De același autor
Dacă citești recenta Directivă 1371 „privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal“, constați că aceasta este simplă, clară și conține definiții și precizări care urmăresc chiar scopul propus, și anume stabilirea unui minim de măsuri și standarde privind combaterea și sancționarea severă a fraudelor cu fonduri europene, cu respectarea desigur a tuturor prevederilor privind drepturile omului din tratate. S-ar zice, pe de altă parte, că este absolut firesc ca orice reglementare într-un domeniu să respecte aceste standarde de bun-simț, dar, comparând directiva europeană cu recentele încercări de modificare a legislației anticorupție, se poate observa cu ușurință că legea românească este prolixă, lipsită de claritate și, mai ales, opusă obiectivelor pe care și le propune în mod formal. Altfel spus, în loc să combată corupția și să sancționeze, legea românească urmărește în mod deliberat să-i protejeze pe corupți și să îngreuneze sancționarea faptelor de corupție.
Un prim exemplu îl reprezintă celebrul prag valoric. Directiva UE indică un prag minim de 10.000 de euro sub care un stat membru al UE poate lua în considerare renunțarea la acțiunea penală. Scopul acestei prevederi este să ofere o garanție că tot ceea ce depășește 10.000 de euro face obiectul unei acțiuni penale și nu scapă nepedepsit. În schimb, scopul Ordonanței 13 și al ulterioarelor propuneri de modificare a Codului Penal era să se asigure că toți cei care produceau prejudicii situate sub valoarea de 200.000 de lei nu erau în pericol să fie urmăriți penal.
Un al doilea exemplu îl reprezintă statutul de „funcționar public“ sau „funcționar național“ al demnitarilor aleși sau numiți care au puterea să dispună de fonduri din bugetele locale sau naționale, așa-numiții ordonatori de credite. În România, atribuirea discreționară a contractelor pe bani publici către companii agreate ori contractele de achiziții publice pe sume mari și cu utilitate publică chestionabilă reprezintă una dintre principalele surse de corupție, dacă nu cea mai importantă, alături de traficul de influență și conflictul de interese. Darea și luarea de mită sunt doar capătul liniei unui proces sistematic de deturnare a fondurilor publice spre satisfacerea unor interese private. Acesta este marele joc și aproape singura miză a luptelor politice și competiției pentru ocuparea cât mai multor funcții publice, de la parlamentar la consilier local și la ultimul primar de comună. Cum funcția publică atrage și răspunderea pentru deciziile luate, inclusiv răspunderea penală, problema centrală a demnitarului român a devenit cum să scape de această răspundere.
Scopul ultim fiind întotdeauna același - jefuirea banului public în interes privat -, problema cu care s-au confruntat în ultimii ani politicienii a fost cum pot atinge acest scop fără să riște să plătească și prețul legal. Simplu spus, cum pot să fure și să nu poată fi făcuți responsabili în același timp pentru faptele lor? Aceasta este o problemă bipartizană la care atât puterea pesedistă, cât și opoziția penelistă au căutat și caută în continuare soluții. Prima și cea mai îndrăzneață dintre aceste soluții a fost oferită în „marțea neagră“, când demnitarii aleși au fost scoși cu totul din categoria funcționarilor publici și de sub incidența legii penale. Cea de-a doua tentativă, pusă în operă practic de aceiași oameni din jurul lui Florin Iordache care au orchestrat și „marțea neagră“, a fost Ordonanța 13, care a eșuat la rândul ei. Problema însă a rămas și, ca atare, politicienii au schimbat tactica apelând la soluții mai subtile, mai puțin susceptibile să stârnească indignarea publică pe scară largă, dar nu mai puțin nocive. În lunile mai-iunie, parlamentul a adoptat prin consensul putere-opoziție Legea 140/2017 de modificare a Legii administrației publice locale, care a atins câteva obiective esențiale pentru coaliția politico-penală care a luat în stăpânire România: oferă primarilor și președinților de consilii județene putere cvasi-discreționară asupra cheltuirii banilor publici, diluează până la dispariție răspunderea acestora pentru modul în care sunt cheltuiți banii, care se mută în schimb pe umerii funcționarilor de rang inferior. În felul acesta, izolează deciziile de alocări de fonduri de orice anchetă sau chiar control al autorităților care în mod normal au competențe în acest sens, parchete sau chiar Curtea de Conturi. Pentru a proteja corupția și pe corupți, România a introdus o inovație în sistemul legislativ european: funcționarul public care nu răspunde pentru actele sale publice. Prin comparație, Directiva 1371 nu numai că îi reține în definiția funcționarului public pe toți demnitarii relevanți care sunt implicați în gestionarea fondurilor europene, de la primari la parlamentari, dar o extinde și la agenții privați care obțin contracte cu bani europeni din partea autorităților publice.
Atitudinea ministrului Justiției, Tudorel Toader, ostilă Parchetului General și în special DNA, pe care încearcă să le intimideze cu controale, dar mai ales faptul că în pregătirea legilor justiției, pe care urmează să le introducă pe 23 august, nu a pomenit niciodată despre necesitatea întăririi și eficientizării luptei anticorupție mă fac să cred că Toader și ministerul lui reprezintă brațul înarmat care va distruge prin lege orice șansă la o guvernare onestă și curată. România va fi astfel plasată pe un drum la capătul căruia va redeveni paradisul corupției, o ofensă adusă valorilor europene.