Germania și scindarea politicii de securitate a NATO

Schimbările care se anunță în politica eu­ropeană de securitate par să fi compromis vacanța de vară a birocrațiilor naționale sau europene. Venirea lui Donald Trump la Casa Albă a generat ten­si­uni și nervozitate, mai ales în urma declarațiilor sale din campania electorală, con­form cărora considera NATO învechită. Im­pre­dictibilitatea lui Trump i-a determinat pe europeni să privească cu îngrijorare că­tre Washington, un sen­ti­ment accentuat și de scan­dalul implicării Rusiei în alegerile americane și de posibila relație a lui Trump cu Moscova. Reuniunea de la sfâr­șitul lunii mai a șefilor de stat și de guvern ai NATO la Bruxelles ar fi trebuit să calmeze temerile și să consolideze rela­țiile transatlantice și mai ales să ofere rea­sigurări europenilor. Președintele Trump trebuia să reafirme garanțiile de securitate re­prezentate de Articolul 5 al NATO, de­mers transformat într-o veritabilă tradiţie în rândul președinților americani și cu atât mai important în contextul ten­siu­ni­lor cu Moscova, de după anexarea Cri­me­ei. În ultimul moment, însă, Trump a re­nunțat la menționarea Articolului 5 în dis­cursul său. Mai mult decât atât, discursul său a accentuat reproșurile legate de fap­tul că europenii nu alocă 2% din PIB bu­ge­tului de apărare, în contradicție chiar cu angajamentele asumate la nivelul NATO.

Criticile lui Trump, împodobite de un cal­cul mercantil al da­to­riilor din ultimele de­cenii pri­vind bugetul apărării, erau adre­sate mai ales Germaniei, și nu al­tor state care nu ating pragul de 2%. Con­firmarea a venit într-un tweet care critica con­tr­i­buția de 1,2% a Berlinului la bugetul apă­rării.

Răspunsul Germaniei nu s-a lăsat prea mult așteptat. Con­tra­can­di­datul Angelei Merkel la alegerile din septembrie, Martin Schulz, i-a luat apărarea cancelarului, de­clarându-se solidar cu politica sa de apă­rare. Iar doamna Merkel, cu o bere în mâ­nă, la München, a afirmat că Europa va tre­bui „să-și ia destinul în propriile mâini“, pentru că nu se mai poate conta pe leadership-ul american.

Declarația doamnei Merkel a generat un șoc în spațiul euroatlantic. În timp ce la Washington purtătorul de cuvânt al Casei Albe a încercat fără prea mult succes să minimalizeze tensiunile, declarând că cei doi lideri se înțeleg bine și că SUA sunt so­lidare cu Europa, europenii s-au divizat în­tre apărătorii solidarității europene în fa­ța criticilor americane, pe de o parte, și cei care se tem de scindarea securității trans­atlantice, pe de altă parte. Pentru campania Angelei Merkel, atitudinea lui Trump a fost o mană cerească. Pe fondul unei opinii publice majoritar anti-Trump, poziționarea lui Merkel i-ar aduce pro­ba­bil un număr mare de voturi.

Când Donald Trump a câștigat alegerile, pre­sa internațională a numit-o pe Angela Mer­kel „noul lider al lumii libere“. Re­acția presei germane a fost cel puțin reti­centă. Într-o analiză, expertul german Pa­trick Keller avea să declare: „Când șeful gu­vernului german este declarat liderul lumii libere, știm că Occidentului nu îi mer­ge bine“. Afirmația trebuie apreciată în contextul culturii stra­te­gice germane: atât deci­den­ții politici, cât și publicul ger­man nu doresc să își aro­ge rolul de lider mondial. Asumarea unor respon­sa­bi­lități mai ample de către Germania, în urma ape­lu­rilor repetate ale aliaților și ale partenerilor săi, a fost anunțată de președintele ță­rii în 2014, demonstrată în contextul anexării Crimeei și al impunerii sancțiunilor UE împotriva Rusiei. Ulterior, noua abordare a Berlinului a fost con­sa­cra­tă în Carta Albă din 2016 (documentul stra­tegic privind politica națională de se­curitate). Însă afirmarea leardeship-ului ger­man pe plan european – și nu neapărat global – este generată în primul rând de contextul internațional și limitată de electoratul german, care vrea o politică ex­ternă multipolară și pacifistă și care nu vede beneficiile unei implicări externe mai consistente a Berlinului.

Nivelul cheltuielilor de apărare trebuie, de ase­menea, analizate în acest context. Ger­mania este a patra putere economică la nivel global, cea mai mare din Europa. Al treilea cel mai mare exportator din lume, din punct de vedere structural, Berlinul es­te o putere care are multiple pârghii de in­fluență la dispoziția sa. Capabilitățile militare plasează Germania în top 10 al puterilor militare, deși bugetul se află la doar 1,2% din PIB. Germania are deci re­sursele pentru a deveni o forță militară glo­bală, un potențial competitor pentru SUA. Cu toate acestea, Berlinul a ales să-și dezvolte prioritar capitalul de putere soft, de atracție, decât cea coercitivă, de inti­mi­dare, fiind al treilea cel mai mare donator din lume.

Berlinul a anunțat la începutul acestui an o creștere sub­stan­ția­lă a bugetului de apărare. În pre­zent cu o valoare de 37 miliarde de euro, bugetul federal al apă­rării este planificat să atingă 2% în anul 2020, însemnând 67 miliarde euro în ter­meni reali și o dublare a valorii actuale. Ca referință, bugetul actual al României (ca­re îndeplinește începând cu acest an nor­ma de 2%) este de 7,5 miliarde de eu­ro. Germania contribuie însă în prezent cu peste 14% la bugetul efectiv al NATO, în timp ce SUA cu 22%. Dublarea bu­ge­tului german ar egala cele două contribuții naționale.

Promisiunile Germaniei de a-și crește bugetul militar, făcute la începutul acestui an, sunt un răspuns la lipsa de pre­dic­ti­bi­litate a noii administrații de la Casa Albă. Re­fuzul președintelui Trump de a oferi tradiționala reasigurare prin asumarea explicită a Articolului 5 este unul dintre mo­tivele care au stat la baza lansării re­centelor inițiative de consolidare a dimen­siunii europene de apărare.

În urma summit-ului NATO de la Bru­xelles și a afirmației controversate a can­celarului Merkel privind viitorul secu­ri­tă­ții europene, s-au creionat două tendințe. Pe de o parte, europenii atlantiști, precum România, au insistat asupra garanțiilor de securitate din partea Washingtonului. Pe de altă parte, europenii cu o viziune con­ti­nentală asupra securității, dar și cu pu­terea necesară încearcă să propună alter­na­tive de asigurare a securității regionale pentru contracararea amenințării dinspre Est.

Primii, reprezentați contextual de Ro­mâ­nia, au obținut o întrevedere la Casa Albă și au reușit să-i smulgă lui Trump pro­mi­siunea Articolului 5 în mediatizata con­ferință de presă, un cadru însă mult mai in­formal decât formatul NATO. Vizita pre­ședintelui României a adus europenilor re­asigurările sperate, chiar dacă, dată fiind im­predictibilitatea lui Trump, ele sunt de­parte de a fi certe. În plus, din perspectiva Bucureștiului, performanța a fost una de importanță majoră, reprezentând – s-a spus - nu numai o vizită istorică, ci și opor­tunitatea României de a se proiecta drept aliatul de nădejde al SUA în estul Eu­ropei. Mai mult, președintele Iohannis a în­cercat să se poziționeze nu în opoziție cu Germania, ci drept element unificator, ca­re readuce Statele Unite ale Americii în Eu­ro­pa. Afirmația sa din cadrul aceleiași con­fe­rințe de presă, conform căreia Ali­an­ța tre­buie să adopte o politică de „des­cu­rajare și dialog“ în relația cu Rusia, este o for­mulă apărută inițial în Carta Albă a Ger­maniei.

Numai că, în timp ce România încearcă să împace cele două ma­luri ale Atlanticului, Ger­ma­nia, împreună cu Franța, pla­nifică viitorul într-o Europă fă­ră susținerea americanilor. La summit-ul UE din 22 iunie a fost adoptată decizia de a crește bugetul Uniunii pentru dezvol­ta­rea de armament (prin adoptarea așa-nu­mitului Fond European de Apărare), oda­tă cu lansarea planurilor de apărare co­mu­ne, în toamna acestui an. Inițiativa ela­bo­rată de Comisia Europeană și susținută de Berlin și Paris a obținut sprijinul sta­telor membre UE. Deși creșterea bugetului nu este iminentă și semnificativă – 500 de milioane de euro anual, începând cu 2019, și 1,5 miliarde de euro pe an după 2020 –, ea arată că leadership-ul franco-german este ferm decis să consolideze securitatea europeană pe termen lung, în perspectiva Brexit-ului și a impredictibilității Casei Albe. De precizat însă că inițiativa UE nu es­te concepută ca o dublare a capa­bi­li­tă­ți­lor Alianței, ci complementară.

Ultima lună a fost cu certitudine una im­portantă pentru securitatea europeană. Va­ra însă este la început. Relația trans­atlantică se va cristaliza în următoarele luni. În mare măsură, însă, solidaritatea transatlantică va depinde de Casa Albă, și nu de europeni. Trebuie subliniat faptul că inițiativele cancelarului Merkel de so­lidarizare europeană și consolidare a se­cu­ri­tății continentale pe termen lung vin ca răspuns la impredictibilitatea și lipsa de angajare a lui Trump față de Alianță. Pre­șe­dintele american va avea ultimul cuvânt de spus în păstrarea NATO drept pilonul principal de securitate al Europei.

* Iulia Joja este absolventă a programului de masterat concentrat pe studiul conflictelor internaţionale oferit de King’s College (Londra).