Ucraina între UE și Rusia

Euro-Maidanul a izbucnit ca un protest pașnic care a contestat decizia regimului Ianukovici de a nu semna acordurile cu UE și s-a extins în urma tentativei de a reprima protestele prin violență, cu ajutorul forțelor speciale ale Ministerului de Interne-Berkut.

Cu doar o săptămână înainte de sum­mit-ul Parteneriatului Estic de la Vil­nius (27 noiembrie 2013), guvernul de la Kiev a publicat un anunț prin care preciza că a decis în­ghe­țarea negocierilor pentru semnarea Acor­dului de Asociere (in­clusiv Acordul privind re­gimul de liber schimb - DCFTA) cu UE, in­vocând motive obs­cu­re care țineau de „in­teresele naționale de se­curitate“ ale Ucrai­nei și care indicau ca­pitularea regimului Ianukovici în fața presiunilor Rusiei. Negocierile s-au oprit când pe agenda Bruxelles-Kiev se mai afla doar eliberarea fostului pre­mier Iulia Timoșenko, încarcerată în urma unui proces considerat de Occident ca mostră de justiție se­lectivă.

Incertitudinile Bruxellesului

În anul 2013, politica externă a Ucrai­nei s-a consumat între negocierile cu Bruxellesul pentru semnarea Acor­dului de Asociere (AA) și presiunile Rusiei, care solicita aderarea Ucrainei la Uniunea Vamală și renunțarea la negocierile cu UE. Toate acestea în fața pericolului unei crize iminente a economiei ucrainene. Euro-Maidanul a izbucnit ca un protest pașnic care a contestat decizia re­gi­mului Ia­nukovici de a nu semna acordurile cu UE și s-a extins în urma ten­ta­tivei de a reprima pro­testele prin violență, cu ajutorul for­țelor spe­ciale ale Mi­nisterului de Interne -Berkut.

Prin Parteneriatul Es^­tic, UE a vorbit pe trei voci : una a inițiatorilor polonezi și suedezi, care susțin integrarea eu­ro­peană (cel puțin a Ucrainei, Republicii Moldova și Georgiei), alta a liderilor ger­mani pentru care „Parteneriatul Es­­tic nu este atât despre integrare, cât despre apropierea de Europa“ și o alta a tehnocraților din instituțiile eu­­ropene, care aveau sarcina de a ima­­gina un mecanism de cooperare care să pună în acord pozițiile celor do­uă tabere politice. Tehnocrații au pre­gă­tit documentele-suport pentru nego­cieri care propuneau un com­pro­mis simplu: democratizare în schim­bul in­tegrării economice în spațiul UE, fără promisiuni de integrare. Di­plomați eu­ropeni au fost trimiși la Ki­ev pen­tru a negocia cu un președinte care-și întărise controlul asupra ins­ti­tu­țiilor statului și care nu dorea să audă de niciun fel de reformă.

Președintele Ianukovici și echipa sa au speculat absența unui proiect UE, continuând echilibristica între Mos­cova și Bruxelles și invocând tocmai absența perspectivei integrării UE drept cauză a absenței reformelor. Per­cepțiile echipei lui Ianukovici au fost întărite și de principiul „Russia first“ promovat de Berlin - „susţinem cu tărie ideea de a include Rusia în proiecte specifice ale Parteneriatului Estic“, declara, în anul 2012, fostul mi­nistru de Externe al Germaniei, Gui­­do Westerwelle. Ianukovici a ne­glijat însă sensibilitățile germanilor și în special ale cancelarului Merkel, care a trăit în Germania de Est ex­pe­riența regimului comunist dictatorial. În anii 2010-2013, relațiile bilaterale Germania-Ucraina s-au redus în spe­cial la critici adresate de la Berlin cu privire la măsurile autoritare adoptate de puterea de la Kiev (cazul Ti­mo­șenko devenind subiectul central al agendei bilaterale). Puterea de la Kiev a perceput eronat mesajul Berlinului, care spunea clar: vom menaja politic Rusia și nu vom oferi perspective de integrare pentru statele Par­te­ne­ria­tului Estic, dar nu vom tolera ten­tativele de rusificare a regimului po­litic de la Kiev (prin practici de jus­tiție selectivă sau reprimarea violentă a protestelor).

Puterea celor fără de putere

Rusia a cumpărat prin convingere sau constrângere loialitatea regimului Ia­nukovici (acordându-i un împrumut și un preț mai mic la gaz), con­si­derând că în acest fel va pune capăt crizei politice. Strategii de la Kremlin, obișnuiți cu ideea că soluțiile de ieșire din astfel de situații se negociază doar între politicienii de prim rang și, eventual, sub influența unor actori in­formali cu interese economice în le­galizarea relațiilor ruso-ucrainene, au neglijat societatea ucraineană, care a fost probabil apreciată după inac­ti­vismul din ultimii anii, determinat de o criză de reprezentare. Ra­țio­na­men­tul rușilor pare unul corect dintr-o perspectivă a comparației cu „re­vo­luția portocalie“, care are în vedere trei variabile: existența unui/unor li­deri ai protestelor acceptați de mul­ți­me ca alternativă la guvernare, a unei rețele de ONG-uri finanțate din Oc­ci­dent care să susțină protestele și spri­jinul, cel puțin declarativ, al Occi­den­tului pentru manifestațiile de protest, dublată de intenția statelor UE de a participa la negocierile dintre opoziție și putere. Opoziția prooccidentală a pierdut procente importante la ale­ge­rile parlamentare din 2012, în fa­voa­rea unei grupări de extremă dreaptă - Svoboda (Libertate), care, pe fondul nemulțumirii generale față de clasa politică, a reușit pentru prima dată să ocupe locuri în Rada Supremă. ONG-urile s-au retras parțial din viața pu­blică, concentrându-se, în special, pe monitorizarea sau critica măsurilor au­toritare adoptate de regimul Ia­nu­kovici. Statele occidentale nu s-au oferit să medieze negocierile dintre pu­tere și opoziție, oficiali de la Bru­xelles, Berlin sau Washington au fă­cut doar tururi simbolice ale ma­ni­fes­tațiilor, cu mesaje vagi de susținere pentru protestatari.

Strategii ruși, la fel ca și consilierii li­derilor din Partidul Regiunilor, au pier­­dut din vedere faptul că în ultimii ani ucrainenii au început să participe la proteste de tip Occupy Wall Street, bine organizate, care nu au un lider re­cunoscut și care au avut succes în anii 2010-2011, determinând au­to­ri­tățile să revină asupra unor măsuri fis­cale și a deciziei de a reduce pen­siile acordate victimelor de la Cer­no­bîl și din războiul din Afganistan. Po­trivit unui sondaj de opinie realizat printre manifestanți, în decembrie 2013, peste 90% dintre ucraineni au par­ti­cipat la proteste din proprie inițiativă.

Pe baricade

De ce mișcarea pașnică proeuropeană s-a radicalizat și ce spun protestele vio­lente despre puterea de la Kiev? De ce a respins opoziția de la Kiev ofer­ta președintelui și cine va beneficia de lipsa unui compromis?

La 16 ianuarie 2014, Partidul Regiunilor (în alianță cu Partidul Comuniștilor), aflat la putere în Ucraina, a votat prevederi legislative care restricționează activitățile ONG-urilor, libertatea presei și a In­ter­ne­tului și manifestațiile de protest. Le­gis­la­ția controversată a fost semnată a doua zi de președintele Viktor Ianukovici, dar nu a fost publicată în presa oficială, pen­tru a intra în vigoare. În zilele următoare, protestele s-au radicalizat, mai multe străzi din Kiev transformându-se în tea­tre de luptă între radicalii înarmați cu cocktail-uri Molotov sau arme artizanale și Berkut - forțe ale Ministerului de In­terne, antrenate special pentru a re­pri­ma manifestații și cunoscute pentru vio­lență. La 19 ianuarie, Berkut a făcut pri­mele victime (doi morți împușcați în con­diții neelucidate), iar până la 25 ianuarie nu­mărul de morți a ajuns la şase per­soane, zeci de protestatari au fost spi­ta­lizați sau au fost reținuți în arestul p­o­li­ției.

Mai multe clădiri ale administrației cen­trale și locale din Kiev și principalele ora­șe ucrainene au fost ocupate, începând din decembrie 2013, de protestatari paș­nici, radicali și ultrași. La presiunile stră­zii și în urma negocierilor cu opoziția, pu­terea de la Kiev a făcut primele concesii, anunțând că va amenda legislația anti-Mai­dan și că protestatarii aflați în arest vor fi amnistiați. La ultima rundă de ne­gocieri, defășurată la 25 ianuarie, opo­zi­ției i-au fost oferite funcția de premier (lui Arseni Iațeniuk - unul dintre liderii celui mai mare partid de opoziție, Bat­kivșina-Patria) și postul de vicepremier (lui Vitali Kliciko – liderul Partidului UDAR-Lovitura), în schimbul încetării pro­­testelor și eliberării clădirilor administrative. Opo­ziția a declinat oferta președintelui, mo­tivând că aceasta nu satisface cerințele principale, și anume alegeri prezidențiale și legislative anticipate.

O analiză obiectivă a ultimelor eve­ni­mente din Ucraina trebuie să răspundă la două întrebări.

1. De ce mișcarea pașnică proeuropeană s-a radicalizat și ce spun protestele vio­lente despre puterea de la Kiev?

Prima ipoteză este că violențele din Mai­dan Nezaleznosti (Piața Independenței) au fost puse de presa de la Kiev și de po­litologii ucraineni pe seama unor ten­tative ale autorităților de a infiltra pro­testele cu radicali violenți, pentru a avea un pretext ca să intervină în forță. În de­cembrie 2013, politologii ucraineni au sem­nalat prezența la confruntările dintre protestatari și Berkut a lui Dmitri Kor­cin­ski, lider al mișcării de extremă dreaptă Frăția, „provocator“, cunoscut ca având legături cu Partidul Regiunilor și ca lec­tor al taberelor de tineret pro-Putin din Rusia. În mai multe orașe din sudul Ucrai­nei, „titușkii“ (grupuri de huligani de stradă plătiți de Partidul Regiunilor pen­tru a dispersa protestele antig­u­ver­namentale) s-au năpustit asupra pro­tes­tatarilor pașnici pro-Maidan. A doua ipo­teză este că după două luni de proteste, răbdarea radicalilor a ajuns la limite și nu mai sunt dispuși să aștepte ca pu­terea și opoziția să ajungă la un com­pro­mis. Ipoteza este susținută de de­cla­rațiile membrilor partidului de extremă dreaptă Svoboda (Libertate), prezent în parlamentul ucrainean, și ale veteranilor din Autoapărarea Poporului Ucrainean. O combinație între cele două ipoteze este, de asemenea, o explicație posibilă, în con­dițiile în care ultrașii au început să se interpună între protestatarii pașnici și „titușki“.

Președintele Ianukovici pare puternic an­corat în logica autoritarismului: pro­tes­tele vor lua sfârșit doar prin violență și înăsprirea legislației va fi un mesaj pen­tru cei care vor încerca să conteste în vii­tor deciziile politice. Puterea de la Ki­ev acționează doar în defensivă, își per­cepe poziția amenințată de protestatari și încearcă să treacă la ofensivă prin for­ța Berkut.

2. De ce a respins opoziția de la Kiev ofer­ta președintelui și cine va beneficia de lipsa unui compromis?

Opoziția a refuzat oferta lui Ianukovici pentru că nu este dispusă să renunțe la cererea maximalistă – demisia lui Ianu­kovici și alegeri anticipate. Lipsa unui com­promis poate fi favorabilă opoziției de extremă dreaptă, care va atrage și mai mult simpatia populației dezamăgite atât de opoziția prooccidentală, cât și de regimul Ianukovici. De altfel, discursurile lui Oleg Tiahnibok (liderul Svoboda), cu me­saje de tipul „Ucraina pentru ucrai­neni“, atrag mai multe aplauze din par­tea protestatarilor decât cele ale lui Klici­ko sau Iațeniuk. Pe de altă parte, decizia opoziției evită capcana lui Ianukovici și cere ferm organizarea de alegeri an­ti­ci­pate. Dacă ar fi acceptat oferta, un gu­vern al opoziției ar fi avut slabe șanse să reziste fără o susținere fermă în par­la­ment. S-ar fi revenit la situația creării unor majorități de conjunctură prin cum­părarea unor deputați. Instabilitatea po­litică ar fi fost garantată.

Ileana Racheru este cercetătoare la Institutul Diplomatic Român.