De ce trebuie premiați jurnaliștii de investigații

Premiile rămân o formă de încurajare și un pansament pentru autorii anchetelor jurnalistice cinstite, aflate în afara oricăror intenții nedeclarate, altele decât interesul public.

La începutul lui aprilie 2014, Ambasada SUA a premiat zece personalități feminine pentru cu­rajul lor. Împreună cu Ana Blandiana, Laura Co­druța Kövesi sau Lya Benjamin a fost dis­tinsă și jurnalista Ondine Gher­guț de la cotidianul România li­beră, „un reporter de in­ves­ti­gaţie excepţional care a de­mas­cat reţele infracţionale din politică şi serviciile de in­for­maţii“, cum a argumentat la fes­tivitate Duane Butcher, în­sărcinatul cu afaceri al SUA.

Prin 2010, un alt jurnalist de in­vestigație, Attila Biró, de la Hot­News, care și-a început cariera la Sighet și Cluj, a fost laureatul Premiilor România Cu­rată cu investigația Cum s-a dat de gol o pri­mărie din Bistrița-Năsăud. Daniel Befu, un in­vestigator pursânge care a lucrat o vreme pen­tru Gândul, România liberă și RISE Project, a împușcat premiu după premiu: desemnat „Tâ­nărul jurnalist al anului“ în 2011, premiant la concursul „Superscrieri“, secțiunea reportaj, în 2012, distins cu Marele Premiu și finanțat de Freedom House în programul Supporting In­vestigative Journalism, pare să fi fost un jur­nalist răsfățat al mediilor românești. Ar fi de amintit încă un șir de jurnaliști din Capitală și din provincie care îndrăznesc să zgândăre atot­puternicia baronilor, atunci când aceștia nu sunt și stăpânii absoluți ai presei locale. Însă n-au rămas prea mulți. Premiile rămân o formă de în­curajare și un pansament pen­tru autorii anchetelor jur­na­listice cinstite, aflate în afara oricăror intenții nedeclarate, al­tele decât interesul public. Jur­naliștii amintiți au afirmat în­totdeauna crezuri în care ones­titatea este esențială. „Sunt un ziarist onest, nu fac jo­cu­rile nimănui, doar dreptatea mă însuflețește să scriu“, spune Ondine Gherguț pe blog. La în­trebarea ce n-ar face niciodată ca jurnalist, Attila Biró răspunde așa: „Nu voi scrie la co­man­dă. Nu îmi voi minți cititorii. Nu voi lua șpa­gă“. Daniel Befu, autorul unor dezvăluiri care ar trebui să producă un cataclism în po­litica la nivel înalt, se descrie simplu: „Sunt doar un ziarist care vrea să ridice colțul cor­tinei și să arate ce ascunde de ochii voștri o presă neliberă, care zi de zi vă face agenda, ascunzând de voi ce nu trebuie să știți despre politicieni“. Anchetele sale, postate pe blogul investigațiicenzurate.wordpress.com şi ser­vi­te gratis cu titluri care îți fac părul mă­ciucă, sunt ocolite de presa scrisă, online sau TV. Doar Nașul TV a reprodus câteva dintre an­chetele care dezvăluie afacerile familiei Pon­ta-Sârbu, legăturile transpartinice Ponta-Udrea, rețelele care îi leagă pe Năstase, Voiculescu, Dragnea, Cocoș etc., plimbările de fonduri eu­ropene și de la buget prin firme off-shore și al­tele. În general, însă, sunt ignorate, deci ră­mân fără consecințe. Când diverși politicieni au vrut să cumpere informații de la jurnalist, acesta a folosit unica soluție rezonabilă pen­tru protecția sa: a scris despre asta, spunând: „Befu nu e de vânzare“.

Practica premiilor trebuie continuată și mai ales asociată cu proiecte și granturi. Fiindcă onestitatea, marfă atât de rară azi în mass-media, costă și doare. Ce înseamnă „costă și doare“? Înseamnă riscuri de viață pentru jur­nalist și familia sa, înseamnă potențiale pro­cese de calomnie sau pentru afectarea ima­ginii în care avocatul e pe bani, nu pro bono. Ondine Gherguț a fost amenințată în timpul referendumului și are pe rol procese pentru date din anchetele publicate. Mai înseamnă zi­duri înalte de secretomanie în căutarea sur­selor credibile, verificări riguroase nu doar re­zonabile, autorități abuzive care cred că in­formația este proprietatea lor. Și poate în­semna excluziuni subite, aruncarea la sertar a anchetei, să moară nepublicată, fiindcă in­teresele redacționale sau patronale ar fi de­ranjate de dezvăluiri. Befu declară că simte pe propria piele că i-a deranjat pe boșii din presă. Represaliile n-au întârziat. „Ce are un ziarist la finalul unei zile de muncă? Sem­nătura. În curând vom constata că jurnalistul Befu nici n-a existat pe pământ. A fost doar o închipuire, un abur de trabuc.“ Iar asta doa­re. Doare și costă faptul că jurnalistul de in­vestigație devine adesea incomod și pentru propria breaslă, rămâne fără job, fiind privit ca un ciudat, un apucat care vede peste tot corupție și rețele vinovate, unde politicul e complice cu mafiile și cu mogulii mass-me­dia. Cu orgoliul profesional rănit, se încă­pă­țânează să publice o vreme pe blog, în afara oricărui câștig. Dacă are familie, fie „se cu­min­țește“, abordând chestii simpatice și ne­vi­novate, fie se reprofilează, făcând munci din care să-și poată ține copiii. Și asta doare. Dar măcar scapă viu. Moare doar jurnalismul de investigație în România și, odată cu el, ade­vărurile care așteaptă să fie spuse. //