De același autor
De regulă, un articol de acest gen începe prin a-l cita pe Fukuyama, care anunța acum trei decenii „sfârșitul istoriei”, în traducere liberă, triumful universal al modelului occidental de societate bazat pe democrația liberală și piața liberă, pentru a constata apoi eroarea predicției. Într-adevăr, astăzi nimeni nu se mai îndoiește de asta. Ascensiunea frontului antioccidental este evidentă, mai ales în ultimii zece ani, după criza economică din 2009. Influența internațională a principalelor puteri revizioniste autoritare, Rusia și China, în plan geopolitic, diplomatic, economic, mai ales în cazul Chinei, a crescut semnificativ. În timp ce, de partea cealaltă, încrederea în democrație și în mecanismele pieței libere s-a erodat la fel de semnificativ, cu precădere în rândurile tinerei generații. Un studiu realizat recent pentru Journal of Democracy constata că doar o treime dintre americanii născuți după 1980 sunt de părere că este important să trăiești într-o țară guvernată democratic. În deplin contrast, concetățenii lor născuți în anii 1930 în proporție de peste 75% împărtășeau această părere. Iar procentul scădea deja la jumătate printre cei născuți în anii 1960. Un alt studiu, Harvard IOP, din 2016, relevă că doar 42% dintre tinerii americani cu vârste între 18 și 29 de ani aveau o percepție favorabilă despre capitalism, în timp ce 51 de procente aveau o opinie contrară și o treime dintre ei priveau cu simpatie socialismul. Așa că nu e deloc surprinzătoare simpatia din campusurile universitare de peste Ocean pentru Bernie Sanders sau Elisabeth Warren, doi candidați prezidențiali democrați care promovează deschis politici de stânga, chiar radical stângiste. Iar în cea mai mare parte aceste concluzii sunt valabile și pentru Europa de Vest.
Astfel de evoluții sunt desigur bulversante pentru mulți est-europeni, inclusiv pentru cei din România, care au văzut în definitivarea integrării lor euroatlantice, în NATO și UE un fel de sfârșit de capitol care punea capăt frământărilor și tragediilor individuale și colective pe care le traversaseră în secolul trecut. Pentru cei mai mulți dintre ei, reprezintă un scut de protecție împotriva ambițiilor unei Rusii resurgente și în același timp o garanție pentru sustenabilitatea modelului bazat pe democrație, stat de drept, pe libertatea de expresie și celelalte valori fundamentale pe care leinvidiau atunci când priveau către Vest înainte de anul 1989.
Criza democrațiilor liberale
Majoritatea politicienilor și analiștilor din Occident au luat act de aceste tendințe și privesc cu îngrijorare regresul democratic, însă când vine vorba de cauze și soluții, părerile diverg radical, pe linii ideologice. Pentru stânga liberală, responsabile sunt regimurile „iliberale”, exemplele standard fiind Ungaria și Polonia, grupări precum cea a lui Marine Le Pen, „liderii populiști” ca Donald Trump, Boris Johnson sau Jair Bolsanaro, în Brazilia, și naționalismul. De pildă, Ivan Krastev, într-un articol publicat în The New York Times în decembrie 2015, „Why Poland Is Turning Away From the West”, identifică răul în accentele naționaliste promovate de PiS, care tocmai câștigase puterea la Varșovia. Pentru Ivan Krastev, abaterea de la „liberalism”, în interpretarea actuală care se apropie de progresism, așa cum, se plânge el, se întâmplă în Polonia, este o adevărată tragedie, o trădare a idealurilor care ar fi trebuit să anime societățile din Estul continentului.
Iar Martin Wolf vorbește despre asemănarea dintre Donald Trump și Kaiserul Willhelm, amândoi fiind considerați „eratici”. Parțial, are dreptate. Însă Statele Unite de astăzi nu seamănă cu Germania de la începutul sec. 20. Astfel de accente îngroșate artificial nu fac decât să amplifice tensiuni oricum periculoase. Tot Donald Trump, în principal, este considerat vinovat și pentru dezagregarea ordinii internaționale liberale consolidate în special după 1990, într-o perioadă de supremație globală necontestată a Statelor Unite. Un rezultat fiind regresul democratic vizibil în ultimii ani pe plan internațional. De aceea, supraviețuirea sistemului de reguli care descriu ordinea globală actuală, „apărarea multilateralismului”, este considerată în cercurile politice și intelectuale occidentale, mai ales în Europa, un obiectiv fundamental.
De partea cealaltă, vinovate pentru crizele din spațiul occidental sunt procesul de globalizare ai cărui principali beneficiari au fost doar elitele politice și de afaceri și, în plan geopolitic, China, și politicile progresiste promovate agresiv al căror scop a fost acela de a redefini la nivel fundamental repere morale și concepte care au creat coloana vertebrală a civilizației occidentale în ultimele sute de ani. Pentru Steve Bannon și alți exponenți ai acestei linii, respingerea globalismului și a exceselor introduse de corectitudinea politică reprezintă o adevărată bătălie existențială de care depinde supraviețuirea civilizației occidentale.
Clivajele transatlantice
Peste această fractură ideologică se suprapune o alta, care ne afectează direct: fractura transatlantică. Într-un moment când se confruntă cu evoluții geopolitice care contestă deschis un model de societate și un tip de civilizație unice în istorie, Europa și America, în loc să-și consolideze legăturile, dau, din contra, semne că se înscriu într-o dinamică contrară. Într-un grupaj din Project Syndicate, intitulat semnificativ „Europe for Europe’s Sake”, autorii articolelor, între care îi regăsim pe fostul ministru german de externe Joschka Fischer și pe fostul premier suedez Carl Bildt, pledează pentru autonomia Europei în materie de apărare și securitate. Joschka Fischer crede că europenii ar trebui deja să se pregătească pentru o eră post-NATO, construind propriile lor structuri de securitate, și deplânge reticența germană în a urma viziunea ambițioasă promovată la Paris. În timp ce Dominique Moisi, un cunoscut politolog parizian, este mai prudent nu atât în ceea ce privește obiectivul final, ci ritmul pașilor de urmat. Deși aplaudă viziunea lui Emmanuel Macron, aceea a unei Europe ca „putere responsabilă, suverană și autonomă”, este îngrijorat că stilul impulsiv, nediplomatic al președintelui francez, care a produs deja destulă iritare la Berlin, va amplifica diviziuni deja existente în Europa. „Nimeni, inclusiv Macron, nu poate promova cauza multilateralismului de o manieră unilaterală”, scrie Moisi.
Dispariția NATO sau trecerea sa în irelevanță și o poziționare disjunctă în relația cu China ar însemna decesul de facto al euro-atlanticismului, care și la noi, dar și în multe alte state de pe vechiul continent este văzut drept un garant al securității și prosperității lor, al democrației și libertăților individuale. Țelul ar fi o Europă suverană, decuplată în bună măsură de Statele Unite, având propria sa agendă care, nu este deloc exclus, ar putea intra în coliziune cu cea a Washingtonului.
Motivul invocat pentru o redefinire fundamentală a relației transatlantice, enunțat explicit și de Emmanuel Macron, este „impredictibilitatea lui Trump”, impulsul naționalist din America, cu trimitere la sloganul „America First”. Și, ca de obicei, elitele politice și intelectuale din Europa de Vest consideră că vina pentru previzibila, chiar dorită în unele cercuri, fisură transatlantică revine aproape exclusiv Statelor Unite. La o privire mai atentă, încep însă să apară problemele. Această fisură este întreținută de multă vreme, cu mult înainte de Trump, de discursul antiamerican existent în spațiul public din țări din Europa de Vest, cu precădere în Germania și Franța. O dovadă este și faptul că în timp ce opinia publică din America are o percepție preponderent pozitivă în privința Franței și a Germaniei, în țările respective situația este radical diferită. În plus, în timp ce critică sever acțiunile unilaterale ale Washingtonului, marile puteri europene fac de fapt același lucru. De pildă Germania, prin inițierea proiectului Nord Stream 2, a ignorat complet îngrijorările, interesele de securitate ale Poloniei, țărilor baltice și Ucrainei.
Faptul că mulți în Occident, mai ales tinerii, privesc cu un scepticism tot mai pronunțat un model de societate care în ciuda unor sincope de parcurs a oferit în final un nivel de bunăstare generală și de libertate fără precedent în istorie nu este totuși surprinzător. Este rezultatul un evoluții de lungă durată, de condiționare ideologică susținută, în zona academică, cu destul suport mediatic. De pildă, din punctul de vedere al cercurilor politice și intelectuale progresiste, am ajuns în impas, între altele, din cauza inegalității create de modelul economiei capitaliste. Inegalitatea, care este evidențiată permanent prin tot felul de statistici interpretate „creativ”, după cum relevă și un amplu grupaj dedicat acestui subiect găzduit recent de săptămânalul The Economist, este, alături de „schimbările climatice”, una dintre cele două mari obsesii ale lumii contemporane din punctul de vedere al elitelor liberale care controlează în bună măsură spațiul academic și pe cel mediatic. În afară de asta, copiii mai învață la școală și cât de nociv, și cât de mult rău au făcut puterile occidentale de-a lungul istoriei. Sunt date ca exemple colonialismul și comerțul cu sclavi. Sigur că sunt destule lucruri de reproșat, din acest punct de vedere. Dar ele trebuie privite prin prisma momentului istoric. Este incorect să aplici criteriile de astăzi unor vremuri profund diferite.
Toate aceste teze expuse generos în sistemul educațional occidental creează impresia noilor generații că modelul de societate în care trăiesc este în esență unul toxic, care trebuie schimbat din temelii. Și, oricum, unul pentru care nu merită în niciun caz să te lupți să-l aperi. În exactă contradicție cu educația patriotică practicată intens în China sau în Rusia. Într-un discurs celebru, JFK le spunea americanilor să nu întrebe ce poate face America pentru ei, ci ce pot face ei pentru America. Astăzi, o astfel de retorică ar fi cu totul deplasată aproape oriunde în Occident: trăim într-o lume globală, granițele sunt tot mai nerelevante, naționalismul, chiar și patriotismul, sunt nocive, valorile tradiționale care au făcut posibile Statele Unite și au stat la baza civilizației occidentale în ansamblu sunt considerate mai degrabă opresive.
Primordialitatea individului
Principiul suprem al liberalismului este primordialitatea individului, a nevoilor și dorințelor sale. Iar relativismul moral rejectează, cu foarte puține excepții, orice îngrădire a acestora. Într-un serial documentar realizat de BBC în 2002, „The Century of Self”, Robert Reich, care a făcut parte din echipa de la Casa Albă a lui Bill Clinton, între 1993 și 1997, descria plastic acest nou tablou societal definitoriu: „Este un triumf al Eului. Tot ceea ce există în lume, orice judecată morală, est văzut exclusiv din perspectiva satisfacției personale. Rezultatul acestui tip de logică este că în fapt nu există o societate, ci doar o colecție de indivizi care fac alegeri personale, în baza criteriilor lor personale, întru satisfacerea dorințelor lor personale”.
Problema este că acest tip de atitudine dominantă face Occidentul vulnerabil în fața ofensivei regimurilor autocratice, în special al celui din China, unde, aproape declarată explicit, domnește dorința de revanșă istorică. Este o provocare existențială, pe termen mediu și pe termen lung, pentru un model de societate pe care îl consideram până recent valabil pe termen nedefinit. //
