POVESTEA ZILEI - O legendă balcanică

Fragment din “Podul cu trei arce” de Ismail Kadare, carte apărută recent la editura Humanitas Fiction.

O bucată de drum am discutat despre alte legende. E vorba mereu despre graniţa dintre lumi şi încercarea de a o trece. Despre omul care se chinuie să se ridice din adâncul hăului. Sau despre cel care, transformat în şarpe, încearcă să ia din nou chip omenesc. Un zid, care cere o jertfă pentru a nu se prăbuşi…

— O jertfă? aproape a strigat el.

Fruntea i se congestionase şi sub ea părea că ascunde un gol nesfârşit. Continua să-şi acopere jumătate din faţă cu gulerul, dar şi jumătatea cealală era îndeajuns pentru a-ţi da fiori.

— Un zid care cere o jertfă… Este legenda zidirii, dacă nu mă înşel.

— Întocmai, domnule, i-am răspuns, fără să ştiu nici eu de ce, destul de rece. Văd că o ştiţi.

— O ştiu. Totuşi aş vrea s-o aud din nou… Povestiţi-mi, m-a rugat cu un glas pierit, ca şi când ar fi cerut ajutor.

Deşi se străduia să zâmbească, mi-a părut foarte îndepărtat. Aproape că înţelegeam pricina tulburării lui. Îl simţeam undeva, în jurul meu. Aproape că-o atingeam. Încă puţin, mi-am spus, încă puţin. O să iasă singură la iveală.

— Un zid care cere să aibă în pântecul lui un om… Să aibă, s-ar putea spune, suflet… Povestiţi-mi, m-a îndemnat din nou. Şi nu vă uitaţi la mine… Eu sunt ca un copil, dacă-mi place o poveste, pot s-o ascult de zece ori, de o sută de ori la rând.

Am început să-i povestesc legenda cetăţii Shkodra, aşa cum o auzisem şi eu de la maică-mea, cu ani în urmă. Erau trei fraţi zidari, care ridicau nişte ziduri de cetate, dar nu aveau spor, pentru că ceea ce ridicau ei ziua se năruia noaptea…

Brusc, motivul agitaţiei lui mi s-a dezvăluit clar ca lumina zilei. Trebuia să ai mintea lui Gjelosh pentru a nu pricepe asemănarea dintre cetatea din poveste şi podul lor dărâmat pe alocuri.

— Ce ridicau ziua se năruia noaptea… a şoptit el cu un glas atât de molcom, de parcă nu mai avea mult până să adoarmă.

Nu mai puteam să mă uit în ochii lui.

— Şi ce-au făcut? am continuat, coborând şi eu tonul. Un bătrân din partea locului le-a spus că zidul se prăbuşea pentru că era nevoie de o jertfă. Iar ei au hotărât să zidească la temelia cetăţii pe una dintre nevestele lor.

— O jertfă, a şoptit el ca pentru sine.

— Da, o jertfă, am repetat eu. Pentru că a zidi pe cineva de viu înseamnă să-l ucizi.

— Să-l ucizi…

— Desigur. Chiar şi umbra lui dac-ai zidi-o-n pod, omul trebuie să moară, ca să nu mai vorbim despre…

— Da, da, a suspinat el.

— Dar pe care dintre neveste? am continuat eu. Au tot vorbit şi au hotărât s-o zidească pe cea care le va aduce a doua zi coşul cu merindele pentru prânz.

— Dar… a făcut el, dar…

— Şi s-au jurau unul altuia că nu le vor spune nevestelor ceea ce hotărâseră. Deci, cum vedeţi, iar vine vorba despre besa. Sau, mai bine spus despre besa şi trădare.

— Da, baesa.

Mi s-a părut că atunci când a rostit acest cuvânt, îi crăpaseră colţurile buzelor şi nu m-aş fi mirat dacă aş fi văzut acolo o picătură de sânge.

Am vrut să-i spun că, la fel ca şi în cazul primei poveşti, şi aici motivul besei adeverea, conform călugărilor noştri, paternitatea albaneză asupra poveştii, dar pe chipul lui am citit, nu ştiu cum să spun, o grabă ciudată, care mă împingea şi pe mine să grăbesc povestea.

— Noaptea, doi dintre fraţi, cel mare şi mijlociul, le-au povestit totul nevestelor, deci au încălcat besa. Cel mic, nu.

— Aha, a făcut el.

— Doi dintre ei au încălcat besa, am repetat eu, înghiţindu-mi cu greu saliva.

Acum era momentul să-i spun că expresia au încălcat besa, în varianta slavă a baladei sună vjeru pogazio, care vrea să zică au încălcat credinţa, religia, deci în textul variantei slave cuvintele nu au nici un sens şi asta vine de la traducerea greşită a cuvântului albanez cu credinţă, religie, dar el nu m-a lăsat să vorbesc. M-a prins de mână şi încet, foarte încet, ca şi când mi-ar fi spus un mare secret, mi-a zis:

— Şi mai departe?

— Mai departe… a venit dimineaţa şi, când soacra, ca de obicei, a vrut s-o trimită pe una dintre neveste cu mâncare la meşteri, cele două nurori, care ştiau taina, cea mai mare şi mijlocia, s-au prefăcut bolnave. Şi atunci a trimis-o pe cea mică. Iar ei au zidit-o la temelia cetăţii. Asta a fost.

Mi-am ridicat privirea să-i văd chipul, dar mi-am stăpânit cu greu ţipătul. Din ochi i se scursese toată apa aceea clocită de bătrân neputincios şi aşa, goi cum erau, ochii lui semănau cu orbitele pustii ale statuilor. Moartea, mi-am spus. Aşa trebuie că arată ochii ei.