De același autor
Ceea ce spusesem că se va întâmpla s-a întâmplat. Vineri, 21.05.2021, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și justiție (ÎCCJ) a decis restituirea la Secția Parchetelor Militare (SPM) a rechizitoriului Dosarului Revoluției. Asta după ce, în octombrie 2020, același judecător a decis excluderea mai multor probe din dosar și a fixat un termen de cinci zile pentru ca procurorii militari să remedieze neregularitățile din rechizitoriu. Mai țineți minte, cred, că este vorba despre acel celebru rechizitoriu, care urma să „rezolve” definitiv Dosarul Revoluției, așa cum spunea procurorul general, domnul Augustin Lazăr. În declarația sa din 8.04.2019, domnul Lazăr ne anunța că cele 12 volume însumând 3.280 de file ale rechizitoriului marchează „un moment deosebit pentru justiția militară și pentru justiția română în general, moment care marchează îndeplinirea unei datorii profesionale, dar și a unei datorii de onoare față de istorie și față de patrie”.
Marcând cei 30 de ani de la Revoluția Română din decembrie 1989, procurorul general a simțit nevoia să prezinte „scuzele Ministerului Public pentru durata excesivă a anchetei penale”. Au trecut, iată, încă doi ani de la cei 30 „excesivi” și nu numai că „istoria” și „patria” au rămas cu onoarea nereperată, dar nici „îndeplinirea datoriei profesionale” nu se simte prea bine. Nici să nu mai vorbim despre familiile victimelor, căci e greu măcar să încerc să îmi imaginez cam cum se simt. Căci ce putem înțelege noi din faptul că Dosarul Revoluției a fost întors la SPM pentru a fi din nou (a câta oară?) reluat de la zero pe motive care țin exclusiv de legalitate, iar nu de fond? Că procurorii militari și-au îndeplinit „datoria profesională” față de „istorie și patrie”? Parcă nu prea pare așa.
Nouă, de exemplu, nu ni s-a părut așa. Care noi? Păi, de exemplu subsemnatului, lui Andrei Ursu și lui Mihai Demetriade, care atrăsesem atenția încă din ianuarie 2019, într-o petiție adresată direct SPM, că ancheta în dosar are lacune majore (perioade întregi și secvențe care nu au fost analizate- de exemplu, ceea ce s-a întâmplat la IAȘI în 14 decembrie 1989 sau implicarea Securității în represiunea de la Timișoara). Răspunsul SPM a fost rechizitoriul despre care vorbim. Am reluat apelul și am ieșit din nou public, de data aceasta alăturându-se și voci importante din societatea civilă, istorici, politologi sau intelectuali publici. Am întrebat lucruri simple și de bun-simț: dacă a existat o diversiune, unde sunt executanții ei?
Am primit atunci un răspuns zeflemitor și dat din vârful buzelor, a cărui esență era că nu înțelegem noi, „istoricii”, cum devine treaba cu „adevărul juridic”. Și în general cam nu știm ce vorbim. În corul general elogios al presei și al societății noastre, mulțumite că în sfârșit „este pedepsit Ion Iliescu” (iată că nu este!), criticile noastre și tot ce am spus atunci a fost în van. Ne-am ales, cel puțin eu, cu ștampila de „susținători ai lui Iliescu” (căci la asta se reduce astăzi pentru majoritatea Revoluția din Decembrie 1989, la o dispută pro sau contra Iliescu) și cu perdaful „profesioniștilor” de la SPM.
Probabil, nu are neapărată relevanță bucătăria internă, dar poate ar fi cazul să spun că am fost printre cei care, în virtutea protocolului semnat de SPM cu CNSAS, au pus umărul la anchetă în faza ei inițială. M-am bucurat când am constatat că „turiștii sovietici” și „culoarele aeriene deschise pentru a facilita invazia militară de la Est” (astea erau teoriile cu care venise echipa lui Cosneanu la CNSAS) au dispărut. Am discutat mult cu procurorii militari despre diverse episoade controversate sau în general despre evenimente.
Apoi, din pricina unor, să le spunem, opinii diferite, au preferat să meargă pe teoriile lor. Ceea ce ar fi fost perfect justificat, dar doar cu condiția ca ele să aibă vreo noimă și un suport probatoriu. Or, asta nu s-a întâmplat. S-a întâmplat altceva. Odată ce punctul meu de vedere a fost considerat irelevant, s-a purces la „acoperirea în hârtii”. Astfel, procurorii militari au solicitat și primit de la CNSAS o cantitate consistentă de documente fără absolut nicio legătură cu subiectul, să le spun cu indulgență „maculatură”, documente care au asigurat doar formal aspectele de „cercetare a arhivelor”. Asta pentru că această operațiune le fusese cerută, nu pentru că le venise lor ideea să studieze și arhive. Cam așa s-a făcut „ancheta” în ceea ce privește arhiva CNSAS. O spun pentru că o știu direct. Mai știu și altele, dar nu este aici locul, nu este nici momentul.
Publicul nu a știut lucrurile astea și nici nu avea de unde să le știe. Apoi, la ce ar folosi? De fiecare dată când Dosarul Revoluției mai primește o lovitură legală, apar comentariile: păi, oricum, nu se va face nimic. Și este tot mai greu, pe măsură ce trece timpul, și el trece, să fii optimist și să spui că nu este așa. Mai contează oare dacă de vină sunt puterea de după 1990, serviciile, procurorii militari, judecătorii, cadrul legislativ, securiștii, MApN? Încălzește pe cineva? Nu. Pe mine, unul, nu. Și bănuiesc că nici pe dumneavoastră.
Ne-ar încălzi poate ca Dosarul Revoluției măcar să fie dus la capăt. Să existe un proces public. Vedeți? Nu vorbesc despre vinovați, adevăr sau nevoia de justiție. Acestea sunt deja cerințe nerealiste. Mă aștept însă ca doamna Scutea și cei care astăzi sunt acolo să nu își ceară scuze, așa cum a făcut Augustin Lazăr. Pentru că a trecut prea mult chiar și pentru ele. //
