O primă înfrângere pentru Famiglia antiimigrație

„Axa celor doritori de măsuri antiimigrație“ – cum a fost botezată neinspirat (chiar de cancelarul austriac, căruia nu pare să-i pese de încărcătura istorică negativă a termenului) alianța dintre miniștrii de In­terne ai Austriei, Italiei și Ger­maniei – nu a reușit la Inns­bruck să convingă restul Eu­ro­pei să accepte măsuri dure contra imigranților. Cele două soluții propuse - centre de „de­barcare“ a refugiaților și de prelucrare a cererilor lor în afara UE și centre de repatriere (tot dincolo de granițele UE) - au fost respinse fără drept de apel. Nu neapărat pentru că restul Uniunii nu și-ar dori externalizarea problemei azilului, ci pentru că restul miniștrilor de In­ter­ne din UE prezenți la consiliul din Austria au avut o poziție mai realistă. Ministrul francez de Interne, Gérard Collomb, a atras atenția, ironic, că „suntem într-o situație parado­xală: niciodată UE n-a avut parte de fluxuri migratorii mai mici“. Observație corectă – ci­frele Frontex arată că numărul imigranților a rămas la nici măcar o zecime din cât a fost în 2015. Totuși, guvernele populiste nou instalate în Austria și Italia exploatează tema mai abitir ca niciodată, în timp ce pentru ministrul german de Interne miza imigrației se leagă de alegerile de peste trei luni din landul său.

Ce-au obținut așadar cei trei hardlineri – Mat­teo Salvini (Liga, extrema dreaptă din Italia), Horst Seehofer (CSU, conservatorii bavarezi) și Her­bert Kickl (FPÖ, extrema dreaptă austriacă)? Doar o promisiune palidă că granițele externe ale Uniunii vor fi mai bine protejate și că Frontex va fi consolidată. Deși prima bătălie a fost pierdută, cei trei au afișat un front unit, au ieșit împreună la declarații și au încercat să prezinte rezultatele drept un mare succes, care în timp va aduce și rezultatele scontate. Războiul va continua însă, cu riscul ca întreaga agendă europeană să fie confiscată de populiști și tema imigrației pentru încă cel puțin un an. Austria a dat toate semnele că își va folosi președinția Consiliului UE (abia preluată și pe care o va deține până la sfârșitul anului, când o va preda României) pentru a adopta toate măsurile antiimigrație dure pe care le poate conveni cu restul statelor UE. O poate face, pentru că, în calitate de președintă a Consiliului UE, prezidează întâlnirile și stabilește agenda lor. Iar agenda unică a Austriei pentru această președinție pare să fie externalizarea azilului. Cu alte cuvinte, scopul ca nicio cerere de azil să nu mai fie formulată pe teritoriul european, indiferent că refugiații au reușit să ajungă aici sau nu. La reuniunea de la Innsbruck s-a vorbit din nou despre „platformele de debarcare“ (sau de triere), din afara Uniunii, de unde refugiații prinși în Mediterana și ulterior trimiși în aceste centre (existente deocamdată doar la nivel de intenție) și-ar putea expedia cererile de azil către UE. Însă țările de pe buza de nord a Africii – Maroc, Tunisia, Libia – au refuzat deja să înființeze asemenea centre. La fel, Albania și Macedonia, care se află pe ruta de tranzit a refugiaților. Triumviratul speră însă că, la fel cum a fost convinsă Turcia să încheie cu Uniunea un acord de oprire a migranților pe ruta dinspre Siria, așa vor fi convinse și Libia ori Marocul. O propunere și mai ciudată a venit din partea celei care deține președinția Consiliului UE. Austria a sugerat crearea unor „centre de revenire“ în afara UE - un fel de tabere închise pentru cei respinși, dar care nu pot fi repatriați imediat în țările de origine. Austriacul Herbert Kickl a explicat că asemenea centre ar fi în concordanță cu legile internaționale și cu drepturile omului. Promisiunea nu este credibilă – în primul rând, e greu de crezut că state intrate în sfera politicii populiste ar avea vreo preocupare pentru respectarea unor norme umanitare. Italia, de pildă, își menține în continuare porturile închise pentru orice ambarcațiune a organizațiilor nonguvernamentale cu imigranți salvați la bord. Situația frizează absurdul – dreptul internațional al mării cere ca, atunci când o ambarcațiune emite semnal că se află în pericol, cea mai apropiată navă să intervină și să salveze oamenii, pe care să îi ducă apoi în cel mai apropiat loc unde ar fi în siguranță. La rândul său, ministrul german Seehofer și-a atras critici și cereri de demisie din toate părțile după ce a declarat că își sărbătorește cea de-a 69-a zi de naștere prin deportarea a 69 de refugiați înapoi către Afganistan.

În cadrul micii „Famiglii“ antiimigrație italiano-austriaco-germane interesele sunt aceleași doar până la un punct. Italia, care este una dintre cele mai importante porți de intrare pentru imigranții veniți pe mare, dorește schimbarea regulamentelor Dublin (care prevăd ca cererile de azil să fie procesate de statul UE prin care a intrat imigrantul). Austria și Germania doresc menținerea Dublin, întrucât le este mult mai convenabil să trimită refugiații înapoi în statul prin care au intrat în UE. Diferența a dus deja la neînțelegeri între Germania și Italia, care refuză să îi preia pe cei intrați pe teritoriul său și ajunși ulterior în Germania. Rămâne totuși riscul confiscării agendei europene și al unor blocaje pe termen nelimitat. Așa cum a promis Matteo Salvini, alegerile de anul viitor pentru Parlamentul European vor fi un referendum, o alegere „între o Europă fără frontiere și o Europă care-și protejează cetățenii“. E foarte posibil să aibă dreptate.