`Starea naţiunii` şi politica externă americană

Pentru Administraţia Obama noile realităţi impun sfârşitul epocii în care America se afla într-o permanentă stare de război. Pentru critici, este semnalul că puterea indispensabilă a devenit dispensabilă.

Discursul despre starea naţiunii prezentat de Barack Obama săptămâna trecută reia multe dintre temele consacrate care i-au adus în cele din urmă un al doilea mandat pre­zi­den­ţial. Gândit pentru uz intern şi pentru un public de politică internă, acesta readuce în atenţia publică proiectul său de suflet: reconstrucţia Ame­ricii şi nation-buildingul de acasă. Este ideea centrală ca­re dă tonul întregului discurs şi fixează atmosfera pentru restul mandatului. Însă ana­lizat dintr-o perspectivă de po­litică externă, ceea ce trans­mite Obama este, pe fond, imperativul de „rebalansare“ a Americii. Altfel spus, mai toate elementele pe care ne-am obişnuit, aproape automat, să le asociem cu paradigma post-9/11 sunt treptat înlocuite cu un orizont strategic fundamental diferit de cel moştenit de la George W. Bush.

După 11 septembrie 2001, costisitoarele cam­panii de nation-building desfăşurate în Irak şi Afganistan în numele „războiului împotriva te­rorii“ au devenit emblema unui anumit mod de a face politică externă şi de a interacţiona cu lumea. Una fundamental hipermilitarizată. Din primul moment, Obama şi-a anunţat intenţia de a în­toarce pagina şi de a pune punct războaielor lui Bush. A înţeles că opinia publică ame­ricană îşi pierduse răbdarea. În primul său discurs pre­zi­den­ţial, Obama constata că „na­ţiunea noastră este în răz­boi împotriva unei vaste re­ţele de violenţă şi ură“. Dar eliminarea lui Bin Laden, de­ci­marea secvenţială a operatorilor asociaţi cu nu­cleul central al Al Qaeda, chiar meta­mor­fo­zarea şi dispersarea Al Qaeda sub forma nu­meroaselor francize regionale (Siria, Irak, So­malia, Nigeria) au schimbat datele problemei, conturând perspectiva unei noi etape. Pentru Administraţia Obama, noile realităţi impun sfâr­şitul epocii în care America se afla „într-o per­manentă stare de război“, când era mereu în prima linie, asumându-şi în mod direct cea mai mare parte a efortului. Mai mult, aşa cum puncta şi în discursul de la Universitatea Na­ţională de Apărare, din mai anul trecut, ni­ve­lul ameninţării a revenit sub pragul existent an­­terior atacurilor din 2001. În acest context, des­­făşurarea de zeci de mii de militari ame­ri­cani în conflicte cu final des­chis, în an­ga­ja­mente care drenează resursele Americii nu mai re­prezintă pentru Ad­mi­nis­traţia Obama o op­ţiu­ne rezonabilă. Sunt pre­ferate in­ter­ven­ţiile limitate în timp, loviturile „chirurgicale“ prin intermediul dronelor şi al forţelor spe­cia­le, dar mai ales aşa-numita pa­radigmă indi­rectă („leading from behind“), prin con­so­li­da­rea capacităţilor partenerilor ex­terni în scopul de a-i ajuta să-şi îndiguiască propriile pro­ble­me.

Şi totuşi, există două mari critici de fond ce pot fi aduse viziunii oferite de Obama. Pe de o parte, formula indirectă de susţinere a par­tenerilor locali este aplicabilă atât timp cât agen­da acestora se suprapune intereselor Wa­shingtonului. Mai mult, aceasta depinde de existenţa la firul ierbii a unor birocraţii func­ţionale sau mecanisme de guvernare capabile de o performanţă rezonabilă, ca în cazul Co­lumbiei, El Salvadorului sau în Filipine. Dar ce te faci atunci când statul este inexistent sau mult prea slab, ca în Afganistan, Yemen sau So­malia? „Dacă vrei să îndeplineşti misiunea, trebuie să reconstruieşti infrastructura ad­ministrativă, chiar să o construieşti de la ze­ro. Poate să fie frustrant, costisitor, cu o mul­titudine de provocări şi probleme, dar în esen­ţă misiunea depinde de capacitatea naţiunii gazdă de a se guverna şi securiza la un nivel rezonabil. Construirea capacităţii statului gaz­dă de a se guverna este fundamentală. Nu știu cum altfel poţi să îți indeplineşti mi­siu­nea. Poate doar să renunţi“, obişnuia să spu­nă David Petraeus, rezumând una dintre lec­ţiile deceniului post-9/11.

Nu în ultimul rând, pentru mulţi observatori re­calibrarea Americii a mers deja mult prea de­parte. Acolo unde Obama vede succese ale di­plomaţiei americane, precum forţarea Siriei să renunţe la arsenalul de distrugere în masă sau forţarea compromisului iranian, criticii văd slăbiciune, decredibilizare şi chiar cedare. „Dis­cursul despre starea naţiunii reprezintă o abdicare, (...) o retragere, (...) începutul unei pre­şedinţii postimperiale“, concluziona Simon Tisdall în The Guardian. „America lasă im­pre­sia că nu mai vrea să fie atrasă în situaţii de criză. Iar asta afectează calculele aliaţilor, ca­re au impresia că vor fi lăsaţi să se descurce singuri“, spunea recent ministrul de Externe al Franţei. Oare tot acest spectacol, al unei pu­teri parcă „dispensabile“, să fi generat ape­lul fără precedent al preşedintelui german în des­chiderea Conferinţei de Securitate de la München, pentru o mai mare implicare a Germaniei în politica internaţională? //