Metamorfozele Al Qaeda şi răspunsul Occidentului

“Nu există nici o îndoială că al-Qaeda înţelege  importanţa regiunilor africane pentru campaniile militare împotriva cruciaților. Următoarele etape ale conflictului vor vedea în Africa drept câmpul de luptă principal”, spunea în 2006 Abu Azzam al-Ansari, un ideolog jihadist.  6 ani mai târziu, Mali este cel mai recent simptom al moştenirii lui Bin Laden.

 

Scrisorile recuperate în urma raidului de la Abbottabad din mai 2011 au expus un Bin Laden profund preocupat de moştenirea sa, în special de cum să creeze o fundaţie solidă de mici insule „Al Qaeda“ răspândite în lumea musulmană care să asigure supravieţuirea mişcării şi totodată care să pregătească terenul pentru un nou val de jihadişti. Bin Laden viza o nouă generaţie mai degrabă concentrată pe o agendă locală, la firul ierbii, dar energizată de conştiinţa unei lupte comune: „În esenţă, Bin Laden se întoarce la teoria lui Abdullah Azzam, care vorbeşte de necesitatea stabilirii unor capete de pod, a unor baze extinse peste tot în lumea musulmană. Bin Laden încearcă să încurajeze mişcările afiliate Al Qaeda să dezvolte legături ombilicale cu regiunile în care operează, pentru ca, în cele din urmă, acestea să se maturizeze în puncte gravitaţionale de rezistenţă“, ne-a declarat Isaac Kfir (expert al Institutului pentru Securitate Naţională şi Contraterorism al Universităţii Syracuse). Nici mai mult, nici mai puţin decât o reţetă de reinventare sub forma francizelor locale. Practic, „în locul unei entităţi unice, monolitice, ca în urmă cu un deceniu, astăzi există mai multe Al Qaeda“, observa recent şi profesorul Bruce Hoffman, de la Universitatea Georgetown. Simptomele acestei tendinţe le vedem în Nordul Africii, în Yemen, în Somalia, în Nigeria şi mai nou în Mali. „Mă îngrijorează tendinţa de coordonare şi sincronizare a acestor organizaţii. Vedem o tot mai pronunţată colaborare şi punere la comun a eforturilor de recrutare, a armelor, a ideologiei“, anunţa săptămâna trecută generalul Carter Ham, şeful US Africa Command. Reţeta este mereu aceeaşi: sunt vizate statele foarte slabe, cu structuri centrale masiv fragilizate, incapabile să-şi proiecteze autoritatea în zonele de periferie. Rezultatul? Felii generoase din teritoriul naţional devin adăposturi jihadiste. Privite în această perspectivă, totul capătă aparenţa unei insurgenţe în interiorul Islamului, a unor mişcări de rezistenţă programate să atace la rădăcină legitimitatea guvernelor locale. Oxigenul care le ţine în viaţă este alienarea politică şi economică. În cele din urmă, în Mali, incendiul a pornit pe fondul influxului de armament venit din Libia. Dar scânteia se afla de mult acolo: alienarea triburilor tuarege faţă de guvern, un clivaj centru-periferie imediat speculat de elementele jihadiste.

 

Şi totuşi, în ce măsură este noua versiune de Al Qaeda o ameninţare existenţială pentru Vest? Priorităţile acestor „filiale“ sunt mai degrabă localizate. În presa internaţională sunt deja voci care argumentează că bătălia aparţine guvernelor de la faţa locului. Dimpotrivă, Vestul ar trebui să se concentreze pe „inima organizaţiei“ (pe centrala Al Qaeda) din regiunea AfPak. Dar este imposibil să nu observi asemănările conjuncturii de astăzi cu discuţia despre Afganistanul de dinainte de 11 septembrie. Este un sentiment de déjà-vu. Acum intervenţia Franţei a oprit temporar un astfel de deznodământ. Dar oare ce rezolvă aceasta pe termen lung? „Contrainsurgenţa, în sensul definit de David Galula, presupune nation-building sau, din multe puncte de vedere, un proces de reconstrucţie. De fapt, toate operaţiunile de stabilizare sunt menite, cel puţin în parte, să răspundă unor necesităţi de nation-building. Este o fantezie să crezi că poţi să eviţi sistematic sarcinile de nation-building“, mi-a spus recent A.A. Cohen, biograful ofiţerului francez care a exercitat cea mai puternică influenţă intelectuală asupra „doctrinei Petraeus“. David Cameron însuşi pare să subscrie acestor convingeri, punctând că francizele Al Qaeda prosperă acolo unde există instituţii politice slabe. Soluţia sa? O ordine instituţională aşezată pe pilonii democraţiei: „domnia legii, independenţa justiţiei, libertatea presei şi a asocierii, drepturile minorităţilor, un loc adecvat al armatei în societate“.

 

 

 

Vestea bună este că premierul britanic nu vorbeşte din cărţi de teorie, ci din lumea reală. Modelul său de succes nu este Afganistanul sau Irakul, ci intervenţia britanică din Sierra Leone, începută, în condiţii relativ similare cu cele ale Franţei în Mali, în iunie 2000 (o insurgenţă care ameninţa să ocupe capitala Freetown). După câteva luni în prima linie, pe fondul reenergizării forţelor guvernamentale şi a trupelor ONU de menţinere a păcii, britanicii aveau să treacă treptat în eşalonul doi (optând pentru o formulă de consiliere pe coordonatele modelului Lawrence al Arabiei şi declanşand un amplu exerciţiu de “security sector reform”).

 

Vestea mai puţin bună este că o astfel de investiţie „necesită răbdare, ani, chiar decenii, mai degrabă decât luni“ şi foarte mulţi bani. In Sierra Leone, britanicii aveau să investească masiv nu doar în partea de hardware instituţional (birocraţii funcţionale), cât mai ales în schimbarea software-ului statului (cum ar spune Paddy Ashdown), prin reiventarea culturii sale organizationale pentru a reflecta şi răspunde cu prioritate nevoilor cetaţeanului si comunităţii. In cele din urmă, lecţia din Sierra Leone arată că antrenarea unei armate locale performante, desi necesară, este insuficientă. Pentru David Richards, comandantul iniţial al operaţiunii, o astfel de iniţiativă trebuie să fie parte a unui efort multidimensional care să vizeze transformarea simultană şi coordonată a pârghiilor instituţionale strategice (din administraţie, economie, justiţie). Pe scurt, state-building. “Toate acestea se vor acumula în timp si vom putea, imperceptibil, să observăm progresul, dar va fi ca şi cum am privi cum creşte iarba”, ar spune Petraeus. Mai are Vestul răbdare?