LUCIAN BOIA: Un popor complexat mizează pe o istorie mitologizată

Există istorie adevărată?

Istoria adevărată este istoria care a fost. Noi avem însă reprezentări, reconstrucții ale istoriei adevărate pe care încercăm să le facem să fie cât mai aproape de ceea ce s-a întâmplat. Ca istorici trebuie să fim conștienți, să avem un minimum de modestie. Ranke în secolulul XIX și-a propus să refacă istoria așa cum a fost ea cu adevărat. Or, acest lucru este o utopie. Istoria așa cum a fost este prea mare, prea vie. Nu încape între rafturile celei mai mari biblioteci din lume. Nu ai cum să o restitui cu adevărat în totalitate. Sigur, de asta există profesiunea de istoric, reguli de cercetare și ambiția de a ne apropia cât mai mult de ceea ce a fost adevărul istoric. Dar oricât s-ar apropia nu poate fi decât o istorie fragmentară. În plus, acest aspect se vede din faptul că întotdeauna avem mai multe istorii.

Și totuși, de ce se invocă în dezbaterea publică „istoria adevărată“? Cât ne-ar lua să conștientizăm că fiecare generație scrie istoria, o rescrie?

Oamenii în general și chiar intelectualii care nu au o cunoaștere mai directă a istoriei își închipuie că poate să existe o istorie adevărată, clarificată pentru totdeauna și bătută în cuie. Iar asta este istoria pe care au învățat-o ei la școală. Îmi amintesc atunci când apăruseră manualele alternative, în 1998, cum o întreagă generație s-a revoltat, spunând că nu aceasta este istoria adevărată. Istoria adevărată pentru ei era cea pe care o învățaseră în perioada comunistă. Sigur că nici aceasta din 1998 nu era istoria adevărată. Pe de o parte, acest lucru îi poate complexa pe istorici. În secolul XIX se spunea că niciun istoric nu a ajuns să facă ceea ce a făcut Newton în fizică, punând la punct mecanica cerească, legea gravitației universale. Se dorea parcurgerea unui traseu similar, la capătul căruia un istoric să devină noul Newton, un Newton al istoriei. Lucrurile nu stau deloc așa. Newton, fără să îl minimalizăm în niciun fel din înălțimea noastră de istorici, a făcut o treabă foarte simplă, dacă o raportăm la ceea ce înseamnă istoria. Mișcarea planetelor este ceva foarte simplu și poate fi prinsă într-o formulă, dar istoria nu poate fi niciodată cuprinsă într-o formulă și vor exista mereu interpretări diferite. Iar acest lucru se va întâmpla și pentru că sunt mulți cei care vor urmări și alte țeluri. Intră aici o încărcătură mare de ideologie, intră toată încărcătura noastră culturală. Dar până la urmă acesta este farmecul istoriei, un spectacol foarte divers, un joc al inteligenței.

Istoria este un teren de joacă predilect al propagandei. Miloșevici sau Putin, acum în Rusia, invocă istoria, dar o istorie interpretată de ei.

Desigur, putem da și exemple mai agreabile decât Putin sau Miloșevici. În fond, și națiunile moderne s-au constituit prin apelul la istorie, o istorie simplificată, mitologizată. Modul în care în opinia unora este prezentată unirea făcută de Mihai Viteazul la 1600 ține de mitologie. Dar, spunând asta, nu vreau să spun că mitul lui Mihai Viteazul nu a jucat un rol pozitiv în perspectiva constituirii națiunii române. Românii trebuiau să creadă în ceva. Erau două principate amărâte la începutul secolului XIX, dependente de Imperiul Otoman, călcate de trupele țariste. În acest context, la ce era să recurgi ca să infuzezi oamenilor un sentiment tonic de mândrie națională, de solidaritate, de încredere în viitorul României? Dacă prezentul nu era prea frumos, atunci priveai spre viitor, privind în același timp spre trecut, legând trecutul de viitor și privind spre măreția Romei. De aici și Școala Ardeleană, școala latinistă, ideea mitologică a descendenței românilor din romani, că sunt continuatori direcți ai Imperiului Roman. Lucrurile acestea care nu sunt adevărate trebuie văzute în complexitatea lor. Ele au făcut și bine la un moment dat. Dacă românii nu ar fi crezut că sunt descendenții Romei, dacă nu i-ar fi acordat mare importanță lui Mihai Viteazul, dacă nu ar fi avut o perspectivă mai înaltă asupra destinului lor în lume, probabil că nu ar fi făcut nimic în secolul XIX. Ar fi vegetat și ar fi rămas la îndemâna ocupației ruse. Miturile istorice sunt mari credințe, apropiate de natura religiilor secularizate.

În ultimele decenii au făcut mai degrabă rău, dacă ne gândim la Iugoslavia sau Rusia de astăzi. Este periculoasă, totuși, istoria.

Din păcate, vedem că în materie de mitologie bună, pozitivă Europa nu prea oferă mare lucru. Discursul despre Europa nu are nici pe departe forța pe care au avut-o miturile naționale din secolele XIX și XX. Iar acest lucru ridică semne de întrebare asupra Europei. Lipsa sa de coeziune se explică și prin absența unor mituri comune fondatoare, a unor credințe puternice împărtășite. Dimpotrivă, națiunile au avut parte de o mitologie foarte consistentă care atunci când joacă o face într-un mod care nu este prea favorabil pentru mersul lucrurilor pe planetă. Vedem naționalismele actuale, care sunt de multe ori naționalismele frustraților.

În general, nu este o perioadă prea bună pentru Europa. Vedem cum extremismul se manifestă acut și în Europa Occidentală, plus diverse naționalisme care riscă să conducă la fragmentarea unor state care păreau între frontiere definitive – Spania, Scoția. Intrăm într-o epocă de mari instabilități, din ce putem constata în prezent. După o perioadă care ni s-a părut liniștită – căderea Uniunii Sovietice, când părea că democrația triumfase, iar Fukuyama anunța atunci cu entuziasm sfârșitul istoriei –, vedem că suntem foarte departe de această viziune a victoriei democrației, unde nimeni nu se va mai certa cu nimeni. Istoria a intrat iarăși într-o perioadă de turbulențe și probabil că nu vom putea să ieșim foarte ușor din această etapă. Răspunsul Europei ar trebui să fie mai multă unitate și mai multă coerență.

Credeți că România s-a vaccinat în fața utilizării propagandistice a istoriei?

Românii au evoluat foarte mult. Când mi-am început opera de analiză critică a istoriei, am întâmpinat atitudini ostile mult mai pronunțate decât astăzi. Sigur, excesele ultranaționaliste persistă și revin. Televiziunile umblă după un gen senzaționalist de istorie. Tot curentul acesta dacic a căpătat tot mai multă amploare în ultima vreme, iar asta este o consecință care ține de frustrările românilor. Ne căutăm o istorie fabuloasă, când trebuie să recunoaștem că, în fond, avem o istorie destul de mică. Și dacă nu suntem convinși, poate ar trebui să ne uităm la istoriile Europei. Uneori, chiar Mihai Viteazul lipsește din ele. Sigur, să nu ne imaginăm că ceilalți sunt mai puțin supuși deformărilor istoriei. Nimeni nu este eliberat de asemenea adaptări și deformări ideologice ale istoriei. Însă idealul ar fi până la urmă o perspectivă istorică mai coerentă asupra Europei, pentru că nu o să facem în vecii vecilor Europa dacă fiecare va veni cu propria lui istorie, una aflată mereu în conflict cu ceilalți. În carte dădeam exemplul unui manual comun de istorie franco-german, ceea ce este extraordinar, date fiind conflictele care au fost între cele două state, și este uimitor că au ajuns să dezvolte chiar asupra Primului Război Mondial o interpretare unitară. Mă întreb când vor ajunge ungurii și românii la o perspectivă comună asupra istoriei? Până la urmă, ce trebuie să înțelegem este că orice interpretare corectă sau mai puțin corectă nu are cum să modifice realitățile actuale. Unii, mai ales la noi, se tem că românii or să piardă Transilvania. Dar realitatea demografică arată o Transilvanie mult mai românească decât a fost la 1918, cu 80% români și 20% unguri. Cine poate gândi atât de aberant ca să își închipuie că putem pierde Transilvania, care, măcar ca suprafață, socotind Banatul, Crișana și Maramureșul, este chiar mai mare ca Ungaria?

Învingătorii au simplificat lucrurile, spunând că pot să intre între frontierele unui stat național teritoriile care majoritar sunt locuite de națiunea sau populația respectivă. Iar criteriul și el simplificat a fost cel al limbii. Pe acest criteriu s-a format și Iugoslavia și am văzut ulterior că nu este criteriul dominant, decisiv în confecționarea unei națiuni. În condițiile date și în virtutea principiului național proclamat atunci, Transilvania revenea în mod normal României, fără referendum sau cu referendum. Am constatat doar că nu s-a procedat la un referendum și unanimitatea de care se vorbea atunci a vizat doar populația românească. Este o aberație să ne imaginăm că în 1918 ungurii din Transilvania ar fi votat pentru unirea cu România.

Cum le răspundeți celor care spun că prin procesul de demitizare pe care l-ați inițiat în ultimii 15 ani subminați conștiința națională, că minimalizați victoriile românilor, geniul lor de a face istorie la scară mare?

Eu nu mi-am propus să distrug miturile. Mi-am propus ca istoric să le analizez critic. Este dreptul meu de istoric. În același timp, și aici văd unii o anumită contradicție, sunt mituri care prin forța lor extraordinară contează foarte mult în viața unei națiuni. Miturile sunt mari credințe. Omul trebuie să creadă în ceva, în destinul neamului. Altfel, pentru mulți viața nu ar mai fi nimic, nu ar avea sens. Credințele, miturile de tot felul sunt inerente condiției umane. Așa că nu mi-am propus să le distrug. Ar fi o nebunie. Dar le-am analizat și am spus de fiecare dată că mituri precum cel al descendenței nobile romane sau daco-romane, mitul Daciei antice, mitul lui Mihai Viteazul, toate au jucat un rol foarte important. Fără acestea probabil că nici nu ar fi existat o națiune română. Nu ar fi existat niște repere istorice fundamentale pe care să le invoci și care să îi adune pe toți românii în jurul unui mare proiect comun. Dar să nu neglijăm și faptul că românii sunt o nație frustrată, complexată din cauza istoriei. Când spun că România este altfel - ca imagine de sinteză -, nu mă refer la o trăsătură biologică sau rasială, ci este o trăsătură culturală, ceea ce înseamnă că este creată de istorie. Istoria le-a imprimat românilor niște complexe din motive care sunt destul de evidente. Este o istorie care începe mai târziu, este o istorie mică. Să fim realiști, să ne uităm pe harta Europei și să vedem în Evul Mediu rolul jucat de Ungaria, de Polonia, chiar de Bulgaria. Istoria medievală a Bulgariei, până la cucerirea turcească, este mult mai mult decât istoria medievală a Țărilor Române. Chiar limba de cultură a Țărilor Române a fost medio-bulgara. Până la 1859 au fost niște țărișoare aflate în voia soartei. După aceea, sigur, lucrurile au mers în mare măsură bine pentru România. Românii se plâng adesea de istoria vitregă, dar n-aș spune că istoria a fost atât de vitregă. Românii au avut, vorba lui Petre P. Carp, și mult noroc. Și la 1859, pentru că, dacă nu ar fi fost Războiul Crimeei, dacă nu ar fi fost interesele Franței în regiune și politica personală a lui Napoleon al III-lea, nu știu dacă România s-ar fi făcut la 1859. Rusia deja înghițise jumătate din Moldova și putea să o unifice înghițind și cealaltă jumătate. În Primul Război Mondial, România iarăși a avut noroc, pentru că în cele din urmă a fost înfrântă. Și, fiind înfrântă, a obținut mai mult decât ar fi cerut și antantofilii și germanofilii, pentru că au obținut și Transilvania, și Bucovina, și Basarabia. Și mai recent a fost o doză de noroc decât mediul incontestabil al României, precum integrarea în UE și NATO. Așa că nu ne putem plânge chiar atât de tare soarta în ultimul secol. Însă a rămas românilor acest complex față de alții mai puternici, față de modelele străine. Suntem invers față de polonezi, care au complexe de superioritate și care își amintesc că au fost cândva o mare putere, iar românii continuă să își amintească faptul că au fost niște țărișoare. Aștept și eu ziua în care românul o să își dea seama că nu este nici mai deștept decât alții, nici mai prost, nici mai bun, nici mai rău și că suntem normali. Deocamdată, complexele de inferioritate alimentează manifestările de superioritate. Întotdeauna s-au căutat soluții compensatorii. La început au fost romanii, prezentându-ne drept urmașii romanilor care au stăpânit cândva lumea. Astăzi nu mai sunt la modă romanii, ci dacii. Sigur este de discutat cât de mare a fost civilizația lor. Dar nu-i o problemă. Mai adăugăm noi ceva și facem să fie mare și la originea întregii civilizații europene. Un popor complexat mizează foarte tare pe o istorie mitologizată.

Totuși, în momente de cumpănă, cum a fost perioada de neutralitate (1915), în parlament s-a dezbătut cu argumente raționale, foarte pragmatic, cu cine ne aliem, ce vrem, Ardealul sau Basarabia.

Dezbaterea din epocă trebuie înțeleasă în termenii ei reali. La noi s-a imprimat ideea că germanofilii au acționat împotriva interesului național, iar ceilalți au avut dreptate pe toată linia. Acum știm ce s-a întâmplat. Am căpătat totul – și ce doreau unii, și ce doreau ceilalți. Sigur, important era și cine câștigă războiul. Noi știm acum că Germania a pierdut războiul, dar lucrul acesta nu era deloc sigur la acel moment. Germania a fost în poziție de superioritate până aproape de sfârșit. Iar după lichidarea frontului răsăritean, în 1917-1918, câștigase războiul pe jumătate. Dacă Germania ar fi câștigat războiul era mai rentabil să fim de partea lor. Argumente erau și de-o parte, și de alta. Sigur că Transilvania aducea mai multă populație, era o provincie mai râvnită, mai bogată, mai occidentalizată. Basarabia, pe de altă parte, însemna o populație românească deloc neglijabilă și mult mai amenințată. Să ne înțelegem, regimul din Austro-Ungaria nu era același lucru cu regimul țarist. Sigur, erau multe nedreptăți față de români, exista o stare de inegalitate, dar Ungaria era totuși un stat construit pe baze constituționale legale, pe când Rusia era un imperiu autocrat, context în care deznaționalizarea românilor făcea progrese mari în Basarabia. Germanofilii credeau că Germania va câștiga războiul și că eliberarea Basarabiei era mai urgentă decât Transilvania și mai conștientizau ceva ce astăzi începe să ne fie din nou destul de clar: problema rusească. La ce bun să facem România Mare, dacă va fi înghițită de Rusia? – se întrebau ei în epocă. Să nu uităm că în 1915 Rusia obținuse acordul Franței și al Imperiului Britanic să pună stăpânire pe Constantinopol și pe Strâmtori. Întrebarea este cum ar fi ajuns acolo, dacă nu peste România și peste întreaga Peninsulă Balcanică? În cele din urmă, nu erau atât germanofili, cât rusofobi. Obiectivul lor cel mai important era supraviețuirea statului român.

Cu toată această tensiune internațională, vedem astăzi o întoarcere la 1914?

Seamănă în multe privințe, dar sunt sigur că istoria nu se repetă. Situația internațională este cu totul alta. În mod evident, ce încearcă Rusia astăzi este refacerea imperiului între frontierele imperiului țarist și ale Rusiei sovietice. Și totuși, chiar dacă Rusia are încă un arsenal militar impresionant, Rusia este o țară în declin, mai mult o țară de lumea a treia, decât o mare putere industrială. PIB-ul Rusiei abia dacă îl depășește pe cel al Italiei. Economic, Rusia este o țară foarte oarecare.

Însă în 1914 liderii politici au fost niște inconștienți. Kaiserul la câteva luni distanță a spus că nu a vrut să se întâmple așa ceva și a spus-o sincer. Kaiserul era un susținător al păcii. De obicei, istoricii punctează doar cauzele mari, contradicțiile dintre marile puteri. Acesta este doar fundalul, însă concret la război s-a ajuns pas cu pas. Nimeni nu avea încredere în ceilalți, nimeni nu a vrut să se lase păcălit de celălalt, s-au susținut unii pe ceilalți. Pas cu pas s-a ajuns la un război pe care toți îl credeau scurt. Germania mai avea și teama că va fi atacată pe două fronturi, context care a determinat-o să facă toate prostiile știute prin Planul Schlieffen, cu atacarea Franței mai întâi. Dacă ne uităm doar la partea superficială a evenimentelor, Germania este marele vinovat. Războiul începe de fapt cu un conflict între Austro-Ungaria și Serbia și continuă cu intrarea armatelor germane în Franța. Aparent, nicio consecință, însă totul are o legătura venită din teama că, dacă Germania nu atacă prima, lasă inițiativa adversarilor. În acest context, se pune în mișcare planul von Schlieffen, cu învăluirea armatei franceze, cu scoaterea Franței cât mai repede din luptă, dar care mai presupunea și invazia Belgiei neutre. Vedem o lipsă de inteligență politică, totul cedând în fața argumentelor militare.

În același timp, opiniile publice erau pregătite. Să ne amintim de manifestațiile de la Sankt Petersburg în favoarea intrării în război pentru „frații noștri sârbi“. Zeci de mii de oameni în stradă.

Cred că totul s-a jucat pe muchie de cuțit, pentru că existau destule forțe ale păcii. Curioasă este atitudinea socialiștilor, care devenise o mișcare internațională puternică. Iar Partidul Socialist din Germania nu era doar cel mai puternic partid socialist din lume, dar și cel mai puternic dintre partidele germane. Căpătase majoritatea relativă în parlament și se pronunțase până atunci împotriva războiului. Când începe războiul, însă, acceptă și sprijină acțiunile militare ale Germaniei și din mare antipatie față de Rusia. În cele din urmă, Germania era țara socialismului, patria lui Marx. Paradoxal, Rusia devine falsa moștenitoare a învățăturii socialiste.

Retroactiv, astăzi tindem să evidențiem diferențele majore de stilistică, coregrafie geopolitică și obiective între Germania bismarckiană și Germania wilhelmiană. Totuși, ambele sunt puteri revoluționare decise să răstoarne statu-quo-ul. De ce tindem să îl vedem pe Bismarck ca pe un good guy, iar pe Wilhelm the bad guy?

Și Bismarck a fost destul de înnegrit, pentru că în urma nazismului Germania a trecut printr-un proces radical de reeducare, ajungând chiar ei să-și înnegrească prea tare, în opinia mea, întreaga istorie. Proiecția aceasta pornind de la Hitler asupra unei întregi istorii germane, vizând cel puțin două secole de istorie, începând cu Frederick cel Mare, continuând și cu Bismarck, care ar fi fost o istorie marcată de expansionism, de imperialism, de rasism, toate sunt rescrieri ulterioare. Sigur, Hitler și nazismul au fost ceva cumplit, dar nu are nicio vină Bismarck. Pe vremea lui Bismarck nu ar fi fost posibil un Hitler. Germania avea destul de multe particularități: pe de o parte, o societate avansată, pe de alta, o istorie un pic rămasă în urmă, cu multe trăsături conservatoare, cu aristocrație foarte puternică, cu un rol important al împăratului, cu o castă militară puternică. Toate aceste trăsături conțineau partea lor de pericol. Dar vedem și o Germanie foarte modernă, cu cea mai puternică mișcare socialistă, devenind deja cea mai importantă putere industrială și chiar culturală a Europei. Universitățile germane erau cele mai renumite în epocă. Germanii iau Premii Nobel pe bandă rulantă la fizică, chimie și medicină. La toate aceste categorii, Germania a luat până în 1914 tot atâtea Premii Nobel câte au luat la un loc Franța, Marea Britanie și Statele Unite. De aceea, mulți nici nu și-au închipuit că Germania ar putea fi înfrântă. A avut și o situație geopolitică nefavorabilă, în centrul Europei,fiind supusă unei blocade aproape perfecte.

Care este rolul „reprezentărilor“, mindsetul decidenților, al percepțiilor în tot acest set de interacțiuni și variabile care fac războiul posibil?

Totul este reprezentare. Pornim în fond în toate judecățile noastre de la reprezentări, nu de la esența ultimă a lucrurilor, ci de la ceea ce ne închipuim că reprezintă. Și facem acest lucru chiar în raporturile noastre interumane, deopotrivă individuale și colective. Avem mereu o reprezentare a noastră sau a celuilalt, participăm într-un joc al reprezentărilor, nu al realităților, niște realități secunde. Iar în ceea ce privește Primul Război Mondial, există câteva reprezentări fundamentale care au contribuit la declanșarea sa. Mai întâi, Germania, care își închipuie că va fi atacată de Franța și de Rusia pe două fronturi. Pe de altă parte, Marea Britanie, care își închipuie că Germania, pornind să-și construiască o mare flotă, îi amenință hegemonia mondială. La Berlin, dimpotrivă, mulți dintre oamenii politici, inclusiv Kaiserul, își doreau o alianță cu Marea Britanie. Nu în ultimul rând, reprezentarea că războiul va fi scurt și decisiv, când, dimpotrivă, evenimentele au degenerat
într-un conflict de uzură foarte lung. În cele din urmă, s-au înșelat cu toții. A fost mai degrabă un război al marilor neînțelegeri, al unor mari erori istorice, decât un război inevitabil provocat de cauze mari.

Clausewitz vedea războiul ca pe un instrument subordonat politicului, „o continuare a politicii cu alte mijloace“. Reprezintă Planul Schlieffen și ulterior războiul submarin german încălcări flagrante ale preceptelor clausewitziene, blocând decidenții germani într-o logică pur militară, ruptă de obiective politice?

Există casta și tradiția militară a Prusiei, care se prelungește și în Imperiul German. Altminteri, nu aș spune că strategia militară nu era ancorată în obiective politice. Până la urmă, căutau să spargă alianța franco-rusă. Germania se simțea împresurată. Politic, sunt de înțeles rațiunile deciziilor militare germane. Din păcate însă, din 1916 deciziile au fost luate tot mai mult de militari, de tandemul Hindenburg-Ludendorff. Or, să ne amintim avertismentul lui Clemenceau: războiul este o treabă prea serioasă pentru a fi lăsată pe seama militarilor.

În discursul relațiilor internaționale se vorbește de „capcana lui Tucidide“, amintind de resorturile structurale ale conflictului peloponeziac, unde, în cele din urmă, „ascensiunea Atenei şi frica Spartei au făcut războiul inevitabil“. Era capcana lui Tucidide evitabilă în cazul relației dintre Germania (puterea în ascensiune) și Imperiul Britanic (hegemonul sistemului)?

Putem construi tot felul de scenarii. Noi nu cunoaștem decât istoria care a fost, cu toate consecințele ei. Totul a fost pe muchie de cuțit. Se depășiseră foarte multe crize - cele din Balcani, dar și crizele marocane. De ce nu s-ar fi depășit și cea din 1914? Ce putem spune aproape cu certitudine este că, dacă nu ar fi fost atentatul de la Sarajevo, războiul nu ar fi izbucnit în 1914, un an care se anunța liniștit. În vara lui 1914 toți oamenii politici și opiniile publice se relaxaseră. Fără Sarajevo nu ar fi existat Primul Război Mondial început în 1914. Poate ar fi început altădată. Iar dacă nu ar fi început Primul Război Mondial, atunci multe dintre consecințele sale nu ar mai fi fost, am fi avut o altă istorie.

Vorbiți de Primul Război Mondial ca fiind echivalentul unei revoluții. Ar fi fost posibile totalitarismele secolului XX fără criza societală amorsată prin consecințele războiului, fără „solul răvășit de consecințele războiului“?

A răscolit Europa, mentalitățile și este momentul în care se trece la faza de mase a istoriei, pregătind terenul pentru democrație, dar și pentru totalitarismele secolului XX. Comunismul și nazismul sunt ideologii de masă care merg în diverse direcții, dar care nu și-ar fi găsit locul în lumea victoriană sau a Germaniei bismarckiene. Istoria se accelerează după Primul Război Mondial. Ritmul și cursul istoriei se schimbă.

Interviu cu profesorul LUCIAN BOIA despre cea mai recentă carte a sa, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, publicată de Editura Humanitas, 2014.

Interviu realizat de ARMAND GOȘU și OCTAVIAN MANEA