Un patriotism al libertății?

În ziua de 1 Decembrie am asistat din nou, ca spectatori ai televiziunilor, la un festivism necritic dedicat Zilei Naționale. O paradă a vorbelor goale ne-a împiedicat să reflectăm profund asupra a ceea ce semnifică loialitatea față de țară.

Alexandru Gabor 06.12.2016

De același autor

 

Puține subiecte sunt mai spinoase în zilele noastre decât tema patriotismului. În ge­neral, memoria recentă a conflictelor in­ter­etnice a înghețat reflecția asupra is­to­riei intelectuale a patriotismului. Amin­ti­rea demonilor naționalismului este sa­tu­ra­tă de imaginile victimelor de diverse con­fesiuni și naționalități. Așa cum a re­mar­cat Aurelian Crăiuțu, tema patriotismului „a căzut într-un nemeritat con de umbră în așteptarea unor zodii mai bune“. Pe de altă parte, imperativul de a înțelege lo­ia­litatea pentru patrie și comunități su­pra­naționale, precum Uniunea Europeană, a generat o dezbatere de specialitate sub­stanțială, ramificată în diverse curente – patriotismul constituțional, patriotismul civic, naționalismul liberal și patriotismul republican.

 

Patriotismul este înțeles, deseori, ca „loialitate necondiționată față de o anumită națiune“, o definiție simplistă, care a ge­ne­rat confuzie și a atras mai multe obiecții. Un individ aparține unei națiuni și îi datorează loialitate de la naștere. Ast­fel, patriotismul trece drept o emoție, un simțământ incontrolabil, aflat dincolo de scrutinul rațional. De vreme ce tribunalul rațiunii nu are autoritate asupra emoțiilor, apare o contradicție de nedepășit, dat fi­ind faptul că patriotismul consfințește o lo­ialitate particulară. Argumentul face un pas mai departe, echivalând patriotismul cu un viciu, nu cu o virtute, întrucât poa­te fi un „pericol moral permanent“. O a doua obiecție majoră este că tema patrio­tismului rămâne un subiect de catedră, re­zervat disputelor academice, fără po­ten­ția­lul de a inspira o agendă politică demo­cratică.

 

Pe de altă parte, loialitatea față de co­mu­nitatea în care trăim și atașamentul pen­tru cultura, instituțiile și istoria ei cons­ti­tuie, fără îndoială, o pornire firească. Ar fi lipsit de realism să nesocotim un sim­ță­mânt cât se poate de uman doar din pri­cina pa­trio­tarzilor de serviciu. Legăturile in­di­vi­du­lui cu istoria patriei sale con­fi­gu­rea­ză identitatea personală și virtuțile ci­vi­ce. O teorie a patriotismului explică, așa cum no­tează J.W. Muller, obiectul ata­șa­men­tu­lui față de patrie, formele sale și motivele loialității pentru o anumită țară. Rândurile următoare schițează trăsăturile patrio­tis­mului republican, recuperat și teoretizat de Maurizio Viroli, profesor la Uni­ver­si­ta­tea Princeton. Marele merit al lui Viroli es­te de a reînvia, cu o rară acribie, un filon al patriotismului care are centrul de greu­ta­te în libertatea politică și binele comun.

 

Moștenim din antichitatea romană, odată cu Cicero și Titus Livius, o tradiție a patriotismului care traduce loialitatea față de comunitatea în care trăim, patria, în ter­menii unei iubiri specifice. Un cetățean virtuos este pătruns de pietas (respect) și caritas (compasiune) pentru respublica, adică libertatea comună și binele comun, Maurizio Viroli indicând aici valorile car­di­nale ale patriotismului roman, ale cărui eco­uri se prelungesc până în epoca Lu­mi­nilor.

 

Dacă, pentru antici, patria sem­ni­fică le­gătura sacră cu ose­min­tele strămoșilor și lăcașul zei­lor, pentru modernitate pa­tria înseamnă idealul de republică, res­pectiv un stat liber, al domniei legii, în care libertatea politică nu este îngrădită. Enciclopedia Franceză, inspirată de ideile lui Montesquieu, definește termenul „pa­trie“ ca fiind sinonim cu republica și li­ber­­tate, readucând spiritul patriotismului roman în constelația raționalistă a se­co­lu­lui XVIII. Dragostea de patrie nu este doar o virtute, ci și o datorie, ce trebuie însă tem­perată de principiile justiției. Iubirea de patrie înseamnă iubirea față de legile și instituțiile care garantează libertatea co­mu­nă. J.J. Rousseau nu se distanțează mult de ideile propovăduite de Les phi­lo­sophes, el instituind o distincție netă în­tre „patrie“ și „pays“: „Patria nu poate să dăinuie fără libertate, nici libertatea fără virtute“.

 

Cu alte cuvinte, nu orice țară (pays) este și o patrie, ci doar țara unde pasiunea pen­tru libertate este garantată de legile juste și guvernarea bună. Din acest motiv, dra­gostea pentru patrie, legi și libertate apa­re, în scrierile lui J.J. Rousseau, ca un întreg ale cărui părți nu pot fi separate fără a le anula. Patria este „o mamă co­mună pentru toți cetățenii“, în care legile sale nu sunt, în ochii cetățenilor, nimic alt­ceva decât „garanții ale libertății co­mu­ne“. Așadar, spiritul patriotismului an­tic și modern atașează libertății apărate de legi juste o valoare absolută. Nimeni nu poa­te apela la patriotism, dacă justifică și legitimează restrângerea libertăților și drep­turilor cetățeanului.

 

Înrudită cu pledoaria pentru libertate, o notă constantă a patriotismului republican al modernității fost opoziția față de des­potism. Liberalii francezi și enciclopediștii secolului XVIII au visat la idealul „statului liber“, la fel cum opera lui Machiavelli are în centrul său libertatea publică, binele co­mun și viața liberă (vita libera). În Is­toriile florentine, autorul mărturisește, de la început, că slăbirea patriotismului și co­rupția au dus la decăderea republicilor, implicit a Florenței, prin legile proaste și pierd­erea virtuților civice. Machiavelli îl urmează pe Cicero, afirmând că datoria cea mai nobilă este slujirea patriei, ideea asupra căreia revine într-un pasaj celebru al scrisorilor sale: „Îmi iubesc patria mai mult decât sufletul“.

http://revista22.ro/desenand/desen_gabor.jpg

Patriotismul republican pledează pentru însușirea unei virtuți ci­vice orientate către realizarea bi­nelui comun. Binele comun, de­și o noțiune problematică, im­plică în tradiția patriotismului republican ca interesele publice să nu fie acaparate de o oligarhie care se preocupă strict de in­teresele sale sau de un autocrat care con­fiscă avuția supușilor pentru interese per­sonale. Binele comun impune, uneori, sa­crificii personale și acceptarea unor ne­a­junsuri, când soarta pune în balanță bi­nele patriei și binele individual. Pe de altă parte, nu numai guvernarea are obligații ce decurg din asumarea binelui public, ci și cetățenii, respectiv implicarea în viața cetății și în discutarea legilor, respectarea lor. Binele comun nu poate fi realizat în absența virtuții politice, atât de partea guvernanților, cât și a cetățenilor.

 

Patriotismul republican născut în an­ti­chi­tatea romană a definit iubirea de patrie ca fiind compasiune (caritas) și respect (pieta), o formă de afecțiune similară afec­țiunii pe care o purtăm familiei, prie­te­ni­lor și semenilor, însă nu o afecțiune oar­bă, tumultuoasă și exclusivistă. Dragostea de patrie, de o anume patrie, nu poate fi decât generoasă, inclusivă și tolerantă. Ea nu este o împletire de afecte alături de care rațiunea nu poate coexista.

 

Odată cu ascensiunea mo­nar­hii­lor europene, spiritul patrio­tis­mului republican a supraviețuit mai degrabă în lumea literelor și a ideilor, fiind dislocat de conceptul obligației politice ca loialitate față de monarh. În secolul XIX, s-a pe­tre­cut anexarea patriotismului republican de către naționalismul afirmării noilor state europene, un fenomen numit „națio­na­li­zarea patriotismului“ de Maurizio Viroli. Potrivit lui Viroli, victoria naționalismului în secolul XX a avut drept urmare șter­ge­rea graniței dintre patriotism și națio­nalism.

 

În locul unui patriotism al compasiunii, al respectului pentru o țară anume, secolul XX a impus un patriotism al măreției, no­tează Viroli, care a alimentat conflictele și a moșit experimentele politice radicale, deopotrivă de stânga și de dreapta. Un pa­triot al compasiunii se uită înapoi în tre­cut și vede atât măreția, cât și scăderile unei națiuni. Patriotismul măreției vede grandoare atunci când își îndreaptă pri­vi­rea înspre trecut, fără a asuma că dra­gostea de patrie înseamnă și recunoașterea nedreptăților trecute. Dragostea de patrie nu poate fi virtuoasă atâta vreme cât la temelia sa persistă falsificarea istoriei.

 

Patriotismul nostru în secolul XX nu a fost unul inspirat de tradiția compasiunii și considerației. Este limpede că virtutea politică elogiată de patriotismul re­pu­bli­can ne-a fost străină. Pasiunile iubirii de patrie s-au revărsat fie în metafore ne­adecvate, fie în fanatism mistic. Ceea ce a început în perioada interbelică ca un acci­dent istoric a desăvârșit dictatura comu­nistă, descrierea sa ca „stalinism-na­țio­nal“ trebuind să poarte accentul pe al doi­lea termen. Legitimitatea dictaturii comu­nis­te s-a construit pe o mitologie a gran­dorii, pe un naționalism al excluziunii și mai puțin pe scheletul ideologic marxist.

 

În ziua de 1 Decembrie am asistat din nou, ca spectatori ai televiziunilor, la un festivism necritic dedicat Zilei Naționale. O paradă a vorbelor goale ne-a împiedicat să reflectăm profund asupra a ceea ce sem­nifică loialitatea față de țară. Nu avem în­că răspunsuri la ceea ce Simone Weil a nu­mit „nevoia noastră de înrădăcinare“.

 

Referințe:

Maurizio Viroli, Din dragoste de patrie, traducere Mona Antohi, prefață Aurelian Crăiuțu, Editura Humanitas, 2002.

Jan-Werner Muller, Constitutional Patriotism, Princeton University Press, 2007.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22