Egiptul, Snowden și dificultățile ideologice ale Occidentului

Două subiecte au dominat în ultima perioadă agenda media pe plan internațional: criza din Egipt și cazul Snowden. În Romania, ca de obicei, alte teme, autohtone, le-au împins pe ambele într-un registru periferic. Nu li s-au alocat spații spații semnificative iar analizele sau comentariile care au însoțit relatările au fost superficiale dacă nu chiar copilăroase. O dovadă în plus a mentalității priovinciale dominante din spatiul media și din cel politic, deopotrivă. Dar dincolo de aceste considerații subiectele cu pricina ilustrează impasul ideologic major cu care se confruntă astăzi lumea occidentală.

La începutul anilor '90, imediat după prăbușirea comunismului, Francis Fukuyama publica o carte celebră, "The End of History", în care consemna ceea ce el considera a fi triumful universal inevitabil al valorilor fundamentale care stau la baza democrației liberale de tip occidental. Ceea ce a urmat nu i-a dat însă deloc dreptate. Departe de a îmbrățișa aceste valori Rusia a inventat, odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin, conceptul de  "managed democracy", un regim în care deși sunt păstrate elemente specifice democrațiilor occidentale, alegerile de exemplu, puterea rămîne ferm în mîinile unei elite provenite în chip dominant din serviciile secrete și din armată. Formula nu s-a dovedit a fi neapărat una de succes în plan economic, energia si materiile prime rămînînd  resursele de bază, însă Moscova a reușit totuși să rămînă un actor major pe plan internațional din punct de vedere diplomatic și militar. Pe de altă parte, modelul captalismului de stat chinezesc care a propulsat țara în acest moment în poziția de cea de-a doua putere economică globală, după Statele Unite, a început să fie considerat, mai ales după declanșarea crizei economice din 2009, drept o posibilă alternativă viabilă la modelul de societate existent astăzi în Occident.

În mod paradoxal, principalele dificultăți cu care se confruntă democrațiile ocidentale astăzi sunt un produs al succesului lor incontestabil pe două mari direcții: 1. consolidarea la un nivel fără precedent pînă acum în istorie a libertăților individuale, de la libertatea de exprimare pînă la protecția drepturilor minorităților (de la cele sexuale pînă la cele de natură religioasă); 2. implementarea unui sistem de protecție socială generos si extins, iar fără precedent în istorie. Ultimul aspect, de pildă, grevează în chip semnificativ capacitatea multor economii europene dezvoltate de a intra în competiție cu țări din Asia unde costurile sociale sunt sensibil mai scăzute iar influența sindicatelor aproape neglijabilă. Cînd standardele cu care se operează în materie de dreptul muncii sau a protecției mediului înconjurător sunt atît de diferite, cu repercursiuni evidente în ceea ce privește costurile implicate, competitivitatea țărilor occidentale din acest punct de vedere e serios erodată, mai ales dacă introducem în contex si factorul demografic care le este și el total nefavorabil. Externalizarea a fost o bucată de vreme o soluție, așa a ajuns China cel mai mare producător din lume, dar s-a văzut între timp că după ce le-au copiat tehnologiile chinezii au ajuns să concureze firmele vestice pe propriile lor piețe.

În același timp noile tehnologii (Internetul, telefonia mobilă, rețelele sociale) au pus la dispoziția unei societați civile extrem de vocale, în care mai ales în Europa de vest curentele intelectuale de stînga sunt extrem de influente, redutabile mijloace de presiune publică asupra autorităților. Fenomenul este evident unul benefic, cenzurînd derapajele guvernanților și limitînd corupția însă, pe de altă parte, îngreunează procesul de luare a deciziilor în situații critice și face ca o bună parte dintre oamenii politici să devină obsedați de componenta de comunicare publică în detrimentul chestiunilor de fond. Dacă pe plan intern se poate spune că pînă la urmă e un preț care merită plătit pentru mai multă transparență din partea autorităților, pentru responsabilizarea acestora, atunci cînd încerci să operezi cu aceste principii în planul relațiilor internaționale se ajunge la un impas major.

Presiunea principiilor cultivate la nivelul mass media si a societații civile din Occident intră evident în conflict cu o realitate geopolitică  dură. Puterile europene si, într-o măsură mai mică și Statele Unite, au cedat întîietatea ca influență în Africa Chinei. În timp ce occidentalii au legat programele de asistență de promovarea unor standarde democratice si de bună guvernare Beijing-ul a avut o politică pragmatică cumpărînd fără condiționări prealabile bunăvoința liderilor locali. Așa a ajuns China să controleze resurse enorme de materii prime și energie dar si terenuri potențial agricole de pe continentul african. Iar nivelul schimburilor comerciale reciproce a ajuns la 200 miliarde de dolari, dublu cît cel cu Statele Unite. Un studiu intreprins de Comisia Europeană în urmă cu 2 ani atrăgea atenția că prin rezervele interne de care dispune și prin cele pe care le-a obținut în Africa China a ajuns să controleaze în prezent 97 de procente din resursele de metale rare, un element cheie pentru industrii vîrf precum cea electronică și cea aviatică.

Într-un articol publicat în revista Foreign Policy, în 2009 ("The Revenge of Geography") Robert Kaplan, unul dintre cei mai importanți analiști de politică internațională ai momentului, scria că realismul geopolitic ar trebui să ne facă să realizăm faptul că relațiile internaționale urmează o altă logică decît cea care guvernează politica internă. "Realismul ne îndeamnă să punem ordinea deasupra libertății, pentru că aceasta din urmă devine importantă abia după ce prima a fost realizată". Sunt argumente greu de contrazis, e suficient să ne uităm la valul de turbulențe din lume din ultima vreme, dar cu toate acestea spațiul de manevră de care se bucură din acest punct de vedere guvernele occidentale confruntate cu astfel de situații, de tipul revoluțiilor cunoscute sub denumirea de Primăvara Arabă, este limitat sever de constrîngerile impuse de curentele de opinie din spațiul public intern.

Problema e că opinia publică occidentală ignoră în general faptul că alegerile libere fără instituții consolidate și fără un stat de drept cu o justiție independentă nu pot genera un model viabil de societate. De aceea, atunci cînd americanii sau puterile europene, promotori constanți ai principiilor democratice, trebuie să se poziționeze în privința evenimentelor de la Cairo, unde pe fondul unor uriașe demonstrații de stradă armata a decis să-l destituie pe Mohamed Morsi, un președinte ales în cadrul unor alegeri libere doar cu un an în urmă, dificultățile de abordare sunt evidente. Pentru că pe parcurs nuanțele se pierd. Legitimitatea teoretică obținută prin alegeri obturează alte considerente precum faptul că pe această bază președintele Morsi si Frații Musulmani, gruparea politică islamistă care îl susține, au încercat să preia controlul asupra tuturor instituțiilor, să-și subordoneze justiția și au redactat o Constituție cu o serie de prevederi islamice radicale care leza profund drepturile unor grupuri sociale sau religioase consistente. O mentalitate pe care în fond o regăsim și la comisia de revizuire a Constituției condusă de Crin Antonescu.

Subiectul Snowden poate fi și el încadrat în mare în rîndul aceluiași tip de dificultăți. Pe de o parte populația vrea ca autoritățile să o protejeze de atacuri teroriste iar companiile vor să fie protejate de furturile de tehnologie, pe de alta evident că oamenii sunt preocupați de protejarea spațiului personal. O întreagă falangă de voci din societatea civilă, și din America dar mai ales din Europa de vest, au condamnat indignate programul PRISM inițiat de NSA. Subiectul merită evident discutat dar e și foarte multă ipocrizie la mijloc. Ce e de așteptat să facă serviciile secrete, pînă la urmă, dacă nu să colecteze informații ? Asta este preocuparea lor de bază. Dezvăluiri recente indicau faptul că armata chineză are o întreagă divizie specializată în atacuri cibernetice pentru a accesa informații secrete din zona tehnologică sau din cele legate de securitate. În lumea contemporană, în care tehnologia reprezintă o componentă cheie și în zona economică și în cea militară, așa numitul război cibernetic a devenit o componentă strategică în materie de securitate națională a statelor. S-a văzut de altfel între timp că programe similare cu cel derulat de NSA au și francezii și nemții.

Pe de altă parte, criticii vehemenți din Occident ai programului PRISM și promotorii fervenți ai libertății informațiilor, cu cap de coloană WikiLeaks, sunt destul de selectivi. Sunt necruțători cu Washington-ul dar mult mai indulgenți cu ceilalți. De exemplu, Julian Assange, fondatorul WikiLeaks, are începînd din 2012 un talk show găzduit de canalul de știri în engleză Russia Today, finanțat de statul rus. Stat care se bucură de o tristă notorietate internațională în materie de presiuni și agresiuni la adresa ziariștilor. Evident, elita politică de la Moscova s-a grăbit să exploateze cazul Snowden salutînd dezvăluirile acestuia care îi incriminau pe americani. E adevărat, după cum remarca și săptămînalul german Der Spiegel, "entuziasmul Moscovei se limitează strict la criticii care atacă guvernele occidentale si agențiile acestora". "Jurnalistul Grigori Pasko care a dezvăluit faptul că flota rusă din Pacific deversa deșeuri nucleare în ocean a fost condamnat în 2001 la 4 ani de închisoare sub acuzația de trădare și spionaj". Ca să nu mai vorbim de cazul Litvinenko, un fost ofițer din serviciile secrete rusești refugiat în Occident asasinat între timp la Londra.

Datorită acestui tip de contradicții si dificultăți ideea declinului, și încă rapid, a Occidentului a devenit parte a discursului standard. Singura necunoscută ar rămîne doar intervalul de timp care ne desparte de momentul în care China va deveni prima economie a lumii. Cît despre Europa chiar recent un oficial de la Beijing spunea, pe fondul unui conflict de natură comercială cu Bruxelles-ul, că nu realizează cît de nerelevantă a început să devină. Sigur, răsturnările de situație din ultimii douăzeci de ani ne îndeamnă să fim mai precauți. Poate nu atît în ceea ce privește problemele de fond cu care se confruntă lumea occidentală cît în legătură cu marșul triumfal al economiior emergente. Protestele pe scară largă din Brazilia, cele din Turcia, ajustarea ritmului de creștere a economiei Chinei, provocată între altele de procesul de corecție a creditărilor nesustenabile de amploare practicate în mod curent, scot în evidență problemele serioase cu care toate aceste țări se confruntă, toate ignorate pînă acum.