De același autor
Între timp, la numai 300 km de Constanța, în Crimeea, avem o cu totul altă realitate. Șantierele navale din Feodosia și Kerci au început să construiască nave militare pentru Flota Mării Negre – o premieră de la sfârșitul Războiului Rece încoace. Navele din clasa Karakurt (Proiect 22800) sunt mici dar sunt bine înarmate, fie cu rachete antinavă supersonice, fie cu rachete de croazieră Kalibr, care pot lovi ținte la peste 2000 km distanță. În cazul unui conflict aceste nave trebuie doar să părăsească rada portului Sevastopol și să-și lanseze rachetele împotriva unor ținte de pe teritoriul României sau cele aparținând oricărui al stat membru NATO.
După ce a anexat Crimeea, Kremlinul a lansat un ambițios plan de modernizare a Flotei Mării Negre. 3 fregate multirol din clasa Amiral Grigorovici și 6 submarine din clasa Kilo au intrat în serviciul activ al acesteia după 2014 – o performanță demnă de invidiat pentru orice țară maritimă și o sporire fără precedent a puterii navale ruse în vecinătatea României și a NATO. Atât fregatele cât și submarinele pot lansa rachete croazieră Kalibr sau rachete antinavă supersonice. O parte dintre aceste nave au fost implicate în operațiunile rusești din Siria, fie lovind ținte, fie sprijinând efortul militar rus. Crimeea a jucat un rol crucial în proiectarea puterii militare ruse în Orientul Mijlociu și în lovirea țintelor din Siria. Suplimentar, Rusia a desfășurat sisteme anti-acces sofisticate: rachete antiaeriene cu rază lungă de acțiune și rachete antinavă supersonice dispuse pe lansatoare mobile sau pe amplasamente fixe. Anexarea Crimeei a marcat și reîntoarcerea aviației ruse înapoi în bazele din peninsulă, care acum sunt modernizate. Avioane de vânătoare multirol cu rază lungă de acțiune Su-30, bombardiere strategice Tu-22M3 și avioane de supraveghere Il-38 și-au făcut apariția în Marea Neagră, suprasolicitând la maximum aviațiile NATO din regiune și transformând Crimeea într-un portavion nescufundabil.
În 2016, la doi ani de la anexarea Crimeei, Guvernul României a alocat 220 de milioane de euro și a demarat o licitație pentru modernizarea fregatelor, însă procedura a fost anulată. Tot în 2016, România a anunțat posibila achiziție a 4 corvete multirol de la firma olandeză Damen, ce ar fi urmat să le construiască în 7 ani la șantierul din Galați. La începutul anului, achiziția estimată la 1,6 miliarde de euro a fost anulată, pe motiv că nu a primit avizul parlamentului. Dacă ar fi mers mai departe, ar fi permis și modernizarea celor două fregate cumpărate din Marea Britanie, Regele Ferdinand și Regina Maria.
Astăzi, flancul maritim al României rămâne profund vulnerabil, iar la originea sa sunt două cauze majore. Dincolo de sporirea într-un timp foarte scurt a puterii navale ruse în Marea Neagră, nu putem trece cu vederea neglijarea marinei militare de către decidenții politici și militari români. România nu a mai produs pentru marina sa militară nicio navă de luptă din 1996 – asta deși existau șantierele navale (Galați, Mangalia, Constanța). Lipseau doar sistemele de armament moderne, la standarde NATO și know-how-ul aferent integrării acestora, dar care puteau fi obținute prin parteneriate cu companii mari occidentale.
Din 2004 România a inițiat în regiune „o politică la Marea Neagră“, lipsită în cele din urmă de rezultate palpabile. Eșecul acestui demers diplomatic s-a datorat, în parte, absenței unei marine militare robuste. Bucureștiul a lăsat impresia că dorește să construiască un proiect regional fie prin ignorarea completă a mediului maritim unde acesta trebuia să se desfășoare, fie prin „împrumutul“ de forțe navale de la aliații săi din NATO și așa supraextinși. Percepția că România caută să profite din punct de vedere naval de pe urma Alianței s-a întărit după 2014, când, pe fondul crizei din Ucraina, Bucureștiul a propus crearea unei „flotile NATO“ în Marea Neagră, într-un moment în care regiunea devenea tot mai tulbure, iar Rusia începuse să desfășoare sisteme anti-acces în zonele limitrofe.
Eșecul strategic al României la Marea Neagră nu se datorează exclusiv lipsei navelor moderne sau insuficienței resurselor diplomatice. Lipsa de viziune a condamnat acest proiect din start. Astfel politica româneacă nu a făcut conexiunea strategică între Marea Neagră și Dunăre, România fiind prin vocație o țară dunăreană. Această inabilitate politică s-a manifestat atât din punct de vedere militar în cadru NATO, dar și la nivelul Uniunii Europene, România nefiind în stare să preia dosarul „Strategiei Dunării”, el fiind însușit după 2012, de... Austria.
Soarta achiziției corvetelor multirol (o nevoie acută, trecută în planul de înzestrare din 2005, dar care nu a fost transpusă în practică nici până acum) și eșecul modernizării fregatelor demonstrează o lipsă de viziune în domeniul naval a României. Forțele Navale sunt în prezent singura categorie de forțe care în 2017 nu a antamat vreun program de înzestrare major. Abia săptămâna trecută ministrul Apărării a anunțat intenția de a relua demersurile privind programele navale. Între timp, Forțele Aeriene pregătesc achiziția de avioane F-16 și rachete Patriot, iar Forțele Terestre pregătesc achiziția de transportoare blindate, rachete Patriot, elicoptere de atac, camioane și mașini blindate.
O prezență navală robustă în Marea Neagră rămâne esențială pentru securitatea României. Pe de o parte, porturile maritime și fluviale reprezintă căile de acces ale României pe piața globală și europeană. Iar securizarea eventualelor rezerve de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre poate contribui la dezvoltarea economică a țării. Nu în ultimul rând, spațiul maritim este o sursă de insecuritate și direcția unei posibile agresiuni.
Pentru mai multe informații privind starea forțelor navale puteți lectura raportul Romania’s Naval Forces At Crossroads redactat pentru Romania Energy Center.
