De același autor
Ultima zona de slabiciune din argumentatia lui Krauthammer se afla in felul in care trateaza legitimitatea si in modul in care Statele Unite relationeaza cu restul lumii. Esecul de a aprecia corect actualul deficit de legitimitate al Americii dauneaza in acelasi timp partii realiste a programului, diminuandu-ne puterea reala, cat si partii sale idealiste, subminand puterea noastra de atractie ca intruchipare a anumitor idei si valori. Krauthammer evita confruntarea cu aceasta problema creand o mica parodie a criticelor straine la adresa politicii americane, usor de inlaturat pentru ca vin de la "macelarii din Piata Tien An Men sau de la cinicii din Quai d'Orsay". Reuseste sa ingramadeasca Partidul Democrat si majoritatea aliatilor nostri europeni intr-o singura categorie, a liberalilor internationalisti. El argumenteaza ca opozitia lor fata de razboiul din Irak a fost fondata pe un angajament normativ auto-proclamat fata de multilateralismul si legea internationala. Pentru liberalii internationalisti, razboiul este legitim doar daca este sanctionat de Natiunile Unite. Dar aceasta generozitate, spune el, mascheaza motive mult mai josnice: europenii sunt liliputani care vor sa lege de maini Gulliver-ul american si sa reduca libertatea de actiune americana. Deci sunt in acelasi timp naivi si ipocriti. Ceea ce Krauthammer descrie aici, ca pozitia democrata/europeana este una usor de recunoscut si care caracterizeaza intr-adevar vederile multora dintre oponentii razboiului din Irak. Dar daca ar fi ascultat cu atentie (ceva la care americanii nu sunt foarte buni in ultima vreme) ceea ce spuneau de fapt multi dintre europeni, ar fi descoperit ca multe din obiectiile fata de razboi nu erau normative, legate de ONU, ci mai curand prudente, avand de-a face cu intelepciunea generala a actiunii de a ataca Irakul. Europenii tindeau sa nu fie convinsi ca Irakul era atat de periculos cum sustinea administratia Bush. Ei argumentau ca Ba'athi Irak are putin de-a face cu Al-Qaeda si ca atacarea Irakului ar fi o indepartare de la razboiul contra terorii. Pe deasupra, multi europeni nu aveau prea mare incredere in capacitatea Statelor Unite de a controla bine situatia de dupa razboi, cu atat mai putin obiectivul ambitios de a democratiza Orientul Mijlociu. Ei credeau despre conflictul palestiniano-israelian in derulare ca era o sursa mult mai periculoasa de instabilitate si terorism decat Irakul si ca administratia Bush isi submina propria credibilitate parand sa se alieze atat de puternic cu politica lui Ariel Sharon.
Toate acestea erau si sunt, desigur, afirmatii discutabile. In cazul amenintarii ridicate de Irak, toata lumea - europeni si americani - era evident amagita sa creada ca statul detinea mormane de arme chimice si biologice. Dar asupra acestui punct concluzia europeana s-a dovedit a fi mai aproape de adevar decat pozitia mult mai alarmista a administratiei. Problema legaturilor Irak-Al-Qaeda de dinainte de razboi a fost politizata intens in America de la razboi pana acum. Interpretarea pe care o dau eu evidentei este ca aceste legaturi existau (intr-adevar, ar fi foarte surprinzator daca nu ar exista), dar ca semnificatia lor era limitata. Am aflat dupa 11 septembrie ca Al-Qaeda nu avea nevoie de ajutorul unui stat ca Irakul pentru a face un rau imens Statelor Unite si ca atacarea Irakului nu era cel mai direct mod de a ajunge la Al-Qaeda. Asupra capacitatii de a controla Irakul de dupa razboi, pozitia europeana, mai sceptica, era aproape sigur corecta; administratia Bush a mers in Irak cu iluzii enorme despre cat de usoara va fi situatia de dupa razboi. In problema Palestinei, europenii probabil se inseala, sau cel putin se inseala in convingerea ca am putea determina o solutionare stabila a conflictului daca Statele Unite ar decide sa-si foloseasca influenta in Israel. Ideea nu este aici cine are dreptate, ci mai degraba ca pozitia prudenta nu era nici pe departe atat de deschis-inchisa, cum cred Krauthammer si alti neoconservatori. El vorbeste ca si cum judecata administratiei Bush ar fi fost justificata de fiecare data si orice contestare a ei nu poate fi decat rezultatul unor motive josnice sau maloneste. De-ar fi fost asa. Faptul ca judecata noastra a fost eronata a creat o enorma problema de legitimitate pentru noi, care ne va leza interesele mult timp de acum inainte. Problema judecatii ne aduce in miezul a ceea ce este in neregula cu viziunea unei lumi unipolare pe care o expune Krauthammer. In cuvintele lui, Statele Unite "au fost desemnate custode al sistemului international" in virtutea enormului lor excedent de superioritate militara. Daca am fi fost cu adevarat desemnati custode general, nu am fi avut nici o problema de legitimitate, dar din pacate ne-am desemnat singuri. Am spus restului lumii "uitati, aveti incredere in noi, vom avea grija de interesele voastre. Puteti sa va incredeti in noi pentru ca nu suntem o superputere oarecare. Suntem, totusi, Statele Unite ale Americii.". In vreme ce noi nu le-am incredinta Rusiei, Chinei, Indiei, Frantei si nici macar Marii Britanii o astfel de putere, credem ca restul lumii ar trebui sa se increada in noi. Asta pentru ca Statele Unite sunt diferite de celelalte tari, o democratie dedicata valorilor universale si prin urmare nu supusa acelorasi calcule de interes propriu ca ceilalti potentiali hegemoni. Acest argument are ceva bun. Dar nu e foarte greu de inteles de ce nu castiga prea mult teren in afara Statelor Unite, si nu numai printre cei endemic ostili Americii. Krauthammer-realistul se pronunta in fond pentru o definitie restransa a interesului national, ceea ce nu sugereaza ca am fi un partener foarte de nadejde pentru un prieten in lupta atunci cand nu am avea interese importante in joc. Si chiar daca am fi dispusi sa purtam povara altora, cum ramane cu judecata noastra?
Legitimitatea e un concept delicat. E legata de principii substantiale de justitie, dar nu este acelasi lucru cu justitia. Cu alte cuvinte, oamenii cred ca niste institutii sunt legitime pentru ca le cred drepte, dar legitimitatea e intotdeauna relativa la oamenii care confera legitimitate. Legitimitatea e importanta pentru noi nu numai pentru ca vrem sa avem o parere buna despre noi, ci si pentru ca e folositoare. Ceilalti vor urma conducerea americana, daca cred ca aceasta e legitima; daca nu cred, vor rezista, se vor plange, vor obstructiona sau se vor opune activ la ceea ce facem. In acest sens, nu conteaza ceea ce noi credem ca e legitim, ci mai curand ceea ce alti oameni cred ca e legitim. Daca guvernul indian spune ca nu va participa in forta de mentinere a pacii din Irak decat daca aceasta are mandatul Consiliului de Securitate al ONU, nu conteaza catusi de putin daca noi consideram Consiliul de Securitate a fi o institutie ilegitima: indienii pur si simplu nu ne vor ajuta. Krauthammer si altii au indepartat importanta legitimitatii asociind-o in totalitate cu Natiunile Unite - si apoi tragand intr-o tinta foarte usoara. Bineinteles, ONU are mari probleme de legitimitate. Din moment ce calitatea de membru nu e bazata pe un principiu substantial de legitimitate, ci mai curand pe suveranitatea formala, ea a fost inca de la inceput populata de o serie de regimuri dictatoriale care abuzeaza de drepturile omului. Insisi aliatii nostri europeni nu cred in necesitatea legitimarii prin Consiliul de Securitate. Cand au observat ca nu puteau obtine sustinerea acestuia pentru interventia din Kosovo din cauza dreptului de veto al Rusiei, au fost perfect dispusi sa ocoleasca ONU si sa transfere problema in instanta NATO. Dar problema noastra de legitimitate din Irak a mers mult mai adanc. Chiar daca am fi transferat problema in instanta NATO - o alianta de democratii dedicate aceluiasi set de valori de baza -, nu am fi putut aduna o majoritate care sa sustina pozitia noastra, ca sa nu mai vorbim de consensul necesar pentru actiunea colectiva in aceasta organizatie. Administratiei Bush ii place sa se laude cu marimea "coalitiei voluntarilor" pe care Statele Unite au reusit in cele din urma sa o adune. Ne putem linisti cu aceasta doar ignorand calitatea sustinerii pe care am primit-o. In afara de Marea Britanie si Australia, nimeni nu a fost dispus sa calce pe pamantul Irakului in timpul fazei active a luptei, iar acum, cand mentinerea pacii de dupa conflict seamana din nou cu adevaratele ostilitati, Spania, Honduras si alte membre ale coalitiei se retrag. Acele tari care au sustinut Statele Unite au facut-o pe baza unui calcul al interesului national facut de elite - aproape in toate cazurile impotriva vointei unei mari majoritati a populatiei lor. Acest lucru e valabil atat pentru Tony Blair, aliatul nostru cel mai loial, cat si pentru Polonia, cea mai pro-americana tara din Europa de Est. Desi comportamentul Germaniei lui Gerhard Schröder de a se opune activ razboiului a fost foarte dezamagitor, as prefera sa am alaturi de mine Germania decat o Ucraina ineficienta si corupta. E clar, cu alte cuvinte, ca o mare parte a lumii, inclusiv multi dintre cei care in mod normal sunt inclinati sa ne fie prieteni, nu a crezut in legitimitatea comportamentului nostru fata de Irak. Aceasta nu pentru ca Consiliul de Securitate nu a sprijinit razboiul, ci din cauza ca multi dintre prietenii nostri n-au avut incredere ca noi, adica administratia Bush, ne putem folosi excedentul de putere cu intelepciune si in interesul lumii ca un intreg. Acest lucru ar trebui sa conteze pentru noi nu numai din motive de stat realiste (abilitatea noastra de a atrage aliati cu care sa impartim povara), ci si idealiste (abilitatea noastra de a conduce si de a inspira, bazata pe atractivitatea a ceea ce suntem). Nu cred ca administratia Bush a nesocotit intr-adevar nevoia de legitimitate. Ceea ce a crezut si a sperat a fost, mai curand, ca legitimitatea ii va fi conferita ex post mai degraba decat ex ante de catre comunitatea internationala. Exista o parere foarte raspandita printre membrii administratiei, si anume ca, o data ce era clar ca Statele Unite vor dezarma cu forta Irakul, alti aliati NATO, inclusiv Franta, se vor alatura pana la urma. Toata lumea a fost surprinsa de vehementa cu care Franta si Germania s-au opus razboiului si de esecul SUA de a alinia tari in mod normal ascultatoare, ca Chile si Mexic, in timpul votului din Consiliul de Securitate.
Speranta ca vom primi legitimitate ex post nu era un calcul nerezonabil. Ar fi putut sa se materializeze daca Statele Unite ar fi gasit, dupa invazie, un program larg si activ de arme de distrugere in masa in Irak sau daca tranzitia catre un regim democratic ar fi fost atat de rapida si de ieftina cum se astepta administratia Bush. Multi au spus ca actiunea unilaterala americana in Irak a rupt un lung lant de cooperare transatlantica, dar acestia au uitat istoria. In timpul Razboiului Rece, Statele Unite si-au impins de repetate ori aliatii europeni sa faca lucruri pe care sovaiau sa le faca, adeseori ingradind pozitii si cautand aprobarea mai tarziu. La sfarsit, judecata americana asupra acestor probleme s-a dovedit mai buna decat a europenilor, iar legitimitatea le-a fost acordata retrospectiv. Cand s-a petrecut acest lucru, Statele Unite nu au fost acuzate de unilateralism, ci laudate pentru capacitatea de conducere. Razboiul din Irak ar putea fi atunci interpretat ca o simpla greseala sau un calcul nefericit care a venit in urma unui lung sir de succese. Desigur, ar fi cu totul gresit sa tragem concluzia ca razboiul ne invata ca Statele Unite n-ar trebui niciodata sa fie orgolioase si sa conduca mai larga lume occidentala in actiuni carora aliatii nostri se opun sau pe care sovaie sa le intreprinda. Nici nu ar trebui sa ajungem la concluzia ca preemtiunea si unilateralismul nu vor fi niciodata necesare. Pe de alta parte, nu a fost pur si simplu un ghinion ca de data aceasta am esuat atat de rau in a castiga legitimitatea. Lumea este diferita acum fata de cum era in timpul Razboiului Rece, sub forme care ne vor afecta viitoarea capacitate de a exercita conducerea sau de a pretinde ca vorbim in numele intregii lumi. Situatia este astfel din trei motive. Prima diferenta este, bineinteles, decesul Uniunii Sovietice si absenta unei amenintari din partea unei superputeri omniprezente. In timpul Razboiului Rece, existau in intreaga lume un antiamericanism nestapanit si o opozitie populara fata de politicile SUA. Dar influenta noastra era ancorata in Europa in partide de centru-dreapta care erau totodata recunoscatoare pentru rolul istoric al Americii in eliberarea Europei si se temeau de influenta sovietica. Amenintarea globala terorista ar putea fi interpretata intr-o zi intr-un mod similar, dar nu este inca. O a doua diferenta are de-a face cu insasi dominatia noastra militara. In timpul Razboiului Rece, cand puterea noastra era mai mult sau mai putin egala cu cea a Sovietelor, eram foarte interesati de credibilitate si de pantele alunecoase. Ne temeam ca retragerea din fata unei provocari ar fi luata ca un semn de slabiciune si exploatata de catre cealalta parte. Astazi, Statele Unite domina in mod absolut sfera militara. Credibilitatea in ceea ce priveste dorinta si abilitatea noastra de a folosi forta raman importante, dar nu este deloc nevoie sa ne dovedim de fiecare data duritatea fata de restul lumii. Ultima diferenta are de-a face cu faptul ca actualul camp de lupta nu e Europa, ci Orientul Mijlociu. Au fost intotdeauna diferente acute de opinie intre Statele Unite si aliatii sai cu privire la modul de actiune fata de Uniunea Sovietica, dar acestea palesc in comparatie cu diferentele dintre Statele Unite si practic intreaga lume, cu privire la lumea araba. Deci aceasta este problema asupra careia trebuie sa ne aplecam.
Problemele Orientului Mijlociu
Krauthammer a reflectat indelung la conflictul israeliano-palestinian, iar opiniile sale despre cum trebuie sa se poarte israelienii cu palestinienii i-au influentat opiniile in ceea ce priveste relatia Statelor Unite cu arabii in general. Krauthammer nu a sustinut angajarea lumii arabe in strategii politice. In trecut el isi facuse cunoscuta o anumita parere despre psihologia arabilor, anume ca acestia respecta puterea in primul rand ca sursa de legitimitate. Cum a spus odata intr-un interviu radiofonic, daca vrei sa le castigi inimile si mintile, trebuie sa ii inhati de o parte inferioara a anatomiei si sa strangi tare. Catre finalul discursului de la AEI, Krauthammer vorbeste despre Statele Unite aflate in mijlocul unui razboi amar si lipsit de scrupule cu un dusman implacabil care urmareste sa distruga civilizatia occidentala. Acest tip de discurs se potriveste ca descriere a situatiei strategice a Israelului dupa izbucnirea celei de-a doua intifada. Se pune problema daca el descrie corect si pozitia Statelor Unite. Suntem, asemenea Israelului, prinsi intr-o lupta fara scrupule cu o mare parte a lumii arabe si musulmane, fara a avea prea multe solutii in afara de mana de fier? Si, in general, doctrina strategica dezvoltata de o tara mica, vulnerabila si inconjurata de dusmani implacabili, are sens daca este aplicata unicei superputeri a lumii, o tara care cheltuieste pe aparare la fel de mult ca urmatoarele 16 cele mai puternice tari laolalta? Cred ca exista probleme reale in a transpune o situatie in cealalta. In vreme ce interlocutorii arabi imediati ai Israelului sunt intr-adevar dusmanii sai implacabili, Statele Unite se confrunta cu o situatie mult mai complexa. Dusmanul cu care ne confruntam in Al-Qaeda si in alte grupuri radicale islamiste ne uraste mai curand pentru ceea ce suntem decat pentru ceea ce facem. Pentru motivele pe care le-am enuntat mai sus, nu cred ca ele sunt o amenintare existentiala pentru noi, desi ar vrea cu siguranta sa fie, si e greu de imaginat cum am putea proceda altfel decat prin omor, cotropindu-le sau altminteri neutralizandu-le din punct de vedere militar. Dar radicalii se scalda intr-o mare mult mai intinsa de musulmani - aproximativ 1,2 miliarde - care nu sunt inca dusmani implacabili ai Statelor Unite. Daca cineva are vreun dubiu in aceasta privinta, nu trebuie decat sa se uite la primul dintre cele doua rapoarte ale programului Natiunilor Unite, Dezvoltare umana in tarile arabe, care contine un sondaj in care respondentii au fost intrebati daca ar vrea sa emigreze in America in caz ca ar avea oportunitatea. Practic, in fiecare tara araba, majoritatea persoanelor intrebate a spus da. Pe de alta parte, ultimele sondaje Pew de opinie publica globala arata ca opinia favorabila despre Statele Unite a locuitorilor din Iordania, Egipt, Turcia, Pakistan si alte tari musulmane presupuse prietene a scazut la niveluri dezastruos de reduse. Ceea ce sugereaza aceste date luate in ansamblul lor este ca majoritatea opiniei publice din tarile musulmane ne socoteste neplacuti sau ne uraste nu pentru ceea ce suntem, ci mai curand pentru ceea ce facem. Ceea ce nu le place formeaza o lista familiara de reclamatii cu privire la politica noastra externa, pe care totusi continuam sa nu o luam in serios: dezinteresul pentru situatia palestinienilor, sustinerea ipocrita a dictatorilor din tarile musulmane si, acum, ocuparea Irakului. Razboiul impotriva terorii este, cu alte cuvinte, un clasic razboi contra insurectiei, numai ca acesta se desfasoara la scara globala. Exista in lume adevarate personaje rele, care sunt dusmani ideologici mult mai duri decat au fost vreodata Sovietele, dar succesul lor depinde de atitudinea populatiei mai largi din jurul lor care poate, alternativ, sa-i sustina, sa le fie ostila sau indiferenta - in functie de cum ne jucam cartile. Dupa cum vedem in orase irakiene ca Fallujah si Najaf, razboaiele contra insurectiei sunt foarte greu de purtat, pentru ca trebuie sa distrugem intr-un fel dusmanul fara a ne face ostila o populatie numeroasa si fara a inrautati lucrurile. Contra-insurectia necesita un amestec delicat de forta tintita precis, de judecata politica si de servicii foarte bune de informatii: o combinatie de morcovi si bete.
Israelul a folosit morcovii in timpul negocierilor de la Oslo, iar apoi a trecut la bete dupa esecul acestora si inceputul celei de-a doua intifada. Nu vreau sa fac o critica intarziata uneia dintre aceste abordari, dintre care nici una nu pare sa fi functionat foarte bine. Dar o politica americana pentru lumea musulmana care, la fel ca cea a lui Sharon, are prea multe bete, ar fi un dezastru: nu avem suficiente bete in debara ca sa "ii facem sa ne respecte". Desigur ca islamistii ne-au urat de la inceput, dar unipolaritatea krauthammeriana a sporit ura fata de Statele Unite in lupta sa mai larga pentru inimi si minti. Aceasta sugereaza ca avem nevoie de o strategie mult mai complexa care sa recalibreze proportia de bete si morcovi. A inceput cu dezvaluirea marii initiative a administratiei Bush in Orientul Mijlociu, dar acesta e numai inceputul unei lupte politice mult mai indelungate. Politica Israelului de a fi constant in ofensiva, de a preveni si de a lua initiativa (ca prin politica asasinatelor tinta) nu e vazuta prea bine. Spre deosebire de Israel, Statele Unite au un surplus substantial de intelepciune strategica si nu trebuie sa-si asume constant riscuri pentru a ramane in frunte. O superputere unica care este mereu inclinata sa intervina preemtoriu isi va speria nu numai dusmanii, ci si prietenii. Statele Unite nu trebuie sa se dezica niciodata de dreptul de preemtiune, dar este un drept care trebuie exercitat cu grija. Chiar a aborda un asemenea subiect, ca in documentul Strategia de securitate nationala, va tinde sa promoveze coalitii opuse si rezistenta la politicile SUA. Israelul isi poate permite sa-si faca ostili potentialii aliati si sa ignore opinia publica internationala atata timp cat poate conta pe sustinere din partea Statelor Unite. Presupun ca Statele Unite ar putea rezista daca ar fi izolate in mod similar, dar e greu de inteles de ce ne-am pune intr-o asemenea situatie. E o pozitie deloc avantajoasa pentru a lansa cruciade idealiste wilsoniene pentru remodelarea imaginii noastre despre Orientul Mijlociu.
Si acum?
Din moment ce m-am oferit sa scriu doar o critica a opiniilor exprimate de Charles Krauthammer si nu candidez la presedintie, nu am obligatia sa prezint in detaliu un program pozitiv pentru politica externa americana care sa serveasca drept substitut. Pe de alta parte, exista elementele implicite ale unei astfel de politici externe neoconservatoare diferite in ceea ce am spus pana acum. Statele Unite ar trebui sa inteleaga nevoia de a-si exercita puterea pentru a-si urmari si interesele si valorile, dar in acelasi timp ar trebui sa fie mai prudente si mai subtile in acest exercitiu. Unica superputere a lumii trebuie sa-si aminteasca ca surplusul sau de putere este vazut cu mare suspiciune in lume si ca va declansa reactii adverse, daca puterea respectiva nu este exercitata cu discernamant. Acest lucru inseamna, in primul rand, a face simpla activitate diplomatica si de formare a coalitiilor, pe care administratia Bush a parut ca ezita sa o intreprinda inaintea razboiului din Irak, si a nu insulta gratuit "opiniile comune ale umanitatii". Nu trebuie sa imbratisam ONU sau multilateralismul de dragul lor insisi, pentru ca suntem de parere ca asemenea institutii sunt inerent mai legitime decat statele nationale. Pe de alta parte, avem nevoie de aliati cu aceleasi opinii ca si noi pentru a realiza atat partea realista, cat si pe cea idealista a programului nostru si ar trebui sa dedicam mult mai mult timp si energie cultivarii lor. Promovarea democratiei prin toate mijloacele pe care le avem la dispozitie ar trebui sa ramana pe un loc important in program, mai ales in legatura cu Orientul Mijlociu. Dar Statele Unite trebuie sa fie mai realiste in ceea ce priveste capacitatea lor de a construi natiuni, si mai precaute in asumarea de proiecte vaste de inginerie sociala in parti ale lumii pe care nu le inteleg foarte bine. Pe de alta parte, e inevitabil sa mai fim prinsi in astfel de proiecte in viitor (de exemplu, dupa o brusca prabusire a regimului nord-coreean) si trebuie sa fim mult mai bine pregatiti. Ceea ce inseamna sa infiintam data viitoare un birou permanent, cu autoritate si resurse potrivite pentru acest scop, ca parte a unei reconstructii mai extinse a agentiilor guvernamentale cu puteri limitate ale SUA. La aceasta lista as adauga un ultim element pe care, din motive de spatiu, nu pot sa-l detaliez aici. Fondatorii vizionari ai ordinei de dupa razboi erau constructori de institutii care au creat nu numai prea-daunatorul sistem al Natiunilor Unite, ci si institutiile Brenton Woods, NATO, aliantele SUA-Japonia si SUA-Coreea, Acordul Mondial pentru Tarife si Comert (GATT), Organizatia Mondiala a Comertului (WTO) si o multime de alte organizatii internationale. Crearea de institutii nu e ceva care a ocupat timpul oficialilor din administratia Bush, dar ar trebui sa fie. Daca Statelor Unite nu le place faptul ca ONU este dominata de regimuri nedemocratice, atunci ar trebui sa investeasca intr-un efort de dezvoltare a altor institutii, ca NATO sau Comunitatea Democratiilor, fondata in timpul administratiei Clinton, care sunt bazate pe norme si valori pe care le impartasim si noi. Initiativa Comunitatii Democratiilor, pe care ministrul de Externe francez, Hubert Védrine, a incercat sa o inabuse in fasa, nu a fost niciodata luata in serios de republicani. Presupun ca din motive de genul "nu a fost inventata aici". Insa o astfel de alianta globala de democratii, in frunte cu cele mai noi din Europa de Est si America Latina, ar putea juca un rol de legitimizare in intreaga lume, intr-un mod in care NATO nu o poate face.
Daca Statele Unite nu pot crea noi institutii mondiale, ar putea incerca sa urmareasca o structura pe baza regionala de organizatii multilaterale care coincid partial. Administratia Bush a fost impiedicata de un grup de sase puteri sa se ocupe de Coreea; de ce sa nu incercam sa permanentizam un conciliabul de cinci puteri, o data ce (speram) vom depasi neintelegerea actuala cu Pyongyang cu privire la armele nucleare? O asemenea organizatie ar putea juca un rol foarte valoros de coordonare in eventualitatea unei prabusiri neasteptate a Coreei de Nord. Suspiciunile reciproce dintre Japonia, Coreea si China sunt numeroase, iar un forum multilateral ar fi un mediu mult mai bun pentru a impartasi informatii decat actualul sistem bilateral de aliante care trec prin Washington. In ultimii ani, chinezii au promovat o serie de pacte regionale - ASEAN + Trei, Zona de Comert Liber China-ASEAN, o Zona de Comert Liber a Asiei de Nord-Est si, in ultimul rand, Zona Est-Asiatica de Comert Liber - care, afirma ei, ar putea servi candva ca baza si pentru aranjamente de securitate regionala. In timp ce japonezii au vazut in aceste pacte incercari de a obtine suprematia regionala si au replicat in aceeasi forma cu pacte comerciale centrate pe ei insisi, administratia Bush, din cate stiu, nu a formulat nimic care sa semene cu un raspuns coerent. Vrem oare sa doboram pur si simplu propunerile de organizatii regionale multilaterale, asa cum am facut in cazul Comunitatii Est-Asiatice a lui Mahatir la inceputul anilor '90 sau al propunerii Japoniei de dupa criza financiara asiatica pentru un FMI regional, sau vrem sa ne angajam in regiune si sa modelam asemenea propuneri in moduri care sa ne serveasca propriile interese? Cred ca Asia de Est este sub-institutionalizata si pregatita pentru idei creative din partea Statelor Unite. Cred ca acest tip de recalibrare a politicii externe americane se potriveste cu al patrulea cos al lui Krauthammer, cel al "globalismului democratic", nefiind nici izolationist, nici liberal-idealist si nici realist. Ma indoiesc ca va fi considerat vreodata neoconservator, dar nu exista nici un motiv real pentru care nu ar trebui sa poarte acest titlu.
Traducere de Maria Bercea din The National Interest nr. 76, Summer 2004
