Pe aceeași temă
„Economia nu mai poate merge decât în sus“, aşa sună una dintre cele mai la modă expresii de context. Sunt argumente care pledează pentru această expresie, pornind de la varianta că ajustarea drastică s-a produs deja şi că undeva la începutul trimestrului trei punctul de minim al economiei a fost atins.
Ce urmează de acum încolo este o reluare a creşterii, al cărei ritm însă depinde enorm de măsurile pe care le luăm şi de contextul internaţional. Cifrele nu ne ajută pentru că ele au cel puţin un decalaj de două–trei luni în cazul unor indicatori simpli, ba chiar mai mult - spre jumătate de an – în cazul unora agregaţi, aşa cum e PIB. Teoria aceasta este împărtăşită chiar şi de guvernatorul Mugur Isăreascu, iar autoritatea Băncii Naţionale este încă aproape intactă, într-un context instituţional compromis în mare măsură. Aşadar, guvernatorul a început să spere! Fraza citată mai sus îi aparţine tot guvernatorului şi va face o scurtă carieră în aceste zile. Se impune însă o distincţie. În conştiinţa comună, sfârşitul căderii economiei – fenomenul pe care l-am urmărit în ultimul an cu dinamica unui meci de fotbal – echivalează cu sfârşitul crizei.
Dar sfârşitul căderii economice nu înseamnă automat sfârşitul crizei. Criza poate continua ani după această stare, cu unii indicatori degradându-se în continuare, aşa cum este şomajul. Nu este nici prea clar dacă fenomene mai complicate decât de genul stagflaţiei vor putea fi cu siguranţă depăşite, iar spectrul literei L în alfabet, ca grafic de evoluţie al crizei, este încă posibil. E drept, afirmaţia guvernatorului este una cu o doză substanţială de optimism, dar distincţia dintre sfârşitul căderii economice şi sfârşitul crizei, văzută ca o perioadă de erodare a puterii de cumpărare, de investiţii scăzute, incertitudini majore şi oportunităţi puţine la nivelul economiei, rămâne. De altfel, guvernatorul nu are foarte multe elemente la îndemână pentru a puncta începutul creşterii economice pe care începe să o susţină. Cele câteva elemente pe care le întrevede nu sunt nici consolidate şi nici nu pot garanta această evoluţie. Certitudini sunt încă puţine: poate o diminuare a căderii economice, dacă nu chiar oprire a ei, să fie una dintre ele, chiar dacă va fi confirmată statistic abia anul viitor.
În această perioadă, în care cifrele nu se văd şi evoluţiile, fie ele pozitive sau negative, evoluează într-un ritm mai lent, vorbim mai degrabă de profeţii, decât de prognoze. Şi distincţia este una de calitate! Doza de incertitudine în fundamentarea ipotezelor e imensă. Toate speranţele s-au aprins în momentul în care economii importante din Europa de Vest au anunţat ieşirea nominală din recesiune. Acele 0,3% de creştere de la trimestrul II la trimestrul I, înregistrate în Franţa şi Germania, au consemnat o ieşire nominală din recesiune, dar nu şi o creştere economică reală (diferenţa faţă de anul trecut e în continuare imensă). În plus, nici măcar dacă vom avea date pozitive şi în trimestrul III, care se încheie luna asta, nu putem avea certitudinea consolidării acestei tendinţe, pentru că aceste state au utilizat stimuli fiscali de ordinul sutelor de miliarde de euro, iar datele relativ bune de acum pot fi doar rezultatul acestor stimulente care au dat mai mult oxigen economiei, dar nu au întors neapărat o tendinţă. Un astfel de stimul, aproape artificial, este celebrul „program rabla“ german.
Cererea indusă prin prima de 2.500 de euro e greu de crezut că este una sustenabilă pe termen lung. De aceea, întregul eşafodaj al speranţelor noastre se bazează pe speranţa unei retrageri limitate şi treptate a stimulilor din economie. Contăm pe alţii, aşadar, în cea mai mare măsură. Sau, altfel spus, aproape în totalitate, pentru că - recunoştea şi guvernatorul – creşterea noastră depinde de reapariţia fluxurilor de capital, chiar dacă economisirea internă este în creştere, ea fiind total insuficientă. Vestea bună e că unul dintre principalii indicatori ai aversiunii faţă de risc pentru investitorii pe care contăm s-a îmbunătăţit substanţial. Şi totuşi, e mai mult decât dublu faţă de valorile Poloniei şi Cehiei şi chiar uşor sub cel al Bulgariei! Greu de crezut că, după lecţia dură a ultimului an, actualele valori chiar sunt încurajatoare. Singurul element „local“ între argumentele în favoarea creşterii probabile este cel al producţiei industriale. Pe anumite componente (cum ar fi producţia de bunuri de folosinţă îndelungată, adică din nou ne întoarcem la Dacia) s-au înregistat ceva creşteri importante faţă de lunile trimestrului I.
Suntem sub anul trecut, evident, dar guvernatorul, şi nu numai el, consideră că sunt semne ale unei reveniri pe acest capitol. Această revenire poate fi combătută însă cu indicatorul preferat al preşedintelui Băsescu: consumul de energie, aflat în august la cel de-al doilea record negativ de consum din acest an. De ce atunci atât optimism la BNR? O mică doză de optimism electoral nu e exclusă. În octombrie, se alege consiliul de administraţie al BNR şi cine şi-ar dori un consiliu de pesimişti? Poate, până atunci, profeţiile chiar devin prognoze. Guvernatorul face prognoze bune. Nu şi profeţii. În iarnă, era printre ultimii care considerau că economia românească va încheia anul pe plus! Spune că este o estimare personală, şi nu a Băncii Naţionale. Adică o profeţie, nu o prognoză. Noroc că alegerile la BNR vor trece repede, pentru că avem nevoie de prognoze cât mai curate! //
