De același autor
Cu toate taxele și impozitele pe care este obligat să le plătească un contribuabil, în jur de jumătate din veniturile românului merg la stat. De banii aceștia, statul ar trebui să livreze servicii de sănătate, educație, ordine publică, apărare, justiție și administrație. Care este calitatea acestor „servicii“ știm. Ceea ce nu știm este la cine ajung de fapt banii noștri, ce este această entitate care se numește „stat“, pentru că pare să fie vorba despre o structură profund disfuncțională, incapabilă să își îndeplinească scopurile fundamentale cu care a fost înzestrat. Guvernul este incapabil să guverneze în acest moment, parlamentul legiferează adesea în contra spiritului și literei Constituției, noroc cu justiția, care, luându-și în serios independența, s-a reformat mai mult, dar, și în această zonă, interferențele tot mai dese și mai brutale ale Legislativului îi amenință serios stabilitatea, independența și autoritatea. În acest haos al sistemului de guvernământ, instituțiile recurg tot mai des la judecata Curții Constituționale pentru a rezolva cauze care țin de propria responsabilitate. E ca și cum nimeni în statul român nu își mai asumă nimic și plasează povara guvernării pe umerii CCR. Or, Curtea, deși are un rol esențial în funcționarea statului de drept și asigurarea echilibrului puterilor în stat, nu poate și nici nu trebuie să se substituie acestora.
Exact cu această situație ne confruntăm acum. Să luăm, de exemplu, celebrul caz al abuzului în serviciu. Suspecții de corupție din parlament, demnitari sau foști demnitari, au încercat să forțeze o decizie de dezincriminare cu totul - sub motiv că ar fi o legislație moștenită de la comuniști, deși nu e -, iar DNA a încercat, în mod previzibil, să își păstreze cea mai largă marjă de acțiune. Acum, după verdict și după motivarea Curții, se aduce în discuție mărimea pedepselor care ar fi prea aspre (între 2 și 7 ani de închisoare). Dar asta nu este treaba CCR! Curtea a restrâns libertatea de acțiune a procurorilor prin precizarea că prin „defectuos“ se înțelege „cu încălcarea legii“ și că prin „lege“ se înțelege „legislație primară“, așa cum este ea emisă de parlament și guvern, nu legislație secundară, regulamente de ordine interioară și fișa postului. Acest verdict, deși poate afecta unele dosare mari aflate pe rol, recunoaște, în principiu, că infracțiunea de abuz în serviciu este compatibilă cu Constituția României (deci nu este un vestigiu comunist) și recunoaște negru pe alb că „politica penală a statului“ este responsabilitatea Legislativului, și nu este treaba CCR. Cu alte cuvinte, este responsabilitatea parlamentului să facă ceea ce crede de cuviință cu Codul Penal și cu abuzul în serviciu: să-l lase cum este acum sau să-l transforme într-o infracțiune minoră sancționabilă cu amendă penală, așa cum vor nou descoperiții „europeni“, în realitate abonați la funcții și bani publici care nu vor să răspundă pentru nimic. Ideea este însă tocmai aceasta, ca fiecare să își asume responsabilitățile pe care le are și trebuie să remarcăm aici că CCR nu a căzut în capcana de a legifera în locul parlamentului. Cazul scoate în evidență, pe lângă mizele mari pentru lupta anticorupție, și faptul că avem un parlament disfuncțional și iresponsabil.
Un alt exemplu. Nu este treaba Curții Constituționale să asigure echilibrul bugetar al țării și guvernarea responsabilă, dar exact asta i se cere să facă acum, când guvernul a sesizat Curtea cu privire la avalanșa de legi de majorări de salarii trecute rapid prin parlament la sfârșit de sesiune. De ce?, pentru că altă autoritate responsabilă nu există. PSD face ce a făcut dintotdeauna: în an electoral declanșează un val de majorări de salarii și pensii în domeniul bugetar pentru a-și asigura voturile electoratului captiv. Atunci când se află la guvernare e destul de rău, dar mai rău e când nu sunt și nu răspund pentru nimic. Atunci nu mai au nicio limită și o fac fără rușine și fără să le pese de nimic. Așa s-a întâmplat, bunăoară, în 2008, când am avut parte de o orgie de majorări făcute cu mâna Guvernului „minoritar“ Tăriceanu, cu costuri bugetare care au trebuit plătite în anii următori, care au fost de criză. De data aceasta, Guvernului Cioloș i s-a întins o capcană. Mai întâi, i s-a luat dreptul de a emite ordonanțe pe perioada vacanței și apoi au fost adoptate legile de majorare a salariilor bugetarilor pentru a împiedica guvernul să le anuleze prin ordonanță de urgență. Parlamentarii au obligația să precizeze surse de finanțare atunci când legiferează în domeniul bugetar, dar singurul lucru pe care îl vei auzi vreodată de la ei e că „e treaba guvernului să găsească surse de finanțare“, de parcă guvernul ar putea decreta bani.
În prezent, guvernul se află în imposibilitatea de a guverna și cu un bolovan de trei miliarde de lei atârnat de picioare. În aceste condiții, a recurs la judecata CCR. CCR nu poate decide dacă majorările de salarii sunt sau nu constituționale, dar poate decide asupra altor aspecte ale legilor și la acestea a făcut apel guvernul. Dar este un apel disperat, în condițiile în care Legislativul legiferează împotriva propriei legi a bugetului, iar guvernul nu poate guverna. Recursul la CCR este o încercare disperată de a rezolva ceea ce pare de nerezolvat în România. Funcționarea normală a statului.
