Helmut Kohl, expresia geniului politic german

Pentru că de aproape două decenii e de­par­te de lumina reflectoarelor, puțini își mai amintesc de fostul cancelar Helmut Kohl, care sper că va rămâne în istorie nu prin scandalurile de co­rup­ție, care i-au curmat brutal cariera, ci prin aceea că în 1990 a refăcut unitatea Ger­maniei, după 45 de ani de Război Rece. Helmut Kohl a schimbat nu doar gra­ni­țe­le Germaniei, atunci când a putut, ci și fața ei. Fața Germaniei și a Europei unite. A fost arhitectul Tra­tatului de la Maastricht, ca­re a pus bazele UE și monedei unice eu­ropene. El a fost unul dintre cei mai im­portanți lideri europeni care au șlefuit bi­juteria numită Uniunea Europeană. Ea arată astăzi în acest fel și pentru că așa a fost gândită de Kohl.

Dedicația lui Kohl pentru pro­iectul unificării europene nu vine din calcule economice. A fost slab la matematică și la eco­nomie în școală. Ca să-l în­țelegem pe el și generația lui trebuie să ni-l imaginăm plouat în tranșee, ser­bân­du-și împlinirea vârstei de 15 ani, la 3 apri­lie 1945, alături de alți copii recrutați în Tineretul Hitlerist, sub bom­bar­da­men­tele Armatei Roșii. Apoi, cum alături de alți trei copii, două săptămâni mai târziu, în ultimele zile ale războiului mondial, a fugit din tabără fără bani, documente sau mân­care. Cum acești copii au traversat pe jos Germania, 500 de km, vreme de două luni, pentru a ajunge în orașul natal, Lud­wigshafen, situat în zona franceză de ocu­pație. Această generație care a aflat în mo­dul cel mai brutal, pe pielea ei, ce este răz­boiul a pus bazele Europei unite, tocmai pentru ca războiul să nu mai fie vreodată posibil. Europa unită era garanția că eu­ro­penii nu-și vor mai declara niciodată răz­boi unii altora.

Născut într-o familie modestă de catolici practicanți, Helmut Kohl a fost nevoit să lucreze de copil pentru a se întreține, pe șantiere de construcții, ca șofer de ca­mi­on. Din cauza războiului a terminat școala abia la 20 de ani. A fost primul din familia sa care a mers la universitate. A făcut drep­tul la Frankfurt, dar l-a abandonat du­pă un an, transferându-se la Uni­ver­si­tatea din Heidelberg, mai aproape de ca­să, unde a studiat istoria și științele po­li­ti­ce. În 1958 și-a susținut doctoratul în is­to­rie recentă și s-a dedicat carierei politice.

La 16 ani, imediat după înființare, a intrat în Uniunea Creștin-Democrată, dominată atunci de figurile Republicii de la Weimar. Avea profil de politician, fără să in­ten­țio­neze să facă o carieră din asta. Înalt (1,93 m), cu o extraordinară abilitate de a câș­ti­ga încrederea colegilor, de a-și face prie­teni, cu un talent special pentru a or­ga­ni­za petreceri, elevul Kohl era ales șef de cla­să și apoi împins în politică mai de­gra­bă întâmplător. După terminarea studiilor universitare a devenit președinte al or­ga­ni­zației UCD Ludwigshafen, a fost ales de­putat (cel mai tânăr!) în landul Renania-Palatinat, iar din 1969 și până în 1976 a condus guvernul landului, remarcându-se prin reforme curajoase și o inițiativă de înfrățire cu Burgundia, care a dus la de­ten­sionarea relațiilor franco-vest-germane, anunțând parcă viitorul motor franco-ger­man al integrării statelor membre UE. Pierde la scor alegerile pentru șefia UCD, în octombrie 1971, dar și-a luat revanșa doi ani mai târ­ziu. Kohl a condus pentru aproape un sfert de veac, până în 1998, UCD. În ciu­da accentului său pro­vin­cial, lipsei de talent ora­to­ric, stingherit de statura sa prea mare și greoaie, fiind ținta glumelor pe seama gabaritului său și apetitului extraordinar, Kohl a reușit să transforme UCD într-un partid de masă și să devină cel mai important lider con­ser­va­tor al Germaniei Federale, principalul competitor al social-democraților, care pierd fotoliul de cancelar, după 13 ani, în toamna lui 1982. Nimeni nu se aștepta ca acest politician puțin spectaculos, aparent modest și plicticos, ridiculizat de unii comentatori să conducă Germania timp de 16 ani, devenind cel mai longeviv can­ce­lar după Bismark. Și cel mai tânăr - avea doar 52 de ani când a pășit în biroul de cancelar. Stilul lui Kohl nu s-a bazat pe talent oratoric, tehnologii politice so­fis­ticate, carismă, ci pe o capacitate deo­se­bi­tă de a utiliza resursele puterii pentru a-și construi o rețea complicată, dar foarte eficientă, de aliați politici și protejați. Prag­matic, știind să fie convingător și im­pu­nând autoritate, Kohl a făurit în jurul său o rețea impresionată. Mii și zeci de mii de contacte personale, veritabile re­țe­le de dependență, toate puse la lucru pen­tru un obiectiv politic. Primele două man­date au schimbat fața Germaniei. Gu­ver­nul a înăsprit controlul asupra cheltuirii banilor publici, a limitat intervenția sta­tului în economie, a promovat ex­por­tu­rile. Pentru prima dată, Germania a ocu­pat în 1986 primul loc în lume la volumul exporturilor și a menținut pentru trei ani consecutivi această poziție. Kohl a redus cheltuielile pentru ajutoarele sociale și a înăsprit legislația față de greve.

Prăbușirea regimului comunist din Republica Democrată Ger­ma­nă, înființată în fosta zonă de ocupație sovietică, a găsit Bon­nul nepregătit. Acum s-a văzut geniul politic al lui Kohl, care inventează proiectul unificării germane nu ca proiect național german, ci ca proiect al integrării europene. El a înțeles că la sfârșitul anilor 1980 se deschide o „fereastră de opor­tu­nitate“, nu se știe cât de mare, pe care a știut s-o utilizeze la maximum. Nimeni nu s-a așteptat ca unificarea Germaniei să se producă astfel. Când în RDG au început protestele, iar Ungaria a deschis granițele, Bonnul nu avea niciun plan desenat. Abia la 28 noiembrie 1989, Kohl a prezentat un plan în 10 puncte de reunificare. Numai că dramatismul schimbărilor declanșate de prăbușirea Zidului de la Berlin (9 no­iem­brie) n-a mai urmat niciun plan, uni­ficarea s-a produs la 3 octombrie 1990, mai înainte decât prevedea planul, cu în­căl­­carea prevederilor acestuia. Practic, Kohl n-a dat nicio șansă Germaniei de Est, pe care Germania de Vest a înghițit-o prin alăturarea a noi cinci landuri la statul federal. Este o adevărată bijuterie diplo­matică.­ În februarie 1990, Kohl mergea la Moscova și obținea de la Gorbaciov ga­ran­ția că URSS acceptă reunificarea Ger­ma­niei. La rândul său, Gorbaciov spera că Germania va oferi un fel de Plan Marshall pentru URSS, liderul de la Kremlin visând la creditele germane care să scoată țara din criza economică, financiară și ali­men­tară în care se zbătea. O lună mai târziu, în martie 1990, aliații lui Kohl, creștin-de­mocrații est-germani, i-au zdrobit în ale­geri pe foștii comuniști, cerând acce­le­ra­rea reunificării. Kohl l-a convins pe Geor­ge Bush că reunificarea Germaniei nu va destabiliza Europa, că o Germanie unită nu va amenința pacea, cum a fost pe tim­pul lui Adolf Hitler. N-a reușit să-i con­vingă pe toți, dar Kohl a mers înainte cu proiectul ca un buldozer. Marea Britanie, Polonia, Cehia, Israel au fost nu doar re­ti­cente, ci unele categoric împotrivă, dar n-au mai putut să împiedice procesul. Au rămas în urmă ceva resentimente și câ­teva replici dure la adresa Germaniei, care tot ia bătaie de la Anglia din partea pre­mie­rului Thatcher, pe care Kohl nu i le-a ier­tat până la moarte. Tratatul de reu­ni­ficare a fost semnat la 31 august, cele două parlamente l-au aprobat la 20 septembrie, iar la 3 octombrie 1990, Germania de Est a încetat să mai existe. Berlinul de Vest se alipea la cel de Est și redevenea ca­pi­tală a unui stat german unificat.

În politica externă, Kohl rămâne dedicat proiectului unificării europene și găsește în președintele Mitterrand un partener en­tu­ziast. Consolidează relația transatlantică, având o relație solidă cu Bush și Bill Clin­ton. Însă cele mai multe întâlniri le-a avut cu președintele Rusiei, Boris Elțîn, peste 20, de care l-a legat o caldă prietenie.

Ultimii ani au fost dominați de di­ficultățile generate de in­te­grarea Germaniei de Est în fe­derație și de câteva răsunătoare scandaluri de corupție. După ce a pierdut alegerile parlamentare din 1998, este detronat din fruntea UCD și ales președinte de onoare. În decembrie 1999 a izbucnit un uriaș scandal privind finanțarea UCD din conturi bancare se­cre­te. Kohl și-a asumat întreaga respon­sa­bi­li­tate și a refuzat să divulge cine erau fi­nan­țatorii secreți. Din respect pentru omul care a refăcut unitatea Germaniei, Par­chetul a închis ancheta în vara 2001, iar fostul cancelar a scăpat doar cu o amen­dă, e drept, usturătoare.

Pe radarul său n-a existat România. Câ­te­va ba­nale întâlniri cu Ceaușescu, începând cu octombrie 1984, culminând cu vizitele lui Iliescu și Constantinescu în Germania, din iunie 1996 și respectiv decembrie 1997. N-a considerat România un par­te­ner, nu pen­tru că la București nu găsea creștin-de­mo­crați, era un pragmatic, nu conta ideo­lo­gia, ci pentru că Germania pe care o con­du­cea juca în altă ligă. De altfel, au rămas consemnate în analele di­plo­ma­ției eu­ro­pe­ne de la începutul anilor ’90 câ­teva re­plici dure date Poloniei și Ce­hiei.