De același autor
Pe 9 mai, în cursul reuniunii finale a Conferinței pentru viitorul Europei din Parlamentul European, Emmanuel Macron a cerut o revizuire majoră a Tratatului UE, în scopul „construirii unei Europe suverane, unite, democratice și ambițioase”. Conferința pentru viitorul Europei este o inițiativă a proaspăt realesului președinte al Franței, lansată în 2019 de Dacian Cioloș, președinte al grupului său politic din Parlamentul European, Renew Europe. Concluziile acesteia sunt sintetizate într-un raport care cuprinde propuneri de care instituțiile UE ar trebui să țină cont în diferite domenii. O bună parte dintre acestea pot fi implementate în cadrul actual, însă în cazul altora, de pildă politica externă și cea de securitate, acest lucru nu ar fi posibil din cauza opoziției unor state membre. De unde și ideea de a se renunța la principiul unanimității în cazul unor chestiuni majore. Numai că, după discursul lui Macron din Parlamentul European, 13 țări membre, între care și România, alături de Polonia, Bulgaria, Danemarca, Suedia și Finlanda, au reacționat imediat, respingând inițiativa pe care o consideră „inoportună și prematură”. Iar lista trebuie completată cu cel puțin alte două state, Ungaria și Olanda.
La București USR a intrat în trepidație cerând președintelui Klaus Iohannis și Guvernului Ciucă „să explice de urgență” motivele pentru care România s-a alăturat scrisorii statelor membre care se opun reformei Uniunii Europene și resping concluziile Conferinței pentru viitorul Europei. „Opoziția statului român la reformele necesare în UE arată și o lipsă de curaj și asumare în politica europeană și extragerea sa din participarea la reforma Uniunii cu instituții și proceduri adaptate la noile realități”, se spune în comunicatul USR. Poate că mulți useriști visează la o Europă federală, fără să vadă, din naivitate, care sunt interesele din spatele propunerii venite de la Paris. Deloc surprinzător. Era greu de presupus că partidul, al cărui reprezentant, Dacian Cioloș, este liderul grupului politic al lui Macron din Parlamentul European, va proceda altfel.
De-a lungul a trei decenii, Tratatul fondator al Uniunii Europene, semnat la Maastricht în 1992, a fost amendat în câteva rânduri. Cel mai semnificativ la Lisabona, în 2009, când, după eșecul demersurilor pentru semnarea unui tratat constituțional, au fost introduse, mulți acuză, „pe sub masă”, numeroase prevederi ale acestuia ca parte a unui parcurs către o „Europă federală”, în care conceptul de uniune a unor state suverane, care a stat inițial la baza UE, s-ar dilua sever. Principalele beneficiare ale acestui obiectiv, responsabil în bună măsură pentru Brexit, ar fi Germania și Franța. Care prin influența lor asupra structurilor UE ar avea cuvântul hotărâtor în interiorul UE, cu o opoziție practic anihilată. Uniunea Europeană ar deveni în aceste condiții, se tem mulți, un fel de imperiu de facto franco-german, cu un executiv la Bruxelles pe care acestea îl domină și acum categoric, și cu guvernele din restul țărilor retrogradate pe post de ceva asemănător consiliilor județene de la noi. Alegerile naționale ar deveni astfel relativ puțin relevante. Și oricât de antipatici și decredibilizați ar fi prin unele state politicienii locali, așa cum este și în România, e de preferat că poți să hotărăști în țară cine ia măcar o parte din deciziile importante pentru tine.
În afară de asta, un astfel de transfer masiv de drepturi de decizie de la guvernele naționale la Bruxelles ar mai avea și un alt efect nociv. Enorma birocrație europeană s-a dovedit incapabilă să facă UE mai competitivă în plan economic și tehnologic pe plan global. În pofida marilor strategii și declarațiilor pompoase care susțin contrariul, domeniu în care Uniunea excelează, realitatea este că UE, per ansamblu, a pierdut teren considerabil din acest punct de vedere și față de America, și față de China. Or, extinderea politicilor integratoare promovate sub bagheta Bruxelles-ului, adesea tributare unor imperative ideologice mai degrabă decât unor considerente pragmatice, nu ar face decât să afecteze și mai mult competitivitatea globală a Uniunii.
Emmanuel Macron e conștient de opoziția serioasă față de propunerile sale de modificare a Tratatului Uniunii. Așa că a extras din jobenul prezidențial două propuneri care ar rezolva și problema rebelilor interni și pe cea a aderării Ucrainei. A scos de la naftalină mai vechea idee a unei „Europe cu două viteze”, prin care ar expedia la periferie țările nemulțumite de programul său grandios de reforme și reticente față de supremația franco-germană. În plus, a propus un fel de confederație care să includă alături de UE țări ca Ucraina, cele din Balcanii de Vest, dar și Marea Britanie. Prima idee are puține șanse de reușită. A doua este mai degrabă o formulă de a vinde iluzii pe post de soluții.
E adevărat, sunt și la noi destui naivi care văd în UE, în Comisia Europeană, un fel de arbitri onești, imparțiali, egal interesați de soarta tuturor țărilor membre. Realitatea este însă cum nu se poate mai diferită. Bruxelles-ul este terenul de joc pe care sunt în competiție diferitele interese naționale, care au prioritate, în pofida declarațiilor standard care se livrează la nivel oficial. Este relevant faptul că atunci când în trecut i s-a sugerat de la Berlin Franței să cedeze UE locul din Consiliul de Securitate ONU, Paris a respins categoric ideea.
În discursul lui Emmanuel Macron, cuvântul- cheie atașat „Europei viitoare” este „suverană”. În cursul vizitei efectuate la Berlin, imediat după intervenția din Parlamentul European, el a încercat să obțină și sprijinul Berlinului pentru acest demers, care în traducere liberă înseamnă o Europă decuplată cât mai mult de America. Iar pentru ca asta să fie posibil este nevoie de o modificare a Tratatului UE prin care „vocile rebele” să fie practic aduse la tăcere. Însă, cu toate acestea, Berlinul este rezervat, chiar dacă formal și-a declarat sprijinul pentru modificarea Tratatului UE. Se teme că inițiativa lui Macron va crea tensiuni în interiorul UE, lucru care s-a și verificat deja. La fel, nu pare foarte dispus să dorească, cel puțin deocamdată, să tranzacționeze securitatea oferită de NATO, cu Statele Unite ca actor major, cu cea oferită de o iluzorie „armată europeană”.
A fost intens comentată preocuparea lui Macron „ca Rusia să nu fie umilită”, precum și aceea de a amâna pe termen nedefinit ideea unei aderări a Ucrainei la UE. Evident, două motive de satisfacție pentru Vladimir Putin. Dar ele nu trebuie să surprindă și nici nu trebuie interpretate drept o ambiție personală a lui Macron. Ideea unui aranjament comun de securitate pe continent cu Moscova, care să ducă la o decuplare de America, este una veche la Paris. Franța nu a agreat niciodată existența NATO, organizație care, în opinia Parisului, facilitează ingerința anglo-saxonilor în Europa. Pe care Charles de Gaulle (care în 1966 a scos Franța din structurile sale militare integrate, în care a revenit abia în 2009) îi detesta. Motiv pentru care, ca și Macron mai târziu, spera să ajungă la o înțelegere de securitate cu Uniunea Sovietică atunci, cu Rusia acum, în urma căreia NATO ar fi devenit nerelevant. Condițiile istorice concrete ale momentului nu au făcut atunci acest lucru posibil. Iar acum, deși războiul din Ucraina inhibă pe moment discuțiile pe această temă, nu înseamnă deloc că la Paris nu mai există speranța că acestea ar putea fi reluate în viitor.
Este o opinie destul de larg împărtășită și în cercurile militare franceze la vârf, preocupate și ele să nu irite excesiv Rusia, pe care în 2019 Macron o descria drept „o adevărată națiune europeană, moștenitoare a Iluminismului”. Ideea de bază era aceea că America inventa amenințarea Rusiei pentru a ține în viață NATO. Sigur, acum un astfel de argument este ridicol, dar pentru Franța, ca și pentru Germania, reluarea legăturilor cu Rusia continuă să reprezinte o prioritate. De unde și dorința lor de a încheia cât mai repede conflictul, indiferent de condiții. Vedem aici o diferență substanțială de viziune între Germania și Franța, pe de o parte, și Statele Unite și Marea Britanie, pe de alta. „Generalul Vincent Desportes, fost șef al prestigiosului École de Guerre, cerea, pios, o încetare imediată a focului pentru ca oamenii să nu sufere”, scrie Anne-Elisabeth Moutet, în Telegraph. „Nedorind să recunoască faptul că acest lucru ar duce la abandonarea unor bucăți mari de pe coasta ucraineană a Mării Negre și a Donbasului, inclusiv Mariupol și Herson, în mâna unui ocupant capabil de execuții, deportări în masă și de tot ce e mai rău”.
E greu de crezut că elitele de la Paris sau de la Berlin nu știu care sunt obiectivele finale ale Moscovei în Ucraina, adică absorbția completă a acesteia într-un fel de nou imperiu rusesc. Însă este convenabil să ignore asta. Aceste obiective au fost clar enunțate în „eseuri” cvasioficiale publicate de agenția RIA Novosti, în documente de poziție sau în declarațiile lui Putin sau Medvedev. O pace în condițiile din acest moment nu ar fi decât un interludiu către o nouă ofensivă rusească. Iar declarațiile de distanțare față de Washington, exprimate de Macron și de Scholz, dau speranțe Moscovei că este totuși posibilă o fractură transatlantică. În același timp, dau dreptate celor care s-au uitat cu destule rezerve la entuziasmul cu privire la schimbarea de poziție a Berlinului sau a Parisului în chestiunea securității pe continent și a unității de acțiune a Occidentului în relația cu Rusia.
La o privire realistă, demersul de renegociere a tratatelor UE trebuie privit prin prisma intereselor private ale Franței și Germaniei, nu a vorbelor frumoase despre viitorul luminos care ne așteaptă, cu condiția să ne asumăm recomandările. Conferinței pentru viitorul Europei inițiată de dl Macron. Și explică de ce țările de pe flancul estic, la care s-au adăugat recent, iată, Finlanda și Suedia, până de curând neutre, astăzi doritoare să intre în NATO, nu pot avea încredere în Germania, Franța și o viitoare „armată europeană”, atunci când e vorba de securitatea lor. Dacă ne uităm pe lista țărilor „reticente”, înțelegem că acestea au realizat că se pot baza doar pe Statele Unite și pe Marea Britanie. În același timp, trebuie să înțelegem că Franța și Germania folosesc UE în principal ca levier pentru interesele lor globale, cu precădere economice, în cazul Germaniei, sau geopolitice, în cazul Franței, care se visează la cârma unei „Europe suverane”, care să ofere rolul de actor global major, alături de Statele Unite și China. Așa că, deși UE rămâne o structură esențială pentru România, trebuie să privim lucrurile cu realism, prin prisma intereselor noastre naționale. //
