Transformarea Franței

Octavian Manea | 01.05.2012

Sfârșitul consensului gaullist, dar și al „paradigmei Suezului“ sunt două dintre cele mai importante moșteniri ale sarkozysmului.

Pe aceeași temă

Sfârșitul consensului gaullist, dar și al „paradigmei Suezului“ sunt două dintre cele mai importante moșteniri ale sarkozysmului.

Retroactiv, mandatul preș­e­din­telui Sarkozy ar putea intra în istorie ca reprezentând o ruptură fundamentală de ceea ce se poate numi nucleul gaullist al politicii externe franceze. Deși a fost o nu­an­ță pe care a în­cer­cat să o impună din primul mo­ment, aceas­ta s-a transformat trep­tat într-o cons­tantă a întregului său mandat: „sub Sarkozy, am asis­tat la o re­ba­lan­sare a politicii externe şi de apă­rare a Franţei dinspre tradiţia gaullistă spre o atitudine gra­dual euroatlantistă“, spune Eti­enne de Durand, cercetător la Institut Français Des Relations Internationales (IFRI). Însă de­parte de a fi ancorat în idealism, euroatlantismul lui Sarkozy a fost unul calculat, din necesitate, un mijloc prin care și-a propus să avanseze interesele naționale ale Franței. Altfel, Sarkozy este un pragmatic, un „realist“, care lucrează cu datele obiective ale „realității“ europene şi trans­atlantice. Generic, obiectivul pri­oritar al Franţei a fost acela ca, prin iniţiativele de politică ex­ternă şi apărare asumate, să-şi ma­ximizeze influenţa regională şi globală. Iar acest lucru era im­posibil fără o colaborare cu Ma­rea Britanie și Wa­shing­to­nul. Pen­tru a promova „Europa Apă­ră­rii“, Franța a trebuit să lucreze cu Statele Unite și Marea Bri­ta­nie, nu împotriva lor. Din această perspectivă, obstrucționarea cu orice preț a NATO trebuia să ia sfârșit. Așadar, revenirea Franţei în structura militară a NATO (după mai bine de jumătate de secol de absență) a fost un pas natural, menit să vindece cli­vajele din sânul Alianței (Vechea Europă vs. Noua Europă), să trans­mită încredere într-o Franță schimbată la față și să alunge sus­piciunile pe care anumite state europene „atlantiste“ (în special Marea Britanie și Polonia) le dezvoltaseră instinctiv fața de pro­iectele Parisului.

François Hollande
Triumful candidatului socialist în alegeri ar putea induce o schimbare de direcție: o temperare a euroatlantismului, completată de o relansare a Europei Apărării, ca proiect gaullist. O alegere a lui Hollande ar putea semnala o rebalansare a politicii externe franceze pe acele dosare în care Sarkozy s-a îndepărtat prea mult de consensul mainstream. Pare mai degrabă cruciada personală a unui preşedinte atlantist decât o decizie naţională bine ponderată.

Anul 2011 a fost cel care a amor­tizat, în mare parte, investiția franceză în euroatlantism. Un prim exemplu care validează in­tuiția lui Sarkozy în reconcilierea cu statele tra­di­ți­onal atlantiste a fost întoarcerea cu 180 de grade a Varșoviei spre Pa­ris. Polonia, un stat aflat în avan­garda consolidării NATO, și-a folosit președinția eu­ro­peană sfidând unul dintre cele mai bine ancorate tabuuri atlan­tiste, promovând o idee foarte dragă Parisului și Berlinului: cre­area unui „cartier general“ au­tonom de planificare şi coor­do­nare a operaţiunilor civile şi mi­litare desfăşurate de UE. O ini­țiativă care, altfel, în zilele pre­mergătoare invaziei irakiene din 2003, a fost la un pas să rupă NATO. Mai mult, în martie 2012, aflat la Paris, ministrul polonez de Externe Radosław Sikorski a „cântat“ pe acordurile melodiei preferate de președintele Sarkozy - „l’Europe puissance“: „SUA nu pot garanta indefinit poliţa de asigurare a Europei. (...) Este imposibil să ne imaginăm Eu­ropa ca o forță politică, o forța economică și una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii fără capacitatea de a-și garanta singură securitatea. (...) Franţa ar trebui să rămână un lider al politicii de apărare europene“.

Dar poate că cel mai important succes al președintelui Sarkozy în politica internațională, fiind o consecință directă a revenirii Franței în NATO, a fost con­so­li­darea Antantei Cordiale dintre Paris și Londra. Dacă tandemul franco-german a fost motorul clasic al integrării europene, An­tanta Cordială (formalizată la sfârșitul lui 2010) devine motorul apărării europene. Dar, pentru asta, ambele state s-au văzut ne­voite să iasă din paradigma Su­ez­ului (1956), acel eveniment fon­dator care a despărțit culturile strategice ale Marii Britanii și Fran­ţei pentru mai bine de ju­mă­tate de secol. Pe de o parte, Lon­dra a decis, atunci, că niciodată nu trebuie să se mai afle pe o baricadă opusă Washingtonului. De cealaltă parte, Parisul a ho­tărât să-și dezvolte mijloacele ca­re să îi ofere autonomia stra­te­gică. Este clivajul care a hrănit de nenumărate ori politici di­ver­gente: Franța a încercat să creeze o apărare europeană separată de Statele Unite, bazându-se doar con­junctural pe NATO (ca în Bal­cani), în timp ce, pentru Marea Britanie, prioritatea a fost în­totdeauna consolidarea Alianței Nord-Atlantice, fiind de acord să susțină dimensiunea de securitate a UE, dar exclusiv ca o formulă auxiliară (Etienne de Durand). Este realitatea care avea să se schimbe decisiv în 2010, când cele două capitale au ajuns să conștientizeze tendința retragerii graduale a Washing­tonului din peisajul securității europene și reorientarea sa spre Asia. Pe acest fundal, a început să se resimtă și criza care a lovit în plin bugetele de apărare ale tuturor statelor europene. Pro­fesorul Julian Lindley French de­scria sugestiv aceste tendințe: „Tră­im într-o lume de aproxi­ma­tiv 7 miliarde de suflete, toate cu nevoi şi aspiraţii legitime, inegal distribuite în mai multe state instabile decât în orice alt moment de la 1648 şi sfârşitul Războiului de 30 de ani. Multe regimuri nu sunt legitimate prin vot, ci de creşterea economică şi, prin urmare, sunt în mod inerent şubrede. În unele părți ale lumii, precum Asia, chel­tuielile militare cresc ameţitor. Între timp, Europa se transformă dintr-un pigmeu militar în ceva mai mic decât un pigmeu. Euro este tot ceea ce contează în Eu­ropa, însă asta înseamnă o mio­pie strategică periculoasă“. Este realitatea pe care își propune să o corecteze Antanta Cordială, con­servând pe cât posibil cre­di­bilitatea militară a Europei. În cele din urmă, Noua Antantă este o formulă pragmatică de a genera şi a pune în comun capacități militare. În absența ei, se prea poate ca intervenția NATO în Li­bia să nu fi avut niciodată loc. La acel moment, alianța franco-bri­tanică a fost forța sa gra­vi­ta­țională. În viitor, pare singura speranță pentru ca Europa să mai dispună de potențialul des­fă­șu­rării unor operațiuni similare. //

 

Paris vs. Berlin?
Rezultatul alegerilor din Franța poate conține și cheia relaţiei dintre Turcia și UE. Este așteptată o resetare a relației cu Turcia. Mulți dintre turci îl percep pe Sarkozy ca fiind unul dintre impedimentele fundamentale în calea parcursului european al Turciei. De multe ori, Sarkozy s-a pronunțat că Turcia nu are ce căuta în Europa. Nu este exclusă și o răcire a relației cu Germania, Hollande fiind unul dintre marii critici ai Pactului de Austeritate.

Retragerea afgană

Indiferent spre care dintre fi­naliștii scrutinului din 6 mai privim, un consens pare să se contureze tot mai mult pe scena politică internă față de par­ticiparea franceză în Afganistan. Retragerea, chiar înainte de ter­men, este necesară. Singura di­fe­rență între cei doi candidați este de calendar, nu și de finalitate. Pen­tru socialistul Hollande, a că­rui platformă electorală propune creșterea cheltuielilor publice in­terne, retragerea ar trebui să se pro­ducă anul acesta. Pentru Sar­ko­zy, anul viitor. Consecința co­laterală a unei astfel de mișcări ar putea fi un efect de domino: dacă francezii se retrag, de ce am rămâne noi? – va fi ecoul ca­re va răsuna în piețele publice ale celorlalți aliați europeni.

Atmosfera este tot mai polarizată și devine ostilă angajamentelor mi­litare desfășurate în afara Eu­ropei. Aflată în plin sezon elec­to­ral, societatea franceză redes­co­peră parohialismul naționalist, pro­­tecționismul și populismul eco­no­mic și chiar intră într-o logică de „cetate asediată“. Sunt forțe și energii care îi constrâng pe po­li­ticieni să privească spre interior. Se repetă, într-un fel, la o scară mult mai mică, episodul Algeriei. Costurile politice, umane și eco­nomice au slăbit până la epuizare susținerea publică a campaniei mi­litare. „Când o mare putere pierd­e un război mic, se întâmplă să rămână fără un singur lucru. Nu pentru că a rămas fără tan­curi sau fără avioane de luptă, ci pentru că nu mai există voința națională.“ (John Nagl) Și asta în ciuda faptului că, astăzi, know-how-ul aplicat de NATO în Af­ga­nistan se inspiră dintr-o rețetă pur franceză (dezvoltată chiar în timpul contrarebeliunii algeriene de un ofițer francez, David Ga­lu­la). Dar pentru o parte dintre ob­servatorii francezi chiar aici se află miezul erorii Vestului: „oa­menii tind să uite că Galula scria într-un context complet diferit, acela al Războiului Rece. Ge­ne­ra­ția sa era implicată într-o luptă existențială împotriva co­mu­nis­mului. Iar campaniile din Algeria și Indochina erau percepute ca extensii ale unui război global împotriva comunismului. În acest context, al unui război glo­bal, Galula consideră recurgerea la mijloace totale, precum un număr mare de trupe sau o fi­nan­țare nelimitată, ca fiind un dat natural“, spune Etienne de Durand. Războiul lor implica in­te­rese vitale și resurse militare ine­puizabile. Cu totul alta este si­tuația astăzi. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22