Uitați de guvern, parlament și justiție. Guvernăm cu Curtea Constituțională

Cu toate taxele și impozitele pe care este obli­gat să le plătească un contribuabil, în jur de ju­mă­tate din veniturile românului merg la stat. De banii aceștia, statul ar trebui să livreze ser­vi­cii de sănătate, educație, or­di­ne publică, apărare, justiție și administrație. Care este ca­li­ta­tea acestor „servicii“ știm. Ce­ea ce nu știm este la cine ajung de fapt banii noștri, ce este această entitate care se numește „stat“, pentru că pa­re să fie vorba despre o struc­tură profund disfuncțională, incapabilă să își îndeplinească scopurile fundamentale cu ca­re a fost înzestrat. Guvernul este incapabil să guverneze în acest moment, parlamentul le­gi­fe­rează adesea în contra spiritului și literei Cons­tituției, noroc cu justiția, care, luându-și în serios independența, s-a reformat mai mult, dar, și în această zonă, interferențele tot mai dese și mai brutale ale Legislativului îi ame­nin­ță serios stabilitatea, independența și au­to­ri­tatea. În acest haos al sistemului de gu­ver­nă­mânt, instituțiile recurg tot mai des la ju­de­ca­ta Curții Constituționale pentru a rezolva cau­ze care țin de propria responsabilitate. E ca și cum nimeni în statul român nu își mai asumă nimic și plasează povara guvernării pe ume­rii CCR. Or, Curtea, deși are un rol esen­țial în funcționarea statului de drept și asi­gu­ra­rea echilibrului puterilor în stat, nu poate și nici nu trebuie să se substituie acestora.

Exact cu această situație ne confruntăm acum. Să luăm, de exemplu, cele­brul caz al abuzului în ser­vi­ciu. Suspecții de corupție din parlament, demnitari sau foști demnitari, au încercat să for­țeze o decizie de dezin­cri­mi­na­re cu totul - sub motiv că ar fi o legislație moștenită de la comuniști, deși nu e -, iar DNA a încercat, în mod pre­vizibil, să își păstreze cea mai largă marjă de acțiune. Acum, după verdict și după motivarea Curții, se adu­ce în discuție mărimea pedepselor care ar fi prea aspre (între 2 și 7 ani de închisoare). Dar asta nu este treaba CCR! Curtea a restrâns li­bertatea de acțiune a procurorilor prin pre­ci­zarea că prin „defectuos“ se înțelege „cu în­căl­carea legii“ și că prin „lege“ se înțelege „le­­gislație primară“, așa cum este ea emisă de par­lament și guvern, nu legislație se­cun­da­ră, regulamente de ordine interioară și fișa pos­tului. Acest verdict, deși poate afecta une­le do­sare mari aflate pe rol, recunoaște, în prin­ci­piu, că infracțiunea de abuz în serviciu es­te com­patibilă cu Constituția României (deci nu es­te un vestigiu comunist) și recunoaște negru pe alb că „politica penală a statului“ es­te res­pon­sabilitatea Legislativului, și nu es­te treaba CCR. Cu alte cu­vin­te, este respon­sa­bi­li­ta­tea pa­r­lamentului să fa­că ceea ce crede de cu­viin­ță cu Codul Penal și cu abuzul în ser­vi­ciu: să-l lase cum este acum sau să-l trans­for­me într-o infracțiune minoră sancționabilă cu amendă penală, așa cum vor nou de­sc­op­e­riții „eu­ro­peni“, în rea­li­tate abonați la funcții și bani pu­blici care nu vor să răspundă pentru nimic. Ide­ea este însă tocmai aceasta, ca fie­ca­re să își asume res­ponsabilitățile pe care le are și tre­buie să re­mar­căm aici că CCR nu a că­zut în capcana de a legifera în locul par­la­men­tului. Cazul scoate în evidență, pe lângă mizele mari pentru lup­ta anticorupție, și fap­tul că avem un par­la­ment disfuncțional și ires­ponsabil.

Un alt exemplu. Nu este treaba Curții Cons­ti­tu­țio­nale să asigure echilibrul bugetar al țării și guvernarea responsabilă, dar exact asta i se cere să facă acum, când guvernul a sesizat Cur­tea cu privire la avalanșa de legi de ma­jo­rări de salarii trecute rapid prin parlament la sfârșit de sesiune. De ce?, pentru că altă au­toritate responsabilă nu există. PSD face ce a făcut dintotdeauna: în an electoral declan­șea­ză un val de majorări de salarii și pensii în do­meniul bugetar pentru a-și asigura voturile electoratului captiv. Atunci când se află la gu­vernare e destul de rău, dar mai rău e când nu sunt și nu răspund pentru nimic. Atunci nu mai au nicio limită și o fac fără rușine și fără să le pese de nimic. Așa s-a întâmplat, bu­nă­oară, în 2008, când am avut parte de o orgie de majorări făcute cu mâna Guvernului „minoritar“ Tăriceanu, cu costuri bugetare ca­re au trebuit plătite în anii următori, care au fost de criză. De data aceasta, Guvernului Cio­loș i s-a întins o capcană. Mai întâi, i s-a luat dreptul de a emite ordonanțe pe perioada va­canței și apoi au fost adoptate legile de ma­jo­ra­re a salariilor bugetarilor pentru a împiedica gu­vernul să le anuleze prin ordonanță de ur­gență. Parlamentarii au obligația să precizeze surse de finanțare atunci când legiferează în domeniul bugetar, dar singurul lucru pe care îl vei auzi vreodată de la ei e că „e treaba gu­vernului să găsească surse de finanțare“, de parcă guvernul ar putea decreta bani.

În prezent, guvernul se află în imposibilitatea de a guverna și cu un bolovan de trei miliarde de lei atârnat de picioare. În aceste condiții, a recurs la judecata CCR. CCR nu poate decide da­că majorările de salarii sunt sau nu cons­ti­tu­ționale, dar poate decide asupra altor as­pec­te ale legilor și la acestea a făcut apel gu­ver­nul. Dar este un apel disperat, în condițiile în care Legislativul legiferează împotriva propriei legi a bugetului, iar guvernul nu poate gu­ver­na. Recursul la CCR este o încercare disperată de a rezolva ceea ce pare de nerezolvat în România. Funcționarea normală a statului.