Cât de simplu se fentează justiţia. O vulnerabilitate de sistem şi câteva soluţii

Bâlbâiala legată de numirea şefului OPSPI este un caz grav de nerespectare a statului de drept: puterea executivă sfidează o decizie definitivă pronunţată de puterea judecătorească.

În marea de ştiri şi comentarii despre de­mi­te­rea lui Fenechiu, despre tensiunile generate de numirea lui Silaghi la Transporturi şi des­pre aducerea lui Hayssam în ţară, o ştire im­portantă s-a pierdut pe drum. Presei nu i-a rămas timp să mestece o întâmplare bizară, un fapt fără precedent: nu­mirea lui Gabriel Plăiaşu în fruntea Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în In­dus­trie (OPSPI), urmată la scurt timp de revocarea sa după ce HotNews.ro a dezvăluit că mi­nistrul Economiei, Varujan Vos­ganian, a numit într-o funcţie importantă un personaj declarat incompatibil prin sentinţă definitivă.

Instalarea lui Plăiaşu la OPSPI a avut loc vi­neri, 12 iulie, şi s-a făcut discret. HotNews.ro a dezvăluit joi, 18 iulie, că proaspăt numitul şef s-a aflat în stare de incompatibilitate în pe­rioada în care era deputat. Fostul deputat PNL în perioada 2007-2008 şi 2008-2012 de­ţi­nu­se simultan calitatea de parlamentar şi cea de administrator la mai multe societăţi. Plăiaşu a atacat în instanţă decizia ANI, însă a pierdut toate procesele. În aprilie 2013, Înalta Curte a pronunţat sentinţa definitivă care a menţinut decizia Agenţiei Naţionale de Integritate. Din acel moment, timp de 3 ani, Plăiaşu nu mai avea drep­tul, potrivit legii, să ocupe o funcţie publică.

Numai că nu s-a întâmplat aşa. Plăiaşu era, la data pro­nun­ţă­rii sentinţei, director adjunct în cadrul aceleiaşi instituţii. În mod normal, după sentinţă trebuia să demisioneze. Nu doar că n-a făcut-o, dar câteva luni mai târziu îl găsim şef. Cum a fost posibil? Ministrul Vosganian, cel care l-a nu­mit, susţine că nu ştia, că nu l-a informat nimeni. Astfel, la cel mai înalt nivel, a fost încălcată o hotărâre judecătorească definitivă de două ori: o dată din momentul pronunţării sentinţei, când Plă­iaşu nu mai putea ocupa funcţia de adjunct, apoi în momentul numirii în funcţia de şef al OPSPI. Este un caz grav de nerespectare a sta­tului de drept: puterea executivă sfidează o de­cizie definitivă pronunţată de puterea jude­cătorească.

Inclusiv colegi de partid ai ministrului Vos­ga­ni­an au taxat „bâlbâiala guvernamentală“, o nu­mire urmată de o demitere la sesizarea pre­mi­e­rului Victor Ponta. Deputatul PNL Alina Gor­ghiu scrie pe blogul personal: „Mă întreb, to­tuşi, dacă cei de la departamentul juridic al mi­nisterului s-au deranjat să facă o mică do­cumentare înainte să întocmească ordinul de numire şi, mai ales, după ce au cules infor­ma­ţiile din presă dacă au pus vreo întrebare ANI pe subiect? Nu are legătură cu persoana nu­mită, este o gafă pe care, dacă se confirmă, trebuie să şi-o asume cineva“.

Cum pot fi evitate, pe viitor noi cazuri Plă­ia­şu? În ţară sunt deja zeci de consilieri, pri­mari, foşti parlamentari care au pierdut de­fi­nitiv procesele cu Agenţia Naţională de In­te­gri­tate. Teoretic, din momentul pronunţării sentinţei definitive nu mai pot fi angajaţi la stat timp de trei ani, dar realitatea arată că se pot strecura uşor neobservaţi, chiar dacă ajung în funcţii importante. Adevărul este că, dacă persoana condamnată ascunde că a pier­dut un proces cu ANI şi ca are interdicţie, şan­sele de a fi descoperit sunt mici. Dacă presa sau cineva din instituţie nu se sesizează, nu există în acest moment un mecanism sau proceduri clare prin care hotărârea definitivă să fie pusă automat în aplicare.

Agenţia Naţională de Integritate anunţă, de regulă, pe site-ul instituţiei când câştigă un proces defintiv, însă nu are un mecanism de alertă, o procedură de înştiinţare automată a instituţiilor care să blocheze posibilitatea an­ga­jării unui incompatibil, cu interdicţie de a ocupa timp de trei ani funcţii publice numite.

A cere unui minister să verifice la ANI sutele de numiri şi de angajări operate într-un an ar putea fi o soluţie, cum sugerează Alina Gor­ghiu, dar îngreunează o procedură care ar tre­bui simplificată, nu birocratizată excesiv. A-l obliga pe fiecare angajat în funcţie publică să semneze o declaraţie pe propria răspundere că nu este sub interdicţie iarăşi ar putea fi o so­luţie, dar tot nu elimină riscul angajării unor incompatibili.

Ar fi absurd ca, într-o lume superteh­no­lo­gi­zată cum e cea de azi, să te întorci la co­mu­nicări pe hârtie, adrese, declaraţii, adică să pierzi timp şi să risipeşti energie, când infor­maţiile de bază despre un viitor angajat la stat ar trebui să poata fi accesate printr-un singur click.

Cea mai raţională soluţie ar fi dezvoltarea unui soft capabil să grupeze informaţii cu re­levanţă juridică despre un viitor angajat la stat: are condamnări anterioare, civile sau penale, procese în curs, amenzi de circulaţie, se află sub interdicţii legale etc. Toate aceste informaţii sunt disponibile, cele mai multe au caracter public, deci n-ar trebui să fie o mare problemă centralizarea lor.

Dezvoltarea acestor mecanisme şi proceduri automate la angajarea cuiva în funcţii publice va responsabiliza puţin mai mult şi anga­ja­torul, şeful de instituţie, care nu va mai putea fugi atât de simplu de răspundere, cu ar­gu­mente puerile de tipul „nu am ştiut“, „nimeni nu mi-a spus“. Va trebui obligat să ştie. //