Pe aceeași temă
Pentru Administraţia Obama noile realităţi impun sfârşitul epocii în care America se afla într-o permanentă stare de război. Pentru critici, este semnalul că puterea indispensabilă a devenit dispensabilă.
Discursul despre starea naţiunii prezentat de Barack Obama săptămâna trecută reia multe dintre temele consacrate care i-au adus în cele din urmă un al doilea mandat prezidenţial. Gândit pentru uz intern şi pentru un public de politică internă, acesta readuce în atenţia publică proiectul său de suflet: reconstrucţia Americii şi nation-buildingul de acasă. Este ideea centrală care dă tonul întregului discurs şi fixează atmosfera pentru restul mandatului. Însă analizat dintr-o perspectivă de politică externă, ceea ce transmite Obama este, pe fond, imperativul de „rebalansare“ a Americii. Altfel spus, mai toate elementele pe care ne-am obişnuit, aproape automat, să le asociem cu paradigma post-9/11 sunt treptat înlocuite cu un orizont strategic fundamental diferit de cel moştenit de la George W. Bush.
După 11 septembrie 2001, costisitoarele campanii de nation-building desfăşurate în Irak şi Afganistan în numele „războiului împotriva terorii“ au devenit emblema unui anumit mod de a face politică externă şi de a interacţiona cu lumea. Una fundamental hipermilitarizată. Din primul moment, Obama şi-a anunţat intenţia de a întoarce pagina şi de a pune punct războaielor lui Bush. A înţeles că opinia publică americană îşi pierduse răbdarea. În primul său discurs prezidenţial, Obama constata că „naţiunea noastră este în război împotriva unei vaste reţele de violenţă şi ură“. Dar eliminarea lui Bin Laden, decimarea secvenţială a operatorilor asociaţi cu nucleul central al Al Qaeda, chiar metamorfozarea şi dispersarea Al Qaeda sub forma numeroaselor francize regionale (Siria, Irak, Somalia, Nigeria) au schimbat datele problemei, conturând perspectiva unei noi etape. Pentru Administraţia Obama, noile realităţi impun sfârşitul epocii în care America se afla „într-o permanentă stare de război“, când era mereu în prima linie, asumându-şi în mod direct cea mai mare parte a efortului. Mai mult, aşa cum puncta şi în discursul de la Universitatea Naţională de Apărare, din mai anul trecut, nivelul ameninţării a revenit sub pragul existent anterior atacurilor din 2001. În acest context, desfăşurarea de zeci de mii de militari americani în conflicte cu final deschis, în angajamente care drenează resursele Americii nu mai reprezintă pentru Administraţia Obama o opţiune rezonabilă. Sunt preferate intervenţiile limitate în timp, loviturile „chirurgicale“ prin intermediul dronelor şi al forţelor speciale, dar mai ales aşa-numita paradigmă indirectă („leading from behind“), prin consolidarea capacităţilor partenerilor externi în scopul de a-i ajuta să-şi îndiguiască propriile probleme.
Şi totuşi, există două mari critici de fond ce pot fi aduse viziunii oferite de Obama. Pe de o parte, formula indirectă de susţinere a partenerilor locali este aplicabilă atât timp cât agenda acestora se suprapune intereselor Washingtonului. Mai mult, aceasta depinde de existenţa la firul ierbii a unor birocraţii funcţionale sau mecanisme de guvernare capabile de o performanţă rezonabilă, ca în cazul Columbiei, El Salvadorului sau în Filipine. Dar ce te faci atunci când statul este inexistent sau mult prea slab, ca în Afganistan, Yemen sau Somalia? „Dacă vrei să îndeplineşti misiunea, trebuie să reconstruieşti infrastructura administrativă, chiar să o construieşti de la zero. Poate să fie frustrant, costisitor, cu o multitudine de provocări şi probleme, dar în esenţă misiunea depinde de capacitatea naţiunii gazdă de a se guverna şi securiza la un nivel rezonabil. Construirea capacităţii statului gazdă de a se guverna este fundamentală. Nu știu cum altfel poţi să îți indeplineşti misiunea. Poate doar să renunţi“, obişnuia să spună David Petraeus, rezumând una dintre lecţiile deceniului post-9/11.
Nu în ultimul rând, pentru mulţi observatori recalibrarea Americii a mers deja mult prea departe. Acolo unde Obama vede succese ale diplomaţiei americane, precum forţarea Siriei să renunţe la arsenalul de distrugere în masă sau forţarea compromisului iranian, criticii văd slăbiciune, decredibilizare şi chiar cedare. „Discursul despre starea naţiunii reprezintă o abdicare, (...) o retragere, (...) începutul unei preşedinţii postimperiale“, concluziona Simon Tisdall în The Guardian. „America lasă impresia că nu mai vrea să fie atrasă în situaţii de criză. Iar asta afectează calculele aliaţilor, care au impresia că vor fi lăsaţi să se descurce singuri“, spunea recent ministrul de Externe al Franţei. Oare tot acest spectacol, al unei puteri parcă „dispensabile“, să fi generat apelul fără precedent al preşedintelui german în deschiderea Conferinţei de Securitate de la München, pentru o mai mare implicare a Germaniei în politica internaţională? //
