Spre o Uniune Germană?

După o reuniune cu o agendă explicit an­ti­austeritate a așa-numitului Club Med (com­pus de țările din sudul UE) găzduită la Atena de Alexis Tsipras, la care au par­ticipat, între alții, François Hollande și Matteo Renzi, premierul grec și-a în­tre­bat deschis colegii: „sun­tem o Uniune Europeană sau o Uniune Germană?“. Atitudinea nu e chiar sur­prinzătoare, dacă luăm în calcul animozitățile majore dintre Atena și Berlin din pe­rioada ultimei crize fi­nan­­ciare grecești, cu schim­buri de replici uneori vitriolice. Însă există un front mult mai larg, în special în sudul continentului, care se opune politicii de dis­ciplină financiară promovată la nivel eu­ropean de Germania. Pe de altă parte, acum, după Brexit, consolidarea în și mai mare măsură a statutului Germaniei de he­gemon continental trezește anxietăți is­to­rice mai ales în Europa de Est. Toate aces­te elemente nu au făcut decât să repună pe tapet, chiar dacă nu într-un mod ex­pli­cit, vechea „chestiune germană“.

Sigur, a compara Germania de astăzi cu ța­ra care a declanșat în secolul trecut două conflagrații mondiale e un demers ar­ti­fi­cial. Însă vechile angoase istorice au iner­ția lor. În plus, există un element impor­tant care alimentează astfel de temeri. În timp ce pentru țări ca Polonia, țările bal­tice, Suedia sau România, Rusia reprezintă o amenințare concretă, cu atât mai mult după anexarea Crimeei și agresiunea din estul Ucrainei, în Germania există un larg curent de opinie care privește Moscova cu simpatie și „înțelegere“ - opinie expri­ma­tă chiar de către doi foști cancelari, Hel­mut Schmidt (decedat anul trecut) și Ger­hard Schröder, ultimul aflat într-o notorie relație de prietenie cu Vladimir Putin. Așa că temerile esticilor nu sunt deloc lipsite de temei, mai ales că ace­lași gen de ati­tudine poate fi întâlnită și la Paris. Fi­guri proeminente din zona social-democraților ger­mani, în consens din acest punct de vedere cu li­derii AfD (!), partid de ex­tremă dreaptă, se plâng pu­blic că „țările din Est ne-au «stri­cat» relațiile cu Ru­sia“. Iar politologul bulgar Ivan Kras­tev menționează într-un articol re­cent pu­bli­cat în The New York Times că la Berlin și la Paris se aud tot mai des plân­geri că „a fost o greșeală să dăm noilor state membre din Est aceeași putere în in­te­riorul Uniunii Europene ca aceea a mem­brilor vechi“.

Henry Kissinger deplângea la un moment dat Germania: „prea mare pentru Euro­pa, prea mică pentru lume“. Dacă însă vom avea o Europă germană, lucrurile ar putea arăta altfel? Răspunsul nu e foarte simplu de dat. Până acum, spre deosebire de Franța, care a văzut întotdeauna în UE un vehicul pentru ambițiile sale globale, Germania a fost extrem de reticentă să procedeze la fel. A fost chiar criticată, în repetate rânduri, pentru asta. E drept, a intervenit în forță în cazul crizei din zona euro, dar a făcut-o mai degrabă din rați­uni de politică internă și din convingerea ideologică, încetățenită în perioada post­belică, că un buget echilibrat e o necesi­ta­te absolută. În plus, chiar dacă dominația economică pe continent a Berlinului este de necontestat, s-a creat deja o axă de res­pingere a politicii de disciplină financiară impuse de nemți.

Un punct de cotitură l-a reprezentat însă politica promovată, oarecum cu titlu per­sonal, de Angela Merkel în privința refu­gia­ților. O politică pe care a impus-o, foar­te vizibil, și Comisiei Europene. Care a generat tensiuni majore în Est, mai ales în relație cu grupul de la Vișegrad, dar care îi provoacă mari bătăi de cap și acasă. În ultimele două săptămâni, CDU a suferit în­frângeri severe atât în landul natal al can­celarului, cât și, duminică, în Berlin. E drept, în ciuda acestui context nu tocmai fa­vorabil, d-na Merkel nu pare să aibă deocamdată niciun rival serios pe scena po­litică internă.

Până acum, prosperitatea Germaniei s-a ba­zat în principal pe exporturi. Însă aici se află și vulnerabilitățile, pentru că ea pre­su­pune existența umbrelei americane de securitate în Europa (ceea ce le-a per­mis Germaniei și altor state europene să transfere banii de la apărare - cheltuielile pentru apărare ale țării sunt doar 1,2 pro­cente din PIB! - către alte domenii) și pe securitatea rutelor globale de comerț, asigurată tot de Statele Unite. Dacă însă, în viitor, se va produce dezangajarea ame­ri­cană din Europa, dorită destul de ardent de francezi, de pildă, dar și alimentată de curentul izolaționist în creștere în Ame­ri­ca, ambele premize ale prosperității ger­mane sunt puse în discuție. Ceea ce în­seamnă că Berlinul ar putea fi nevoit, cum­va contre-coeur, să-și asume un rol mult mai activ atât în domeniul securității euro­pene, cât și în cel al politicii externe. Ceea ce va genera destule angoase.

America joacă în prezent un rol esențial în Europa. Nu doar pentru că asigură se­cu­ritatea continentului, ci și pentru că acest rol proeminent era în măsură să liniș­teas­că temerile unor țări atât față de amploa­rea dominației economice a Berlinului și a influenței sale enorme la Bruxelles, cât și fa­ță de eventuale aranjamente de secu­ri­tate făcute cu Rusia peste capul acestora. Dar, după Brexit, toate aceste lucruri sunt puse fundamental în discuție. Viteza cu ca­re mai ales francezii vor să se desco­to­ro­sească de Marea Britanie, considerată de generalul De Gaulle „calul troian al Ame­ricii în Europa“, nu lasă nici o urmă de în­doială față de dorința Parisului de de­cuplare a Europei și față de Statele Unite. Ceea ce, în mod justificat sau nu, readuce în atenție „chestiunea germană“, cu toate implicațiile și anxietățile pe care aceasta le generează.