Pe aceeași temă
Un tânăr dintr-o familie religioasă merge la facultate, să zicem, şi studiază ştiinţele. Ca urmare a studiilor sale în domeniul ştiinţific, începe, fireşte, să aibă îndoieli, aşa cum trebuie să ai în ştiinţă. Deci mai întâi începe să aibă îndoieli, apoi începe eventual să nu mai creadă în Dumnezeul în care crede tatăl lui. Prin „Dumnezeu“ înţeleg acel Dumnezeu personal la care te rogi, care are legătură cu creaţia, aşa cum te rogi, poate, să-ţi dea principii morale. E un fenomen care se întâmplă des. Nu e un caz izolat sau imaginar. Cred, de fapt, deşi nu am statistici precise, că peste jumătate dintre oamenii de ştiinţă nu cred în Dumnezeul în care cred taţii lor, sau în Dumnezeu într-un sens convenţional. Cei mai mulţi oameni de ştiinţă nu cred în aşa ceva. De ce? Ce se întâmplă? Cred că răspunsul la această întrebare va lămuri cel mai bine problemele relaţiei dintre religie şi ştiinţă.
Aşadar, de ce? Sunt trei posibilităţi. Prima este că tânărul e instruit de oameni de ştiinţă şi, aşa cum am spus deja, aceştia sunt atei, deci răul lor se răspândeşte de la profesor la student, încontinuu… Mulţumesc pentru râsete! Dacă adoptaţi acest punct de vedere, cred că asta arată că ştiţi mai puţine despre ştiinţă decât ştiu eu despre religie.
A doua posibilitate este să sugerăm că, deoarece o cantitate mică de cunoştinţe e periculoasă, tânărul care abia învaţă puţină ştiinţă crede că ştie totul, şi să sugerăm că atunci când se va maturiza puţin o să înţeleagă mai bine toate astea. Dar eu nu cred că aşa stau lucrurile. Cred că există mulţi oameni de ştiinţă maturi, sau oameni care se consideră maturi – şi, dacă nu le-ai şti dinainte convingerile religioase, i-ai considera maturi –, care nu cred în Dumnezeu. De fapt, cred că răspunsul e exact pe dos. Tânărul nu crede că ştie totul, ci îşi dă brusc seama că nu ştie totul.
A treia posibilitate de a explica fenomenul este că tânărul nu înţelege probabil ştiinţa în mod corect, că ştiinţa nu poate infirma existenţa lui Dumnezeu, şi că nu e incompatibil să crezi şi în ştiinţă, şi în religie. Sunt de acord că ştiinţa nu poate infirma existenţa lui Dumnezeu. Sunt absolut de acord. Sunt de acord şi că nu e incompatibil să crezi şi în religie, şi în ştiinţă. Cunosc mulţi oameni de ştiinţă care cred în Dumnezeu. Scopul meu nu este să infirm ceva. Există foarte mulţi oameni de ştiinţă care cred într-adevăr în Dumnezeu, ba chiar într-un mod convenţional, aşa o fi, nu ştiu exact cum cred ei. Dar credinţa lor în Dumnezeu e deplin compatibilă cu activitatea lor ştiinţifică. E compatibilă, dar e un lucrul dificil. Şi tocmai asta vreau să discut aici: motivul pentru care e greu să obţii această compatibilitate şi dacă merită osteneala de a o obţine.
Cred că există două surse de dificultate pe care le-ar întâlni tânărul nostru în studiul ştiinţei. Prima este că învaţă să se îndoiască, învaţă că e necesar să se îndoiască, că e important să se îndoiască. Aşa că începe să pună totul sub semnul întrebării. Întrebarea care poate înainte ar fi fost „Există sau nu există Dumnezeu?“ devine acum: „Cât de sigur sunt că există Dumnezeu?“ Tânărul are acum o problemă nouă şi subtilă, diferită de cea dinainte. El trebuie să determine cât de sigur este, unde îşi poate plasa credinţa pe o scară de la certitudinea absolută la certitudinea absolută contrară, fiindcă ştie că cunoştinţele sale n-au cum să fie sigure şi că nu mai poate fi absolut sigur. Trebuie să se decidă. E 50-50 sau e 97%? Pare o diferenţă foarte mică, dar e o diferenţă extrem de importantă şi subtilă. Bineînţeles că de obicei omul nostru nu începe direct prin a se îndoi de existenţa lui Dumnezeu. În general, începe să pună sub semnul întrebării anumite detalii ale doctrinei, cum ar fi credinţa în viaţa de apoi, sau anumite detalii din viaţa lui Isus sau alte lucruri de felul ăsta. Dar ca să delimitez cât mai precis problema, ca să fiu onest faţă de ea, o voi simplifica şi voi trece direct la problema întrebării dacă Dumnezeu există sau nu.
Rezultatul acestui studiu, sau al acestei reflecţii, sau ce-o fi, asupra noastră înşine ajunge adesea la o concluzie foarte apropiată de certitudinea că Dumnezeu există. Şi, pe de altă parte, ajunge adesea la concluzia că e aproape sigur greşit să crezi că Dumnezeu există.
Richard Phillips Feynman s-a nãscut la New York în 1918. Din copilãrie, înzestrãrile sale excepționale s-au manifestat în pasiunea pentru experimente și în capacitatea de a descoperi pe cont propriu matematica. A studiat la Institutul Tehnologic din Massachusetts și la Princeton. În timpul rãzboiului, la Los Alamos, a participat la Proiectul Manhattan pentru construirea bombei atomice. Dupã rãzboi, a predat la Universitatea Cornell, apoi, din 1951, la Institutul Tehnologic din California. Principala sa contribuție în fizicã a fost elaborarea metodei integralelor de drum, care i-a permis sã formuleze o teorie deopotrivã riguroasã și intuitivã a electrodinamicii cuantice și pentru care a primit în 1965 Premiul Nobel (împreunã cu Julian Schwinger și Sin-Itiro Tomonaga).
