TANIA RADU: ICR a devenit vehicul pentru propaganda culturală de stat

Să începem cu 14 iunie. Cum aţi aflat vestea despre ordonanţa de urgenţă privind schimbarea misiunii ICR? Existau ceva zvonuri dinainte sau aţi fost luată prin surprindere?

Zvonuri? Mai degrabă folclor. Exista însă, ca să vorbim serios, premisa unor schimbări de tip revanşă politică. Dar ordonanţa a fost o surpriză, şi încă de două ori: o dată pentru că nu am fost consultaţi asupra conţinutului, aşa cum este uzual să se procedeze şi cum s-a făcut ori de câte ori a fost în discuţie vreo intenţie de modificare la legea după care funcţionează institutul. Marea surpriză, veritabilă lovitură de teatru, a fost conţinutul ordonanţei, acel celebru preambul care schimbă cu totul filosofia de funcţionare a ICR. De la promotor al culturii române în străinătate (spre pieţele culturale de acolo şi, în mod egal, spre românii din străinătate), ICR a devenit vehicul pentru propaganda culturală de stat.

Nu ascund însă că, dat fiind contextul politic, ne pregăteam să facem faţă atacului asupra proiectului ICR în ansamblu. Eram prea puţin cu gândul la soarta noastră ca persoane (peste jumătate de an s-ar fi încheiat cel de-al doilea mandat, ultimul, pentru că toţi trei, Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş şi cu mine, aşteptam deja ca pe o mântuire momentul), ci legat de soarta programelor. Un transfer de echipă, o împrospătare a strategiei, o pasare a misiunii către oameni noi, cu energie intactă, sunt lucruri absolut fireşti. Am spus-o de multe ori colegilor mei, îndemnându-i să-şi iubească programele, să le stăpânească desăvârşit ca să poată pleda pentru ele în orice condiţii. N-a fost cazul. A avut loc o preluare în forţă, ca şi cum ICR ar fi devenit, la propriu, o redută pe linia frontului. E jignitor pentru mediul cultural, pentru climatul pe care reuşisem să-l instaurăm în institut şi în relaţia institutului cu restul lumii. Pe scurt, s-a repetat un act tipic pentru situaţia instituţiilor din România: nu suntem capabili de transfer civilizat, adică de continuitate.

Dar de ce credeţi că s-au grăbit atât de mult? Au început seria schimbărilor din această vară tocmai cu Institutul Cultural Român, la o lună de la instalarea guvernului.

Lucrurile astea s-au spus, nu fac decât să le reiau. A fost o execuţie simbolică. Ea a developat prompt intenţiile noii puteri şi a început, fireşte, cu ceva ce avea maximă vizibilitate. „Cazul“ ICR fusese însă minuţios pregătit, creat de campaniile de denigrare de la Realitatea şi Antene. Oamenilor care habar nu au cu ce se ocupă ICR li s-a inoculat patru ani sistematic ideea că, în cel mai bun caz, aici „e ceva“, nu e lucru curat.

A mai fost totuşi ceva în afara răzbunării politice. O găselniţă perfidă, care s-a conturat abia în ultimele săptămâni: această ipocrizie a revenirii la un principiu aparent just, care ar fi raportarea către parlament. Lasă că raportare e una şi „subordonare“ alta, iar în OUG 27 e vorba de subordonare. Iar subordonarea către parlament înseamnă politizare fără rest. Din nefericire, în România politica a fost amputată de conţinutul de reprezentare, de democraţie, reducându-se la abuz politicianist. Am fost întrebată de jurnalişti străini: ce e aşa de grav să fiţi subordonaţi parlamentului? Mi-a fost destul de incomod să explic în ce fel România este (iar!) o excepţie, cum parlamentul, care ar trebui să promoveze interesele alegătorului, şi-a arogat la noi mai ales misiunea traficării unor posturi de conducere din toate structurile (până la directori de şcoală, şefi de gară, diriginţi de poştă etc.), pe schema intereselor de partid. Se înţelege că operez cu o simplificare, dar trebuie să vorbim, măcar între noi, despre ce ne blochează aici în România, şi nu să debităm definiţii aseptice pe site-urile oficiale.

Ei au crezut într-adevăr că ICR pregăteşte „agenţi de influenţă“ ai unei anumite persoane, ai unui anumit partid sau linii politice sau a fost doar un pseudoargument pentru uz public?

Ar trebui să ştim pe cine presupunem sub aceşti „ei“. Dacă răspund da, aşa cum aş fi tentată, înseamnă să extind asupra clasei politice, a instituţiilor - parlament, ministere, comisii parlamentare etc. – o etichetă de iresponsabilă stupiditate şi ar fi dezastruos. Încerc să n-o fac. Dar dacă aşez nume, persoane sub acest „ei“, îmi pierd toate scrupulele de obiectivitate. Mulţi cred de-adevăratelea că ICR-Patapievici a fost o agentură, pe definiţia aceea năroadă a lui Ceauşescu, pentru că acesta este nivelul lor intelectual, cultural, de cultură politică. Destui alţii vor să creadă enormitatea asta, fără a judeca, pe regula comportamentului partinic de la noi. Oare unde să-l încadrez pe profesorul Andrei Marga, care înţeleg că a admis o asemenea interpretare într-o recentă emisiune de televiziune?!

Ce vedem astăzi referitor la ICR (dar şi la TVR, oho!) ţine de conjuncturi, de ce suntem azi. Sigur, nu poate fi dătător de speranţă că suntem aşa la 5 ani de la intrarea în Uniunea Europeană, dar nici nu e capătul timpului. Compoziţia clasei politice va trebui să se schimbe. Încet, dar se poate. Iar instituţiile trebuie desenate corect de pe acum. Pentru mine, acesta este sensul criticilor care trebuie aduse schimbărilor din Legea 356 (legea ICR) şi mai ales direcţiei pe care o anunţă noua conducere a ICR, numită de Senat. Cu tripleta Patapievici-Mihăieş-Tania Radu sau fără, dacă ICR nu poate ilustra, la 22 de ani de la căderea comunismului, o transformare cu bătaie lungă a unei instituţii a statului, nu putem vorbi despre progres. O fi ICR doar despre cultură, dar în situaţia de faţă nu mai suntem în prezent, ci suspendaţi undeva în afara inteligibilului lumii civilizate. Aici este marea dramă! Viziunea cu bătaie pe termen mediu şi lung a fost, de fapt, cea vânată constant şi anihilată acum, pentru a se reveni la improvizaţie şi discreţionar. Aşa se asigură zonă de manevră.

V-aţi aşteptat la protestele şi mesajele de solidaritate care au urmat în ţară şi străinătate din partea lumii culturale? V-a surprins amploarea lor?

Da, ne-a surprins. Reacţia de solidaritate din ţară a venit de unde nu ne-am fi aşteptat (oarecum ca în 2008, la scandalul „poneiul roz“), iar cea din străinătate a fost uimitoare prin nivelul la care a apărut. Din ambele perspective, am avut un trist prilej de a ne simţi valorizaţi.

În aceşti aproape opt ani, n-am fost deloc răsfăţaţi de „opinia publică“ din România. Pun ghilimele în loc să detaliez şi spun doar că opinia publică e o entitate segmentabilă după cum vrei s-o vezi. În fond, e un tragic personaj colectiv, căruia îmi permit să-i spun o vorbă grea, tocmai fiindcă din el fac parte şi eu: e foarte talentat în a-şi potrivi ştreangul de gât.

Să revin însă: bănuiam că anumiţi colaboratori ai programelor ICR ar putea avea o reacţie personală. Dar la coagularea acestor reacţii individuale într-una amplă, cum a fost cea pe care am avut-o în ţară (articole în presă, listele de susţinere sau ingenioasa şi reconfortanta „Mişcare a papioanelor“) şi mai ales în străinătate n-am prea avut timp să ne gândim. Echipa noastră făcuse de mult o opţiune: ne ocupăm de promovarea culturală a României în străinătate, şi nu de promovarea activităţii ICR în ţară. De câte ori aţi văzut pe site-ul ICR comunicate despre prestaţia managerială şi culturală a lui Patapievici? Nici măcar atunci când ar fi fost cazul...

Am preferat să ne „ambalăm“ avantajos în afară. În ţară, am avut de pierdut. Dar reacţiile de susţinere din străinătate, nivelul lor, promptitudinea lor ne-au validat practic strategia. Au protestat mari cotidiane din Statele Unite, Germania, Franţa, Polonia etc., premiaţi Nobel, experţi de mare prestigiu. În 2012, imaginea României ca prezenţă culturală în străinătate era clară, developabilă de către importanţi lideri de opinie, la un nivel pe care nu avusesem timp să-l conştientizăm, necum să-l contemplăm satisfăcuţi.

M-aş opri însă la ceea ce pentru mine rămâne cea mai mare amărăciune după aventura ICR: firava solidaritate cu ICR a creatorilor din România. Şi nu mă refer la persoane, ci la chimia care trebuia să existe între structurile creatorilor, de orice fel ar fi ele, şi institut, ca vehicul de promovare a lor. E drept că lucrurile au progresat în timp, tot mai mulţi au înţeles şi au apreciat ce este ICR, ce face, cum face, pe măsură ce participau în programele noastre şi vedeau la lucru principiile cu care ne mândrim cel mai tare: neutralitate în selecţii şi maxim efort de administrare a proiectelor culturale, cu instrumente legale extrem de precare, când nu de-a dreptul blocante. Au înţeles cumva om cu om, iar acum unii au şi depus mărturie, luându-şi papara de a fi taxaţi de „clienţii“ lui Patapievici.

Dacă propunerea de proiect instituţional cu care am venit noi în 2005 ar fi avut mult mai ferm alături măcar scriitorimea şi piaţa editorială din România, lucrurile ar fi fost astăzi pe un alt nivel de consolidare şi poate mult mai greu de demontat. N-am ştiut să convingem? Probabil că nu suficient. Dar există o explicaţie mult mai dureroasă: suntem alteraţi de o enormă, ireductibilă neîncredere în bunele intenţii ale oricărei structuri de stat. ICR a fost, într-un fel, victima acestei întemeiate prejudecăţi.

Vestea aşa-numitei rectificări, de fapt a tăierii bugetului, v-a surprins de asemenea?

Exista o aşteptare a veştilor rele, cum v-am mai spus. Ne şi obişnuisem cu tăierile, de altfel. În ultimii 3-4 ani, bugetul ICR a fost amputat sever în partea a doua a anului. Cine vrea să se uite pe cifre (le-am tot difuzat) poate să constate şi singur. Şi cu asta vreau să spun că nu am avut, din punct de vedere al alocării bugetare, niciun fel de favoruri de la guvernele PDL. Cel mult de o atitudine normală. Am avut însă parte la momentul potrivit şi de sprijinul unor decidenţi împotriva relelor intenţii. Nu cred că argumentul lor a fost ce mari sunt succesele ICR, ci mai degraba ce puţini sunt, de fapt, banii care trebuie alocaţi. Cu ce nu se dă sau se taie din bugetul ICR nu se vor acoperi niciodată „găurile“ din economia României, în orice moment de criză s-ar afla ea, iar asta o ştie şi ultimul parlamentar chiulangiu.

Chestiunea e că tăierea a 30% din bugetul anual, la jumătatea acestui an, a însemnat evaporarea banilor pentru toate programele. Toate! Cu excepţia celor care avuseseră norocul să deschidă deja finanţările. Nu mai insist, totul a fost spus şi răs-spus. După şapte ani, în care noi ne-am biciuit colegii din străinătate şi de la ICR Bucureşti să lucreze până la epuizare (cei din urmă pe salarii foarte mici), de până şi Curtea de Conturi s-a luat cu mâinile de cap ce volum de activitate trebuie să verifice, rectificarea pe minus i-a adus în situaţia să-şi ia salariile fără să facă nimic. O reuşită, trebuie să recunoaşteţi! Deci da, tăierea bugetului a fost o lovitură şi a tras serios în balanţă când am hotărât să demisionăm.

Drama în ceea ce priveşte construcţia instituţională numită ICR este că o întrerupere de trei luni este fatală, nimic nu mai poate fi practic pus la loc. România, recte ICR - nu Patapievici, nu Mihăieş, nu Tania Radu - ar fi trebuit să continue măcar cinci ani în acelaşi ritm. Ar fi urmat apoi o perioadă de relaxare, de confortabilă inerţie a parteneriatelor, în care statul român ar fi alocat mai puţini bani, veneau ei cumva către tine. Deja începuseră să vină. Odată ce lucrurile s-au oprit, odată ce semnalul de neîncredere a fost dat, totul s-a rupt.

Cum au comentat partenerii dvs. din străinătate această situaţie?

Cu vizibilă îngrijorare. Vedeţi acum protestul semnat de oamenii de cultură din Polonia, în sprijinul Sabrei Daici, excelentul director al ICR Varşovia. A existat, imediat după ordonanţa din iunie, o rezoluţie a institutelor naţionale de cultură asociate în EUNIC, care atrăgea atenţia că schimbarea misiunii institutului este greşită. Mă opresc un pic la EUNIC: preşedinţia EUNIC, pe care Horia Patapievici a deţinut-o în perioada iunie 2010-iunie 2011, a însemnat certificatul de performanţă al reţelei ICR. Ţin să repet: nu e o preşedinţie rotativă, ci una aleasă. României nu i-a venit pur şi simplu rândul să conducă Uniunea Europeană a Institutelor Naţionale de Cultură, ci a fost aleasă să deţină acea funcţie. Ajunseserăm un model de dinamism, pentru British Council, pentru Goethe Institut ş.a.m.d.! Lucrurile acestea au apărut în presa străină, de aceea nu mă mai simt apăsată de mari scrupule de modestie.

Aţi văzut propunerile de organizare şi înfiinţare de noi filiale în ţară şi străinătate?

Da. Sunt două lucruri cu totul diferite. Să ne referim la cel care are un suport cât de cât raţional: extinderea în străinătate. O să trec peste stilistica modului de comunicare a acestor intenţii (încununată de povestea cu caloriferul, aşa-zisă invenţie românească pe care musai ICR trebuie să o promoveze în străinătate).

Noul preşedinte ICR are intenţia să deschidă institute la Moscova şi Beijing, dar pare să nu ştie că există deja negocieri avansate pentru acordurile bilaterale cu Rusia şi China. Ele sunt întotdeauna iniţiate de MAE în consultare cu ICR, se discută textul acordului, fiecare paragraf în parte, durează ani de zile. La fel în situaţia Kievului, unde lucrurile ajunseseră în stadiul găsirii de sediu, doar că au apărut blocaje care sunt în parohia MAE şi tot acolo se vor debloca. Ca atare, este o aberaţie să vorbeşti despre investigarea acestor teritorii, pentru că ea era deja făcută. În ce priveşte alte spaţii în care să fie deschise ICR-uri, unele sunt pe listă (într-un HG) dintotdeauna (Grecia), altele, nici vorbă (Egipt), iar procedurile diplomatice nu pot fi înlocuite prin torente de comunicate pe site-ul ICR. Sunt nominalizaţi directori, responsabili de dosar diplomatic etc. Mă limitez să spun că e cu totul în afara procedurilor. Văd deja şi o primă reacţie (după atâta vreme!) a senatorului Radu F. Alexandru, prima voce oficială care pune în discuţie oportunitatea acestor idei.

Dar dacă aici nu suntem decât în zona unor stranii aproximări ale legalităţii, în privinţa ICR-urilor din ţară suntem complet în afara legalităţii. Dacă acest temei legal e undeva în sertare şi aşteaptă semnăturile, atunci să ni se spună că e aşa.

La ce vă referiţi când spuneţi că nu există un temei legal?

Legea 356 de organizare şi funcţionare a ICR, care datează din 2003, de pe vremea lui Ion Iliescu şi Augustin Buzura, a fost modificată prin ordonanţa din 14 iunie doar pe câteva articole. Nicăieri nu e prevăzut că se pot crea filiale ale ICR în România, cu director, director adjunct şi nu ştiu câţi referenţi, cu o structură care să fie susţinută din „contribuţii ale ICR“ şi ale autorităţilor locale. Ce înseamnă contribuţii? Pot să presupun, ca ipoteză, că există până la urmă şi detaliile legale ale acestui proiect. Dar nu se poate să ieşi cu nume de directori şi directori adjuncţi, câtă vreme nu ai înfiinţat aceste structuri, nu ştii din ce bani, nu ai buget alocat, nu ai pur şi simplu bază legală.

Dar în privinţa revocării şi schimbării directorilor din străinătate, care este exact procesul legal pentru a revoca un director şi a-l înlocui?

Un director de institut în străinătate este numit, deci şi revocat, la propunerea preşedintelui ICR, propunere făcută nu în presă, ci către MAE, pentru că directorii institutelor culturale din străinătate sunt angajaţi ai MAE. Numirea sau rechemarea lor se face cu acordul scris al preşedintelui ICR, al ministrului Afacerilor Externe şi al ministrului Culturii. Astea sunt nişte proceduri care nu pot fi scurtate în niciun fel, fără a modifica legea.

Deci procedurile nu au fost respectate în cazurile de care discutăm.

Nu ştiu. Văd doar că oamenii demişi sunt încă la post, ba chiar fac activitate de reprezentare, cum se întâmplă la Paris, unde pregătirea Salonului Cărţii (cu România invitat de onoare în martie 2013) este în curs, iar Katia Dănilă, care a aflat din presă că este schimbată, continuă să se vadă cu partenerii francezi. Sunt situaţii bizare care implică, din păcate, până la urmă, oameni, demnitatea şi munca lor.

Dacă a fost tăiat cu o treime bugetul anual invocându-se criza economică, cam de ce buget ar fi nevoie acum, cu 7 filiale dintr-o dată în străinătate, plus 4 în ţară?

E limpede că filialele din străinătate nu vor apărea în bugetul pe anul viitor, procedurile sunt mult mai îndelungate şi noua conducere a ICR va afla asta, dacă nu a aflat-o încă. În privinţa sucursalelor din ţară, sau ce sunt ele, nu am un răspuns. Pur şi simplu nu ştiu, e un alt film în care nu sunt parte, nu deţin detalii. S-a vorbit de o creştere a nivelului de salarizare a angajaţilor din ICR, ceea ce ar fi un lucru extraordinar de bun - dar presupune schimbare de lege; de nevoia de a ridica nivelul de dotări ale institutelor culturale din străinătate – dar ele nu sunt dotate de ICR, ci prin banii de la MAE. Deci sunt lucruri care nu se leagă în nici un fel, declaraţii de presă care nu sunt amendate deloc de instituţiile care ar trebui să ştie despre ce e vorba, respectiv MAE, Ministerul Finanţelor. De unde deduc că există undeva un nod care tocmai se face şi că, la un moment dat, lucrurile astea vor apărea ca legalizate. E presupunerea mea, la care mă obligă nevoia de logică. Altminteri nu ştiu despre ce vorbim.

Una dintre motivaţiile trecerii ICR în subordinea Senatului a fost tocmai depolitizarea conducerii, or, în acest moment, conducerea este numită de către partidele politice. Cunoaşteţi vreo situaţie similară la vreun institut din Europa, unde să fie numiţi direct de către partide cei din conducerea vreunui institut cultural?

Nu, chiar nu ştiu să se fi petrecut ceva similar. Multe institute naţionale de cultură ţin de ministere, deci de structuri politice. Dar componenţa politică e de mult asimilată sub ideea de competenţă. Orice putere trebuie să aibă ambiţia de a propune profesionişti din zona sa politică, cu care să etaleze succese. Şi este ceea ce noi n-am reuşit niciodată să facem până la capăt. La Budapesta s-a schimbat, la un moment dat, puterea politică, nu şi misiunea Centrului Cultural.

M-aţi întrebat de politizare şi depolitizare. Eu, în afară de campanii şi minciuni sfruntate spuse pe posturi de televiziune, aş vrea să văd argumente ale politizării activităţii ICR din 2005 încoace. Dacă argumentul este aşezarea ICR sub autoritatea preşedintelui României (în Legea 356 nemodificată), aş vrea şi dovada influenţei acestei autorităţi în deciziile ICR. În absenţa demonstraţiei, toate acuzaţiile de politizare sunt fără temei. Vă rog să-mi spuneţi dacă puteţi reproduce în 22 vreo fotografie cu Horia Patapievici cum este cea de vineri 12 octombrie, din Evenimentul Zilei, şi care-l înfăţişează pe d-l Andrei Marga vorbind la sediul USL, în numele USL.

Să vedem ce depolitizare s-a făcut: vicepreşedinţii ICR şi 14 din 21 de membri ai Consiliului de Conducere au fost numiţi de Senat, şi anume prin negociere între partide, pe algoritm politic. Nu cred că mai e ceva de spus. Repet, partidele, parlamentul puteau alege să numească profesionişti pe aceste poziţii, pentru a-şi asigura onorabilitatea prestaţiei la guvernare. Nu am niciun motiv să „suspectez“ actuala putere de o asemenea viziune, dacă mă uit peste lista Consiliului de Conducere al ICR. Componenta de revanşă politică e la vedere. Unora le descarcă frustrările, altora le confirmă temerile. Nu e prima dată când se întâmplă asta în România de după 1989, nu e primul proiect instituţional sacrificat. Putem relativiza cazul particular al echipei noastre de la ICR, dar nu putem ignora direcţia periculoasă în care merge aşa-zisa noastră reformă a statului.

Există proiecte de care v-aţi simţit în mod particular ataşată în aceşti şapte ani?

Fără îndoială că da. Traducerile. Cred în continuare că este principala reuşită şi, în acelaşi timp, un excelent „sample“ pentru viziunea noastră asupra ICR: externalizare a deciziilor privind artiştii, persoanele, externalizare care nu înseamnă doar să nu mă amestec în deciziile juriului de experţi, ci şi să mă pliez pe aşteptările pieţei către care mă duc. În ultima perioadă s-a apăsat iar o pedală sinistră: naţionalismul, frustrările pe tema aşa-zisului dictat al pieţei, inclusiv în domeniul cultural. Această opţiune a pieţelor străine a fost prezentată ca un abuz, ca o imixtiune, o neglijare a „datoriei“ noastre de a promova „adevăratele valori“ etc. Raţionamentul este de bun-simţ: când vreau să mă duc în vizită la cineva, aleg să respect regulile casei. Dacă mă fac plăcut, data viitoare se va ţine cont de gusturile mele şi poate voi ajunge să fiu răsfăţat. Pe acest principiu a fost construit programul de traduceri din literatura română, răspunzând cererii dinspre piaţa respectivă şi deschizând, încet-încet, gustul acelei pieţe pentru literatura română în general, ceea ce, spre surpriza noastră, deja începuse să se întâmple.

În acest moment se vorbeşte despre traducerea „valorilor consacrate“.

Cine stabileşte care sunt valorile consacrate? Mă ia cu frig. În România, ca în orice ţară, există o ierarhie intern consensuală asupra valorilor culturale. Dar ţine de România secolului trecut iluzia că o putem regăsi la cititorii din străinătate, necum să le-o impunem. E o aberaţie. Ceea ce place în România din literatura suedeză mă îndoiesc că se suprapune cu altceva decât cu profesionalismul promoterilor de pe piaţa suedeză, nicidecum cu gustul suedezilor sau poate în foarte mică măsură. Aşadar, a fost un principiu de bun-simţ, dar aplicat cu stricteţe, în sensul neimixtiunii în deciziile juriului. În 6 ani ne-a adus la 355 de titluri apărute. Este mai mult decât s-a făcut de la începuturile literaturii noastre până astăzi.

Şi aici mai este o chestiune care rămâne ca o mare tristeţe. Programul de traduceri a fost un mare succes, el a dus la câteva premii foarte importante luate de scriitorii români. El se leagă de (dar nu a provocat) prezenţa lui Mircea Cărtărescu în vederile caselor de pariuri pentru Premiul Nobel. Cărtărescu reprezintă una dintre acele situaţii în care ICR s-a „agăţat“ de coada unei valori pentru a pătrunde cu ea în străinătate, ca şi cu Cristian Mungiu, sau Cristi Puiu, sau Andrei Şerban, sau Enescu. Cum altfel?! E singura reţetă care ţine. Programele de traduceri au făcut apoi să curgă prezenţe ale României cu statut de „invitat de onoare“ la târguri de carte foarte importante, adică acolo unde se fac cunoscuţi scriitorii şi editorii unei ţări: la Madrid, Göteborg, la Praga, anul viitor la Paris, la Salon du Livre, care este, într-adevăr, împlinirea neaşteptată a unui vis dintotdeauna.

Şi tocmai acel proiect s-a blocat.

În declaraţii, nu, iar eu sper că până la urmă nici în fapt, fiindcă miza este prea mare, nimeni nu-şi va permite să o rateze. Salon du Livre se va face, cu sprijinul partenerilor francezi, care au înţeles exact care este situaţia.

Nu şi printr-o suplimentare de buget.

Dacă se produce, nu poate veni decât într-un moment în care nu mai e operantă. Salon du Livre este în martie anul viitor. Aprobarea pentru finanţarea opţiunilor editorilor francezi urma să se dea după sesiunea de selecţie a proiectelor din toamnă, sesiune care a fost suspendată, pentru că nu mai exista buget. Bani în decembrie sau ianuarie?! Probabil că editorii francezi, Centre National du Livre, sindicatul editorilor de acolo vor găsi, împreună cu ICR Paris şi, sper, şi cu echipa de la Bucureşti, soluţii să ieşim cu faţă curată din această situaţie. Nu cred că cineva vrea neapărat să-şi lege numele de un eşec.

Dar ceea ce s-a pierdut se va vedea, din păcate, în timp. S-a pierdut încrederea în predictibilitatea unei relaţii cu România.

Este ceea ce cred că nu se mai poate lua de la capăt. Restul sunt amănunte. Se aruncă la coş nu doar munca noastră, a celor care am plecat de acolo, ci o muncă nevăzută şi foarte importantă: profesionalizarea unui corp de manageri de proiect în domeniul exportului cultural. În România nu există o linie de studii specializată, nu există profesionişti în acest domeniu. Am lucrat cu oameni extraordinar de tineri, am învăţat unii de la alţii, am improvizat. Ei sunt acum nişte specialişti pe drumul perfecţionării lor şi au izbutit deja să dezbrace profilul angajatului la ICR de haina funcţionarului de stat, de care dă să fugă oricine.

Ceea ce spuneţi seamănă ca două picături de apă cu situaţia generală a României după această vară. E vorba de o pierdere de credibilitate care nu se ştie când şi cum va mai fi reparată.

Da. Şi este un stop-cadru pe ceea ce suntem noi acum. Este coerent probabil cu ce ne dorim, şi vom plăti toate lucrurile astea. Apartenenţa la UE ne-a fost oferită ca un cadou stimulativ. Suntem capabili să uzăm de el în sensul corect, vom avea beneficiul scontat. Nu suntem capabili, nu ştiu ce va fi. Lucrul ăsta se reproduce în jos până la orice nivel dorim. Din păcate este o radiografie necruţătoare a societăţii noastre şi a reacţiilor ei faţă de înnoire.

Este un moment de criză profundă. Din fericire, societăţile nu rămân la infinit în autoblocare, ele debuşează într-o direcţie sau alta. Cu siguranţă că se va întâmpla şi la noi, din nou. Nu pentru noi, cei de azi, care ne vom cam cheltui restul de energie ca să numărăm victimele.

Interviu cu TANIA RADU, fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român, realizat de MĂDĂLINA ŞCHIOPU