haos si dictatura militara, Africa inca nu intra in discutie, iar in Europa Centrala si de Est pietele sunt mici si inca insuficient maturizate. Ramasese reperul vesnic, Europa Occidentala. Incet-incet, fara zgomot, stoluri de bani proaspeti veneau catre Vestul Europei.
Nici nu stransesera bine americanii molozul de la cele doua turnuri gemene, si un alt scandal aparea de dupa zgarie-norii de otel si sticla: se auzea ca multe companii mari stabileau la mica intelegere cu auditorul (firma care certifica si corectitudinea inscrisurior din contabilitate) ce ar trebui sa afle micul actionar care isi pastra economiile in actiunile companiei. A cazut mai intai Enron, un gigant energetic, cu o conducere foarte apropiata de cercurile Casei Albe. Greu de digerat un astfel de faliment, dar americanii au stomacul tare, batatorit cu hamburgeri, si nu s-au constipat. Apoi, cand mai multi ochi s-au uitat prin scriptele contabile, s-a vazut ca multe companii mari facusera din ingineriile financiare un mod de viata. Se vedea acum ca devenise un lucru banal ca managerul unei mari companii sa se imprumute de la firma pe care o conducea, sa cumpere cu acesti bani actiuni ale aceleiasi companii pe care apoi, cand lucrurile incepeau sa mearga prost, iar primul care stia asta era, evident, chiar conducatorul companiei, acesta sa-si vanda linistit actiunile la un pret ridicat (pentru ca, nu-i asa, auditorul garantase ca firma e prospera) si apoi sa astepte linistit scaderea pretului, cand piata afla adevarul. Dar cum de aceasta practica nu fusese strain nici presedintele Bush si nici vicepresedintele sau, Cheney, totul parea aproape o banalitate din care pagubas iesea doar investitorul care nu avea acces la aceste informatii. Ingineriile financiare din contabilitatea firmelor americane au provocat un cutremur mai mare decat 11 septembrie, iar Dow Jones (un indicator care caracterizeaza activitatea Bursei de la New York) a ajuns mai jos decat dupa prabusirea turnurilor gemene. Tot ce tinea de dolar devenea riscant sau oferea randamente scazute: actiunile firmelor americane aveau preturi in scadere, iar dobanzile pe care le oferea guvernul american atunci cand se imprumuta erau scazute; era mai bine sa fugi de dolar. Daca vroiai sa cumperi actiuni ale companiilor europene sau obligatiuni emise de trezoreriile acestor tari, aveai nevoie de euro. Si astfel moneda europeana a devenit o marfa cautata. Cursul a inceput sa urce pana la a egala dolarul; atat s-a putut semeti moneda europeana, fara a se putea gandi cineva la o intoarcere la acel curs primordial de 1,17. Dar, pentru ca totul s-a petrecut repede si a fost amplu dezbatut in presa, a parut ca asistam la o detronare definitiva a dolarului. De fapt, Greenspan (omologul american al lui Mugur Isarescu) nici nu s-a sinchisit sa sara in ajutorul monedei pe care o pastoreste: paradoxal, parea sa-si frece mainile, pentru ca devalorizarea dolarului este in sprijinul exportatorilor americani: un exportator american, care vinde in Europa, incaseaza un euro cu care se intoarce in SUA, unde primeste acum pe el aproape un dolar, si nu doar 82 de centi, cat primea cu cateva luni in urma. Daca la asta adaugam dobanzile foarte scazute, care stimuleaza creditul, cu care poti sa faci investitii si apoi sa obtii o productie mai mare si, deci, crestere economica, vedem ca nu avem inca de ce sa plangem pe umarul americanilor si sa facem batiste din bancnotele verzi. Asaltul monedei europene asupra dolarului nu poate fi considerat decat ca o batalie nesemnificativa castigata in fata unui adversar putin buimacit. Din spatele redutei lor americanii privesc usor indiferenti la zbaterile celorlalti, folosind mereu aceeasi arma: sa muncesti mai mult decat cei cu care esti in competitie.
