Pacepa. Despre morţi, numai de bine (1)

Moartea fostului general de Securitate Ioan Mihai Pacepa a reaprins polemica despre rolul său în spionajul comunist și impactul pe care l-a avut defectarea sa, în 1978, asupra regimului ceaușist.

Madalin Hodor 02.03.2021

De același autor

Unde e „Podeanu”?

În dimineaţa de 29 iulie 1978, în holul hotelului „Intercontinental” din Köln (atunci, în Germania Federală) se iscase din senin o mare agitaţie. Ea era provocată de trei persoane, care pretindeau că un coleg al lor, cetăţean român cazat într-una din camere, nu răspunde la bătăile în uşă şi că nu l-au găsit nici la restaurant, nici în împrejurimile hotelului. Asta cu atât mai mult, cu cât stabiliseră cu o zi înainte să se întâlnească pentru a-l duce la aeroport. La apelul de la recepţie nu a răspuns nimeni. În urma insistenţei celor trei, a fost solicitat responsabilul de etaj, care a deschis camera folosind cheia de rezervă. Au pătruns cu toţii înăuntru pentru a constata ceea ce deja intuiau: camera era goală.

Ceea ce a urmat a fost descris cu lux de amănunte în telegrama cifrată, trimisă la ora prânzului către Centrala DIE de la Bucureşti. Şeful rezidenţei spionajului comunist în RFG, conspirativ „Dinescu”, căci chiar el era una dintre cele trei persoane care se agitaseră la hotelul „Intercontinental”, ceilalţi doi fiind tot ofiţeri de Securitate, îşi informa şefii că „Podeanu” (unul dintre numele conspirative folosite de Mihai Pacepa) dispăruse. Primele supoziţii ale celor din rezidenţă erau că poate fi vorba despre o răpire sau un accident, deoarece aveau informaţia că Pacepa părăsise hotelul în seara anterioară. Începuseră deja căutările prin spitale şi anunţaseră dispariţia la organele de poliţie federală.

Deşi semnele nu erau neapărat îmbucurătoare, iniţial Bucureştiul nu s-a panicat şi a ordonat obţinerea de informaţii suplimentare. Ultima comunicare între Centrala DIE şi „Mihai Podeanu” avusese loc în jurul orei 17.00, cu o zi înainte, 28 iulie 1978, şi nu anunţa nimic deosebit. Pacepa informase că nu reuşise să obţină o audienţă la Cancelaria Federală în chestiunea „afacerii Fokker” (negocieri pentru achiziţionarea unor motoare de avion cu destinaţie militară) şi că, în consecinţă, se va întoarce acasă. Întreaga afacere intrase de fapt în impas de ceva vreme, iar misiunea încredinţată lui Pacepa, cea pentru care fusese trimis în RFG, era tocmai să apeleze la autorităţile vest-germane pentru a debloca negocierile. Telegrama lui Pacepa anunţa eşecul acestei misiuni, dar faptul în sine nu era ceva atât de spectaculos, încât să-i determine pe cei de la Bucureşti să suspecteze ceva.

Au făcut-o însă informaţiile apărute după câteva zile în presa internaţională.

În vreme ce şefii din DIE îşi spărgeau capul să pună cap la cap bucăţile de informaţii pe care le aflau treptat, presa germană, preluată imediat de mari cotidiene din lumea largă, anunţa „Dispariţia unui înalt demnitar român” şi îl prezenta deja pe Mihai Pacepa în calitatea sa de „membru în serviciul de Securitate român” şi „apropiat al preşedintelui Nicolae Ceauşescu”. Până ca Bucureştiul să digere ştirea şi să trimită o circulară prin care se recomanda ca reprezentanţii oficiali români din străinătate să spună că „dispărutul” îndeplinea o funcţie pe linie economică şi să nege afilierea lui la Securitate, a apărut bomba: „Die Welt” anunţa că „Omul de încredere al lui Nicolae Ceauşescu” ceruse şi obţinuse azil politic în Statele Unite.

Abia în acest moment a început panica. Informaţiile obţinute de la oficiali ai ministerului german de interne în zilele anterioare (care sugeraseră deja după câteva zile că Pacepa nu „dispăruse”, nu fusese „răpit”, ci că erau la mijloc alte chestiuni) găsirea paşaportului aruncat într-un coş de gunoi, dar pus într-o pungă pentru a-l proteja, precum şi relatările celor care se intersectaseră cu Pacepa în zilele anterioare plecării şi apoi pe timpul şederii sale la Köln duceau la concluzia irefutabilă că numărul doi din DIE „trecuse la inamic”.

Cum nivelul „deranjului” era atât de mare, încât consecinţele şi întinderea lor nici măcar nu puteau fi estimate în această fază, au fost luate urgent trei măsuri: prima a fost sistarea tuturor operaţiunilor DIE în desfăşurare în ţările occidentale, înfiinţarea unei comisii de anchetă internă pentru a determina exact cauzele „trădării” şi, nu în ultimul rând, lansarea în presa internaţională a variantei că Mihai Pacepa a fugit în Statele Unite pentru că era implicat într-o afacere de corupţie, iar arestarea sa era iminentă. În ceea ce priveşte această a treia măsură, trebuie precizat că nu a avut absolut niciun impact, cu atât mai puţin impactul imediat scontat de Securitate (discreditarea lui Pacepa). Posibilităţile DIE de a promova ştirea s-au dovedit extrem de limitate, de fapt cu excepţia câtorva ziare din ţările arabe, care au publicat povestea contra cost sau în virtutea „relaţiilor speciale de prietenie”, niciun cotidian important nu a preluat-o. Ceea ce nu a împiedicat comisia de anchetă înfiinţată de urgenţă să urmărească ipoteza.

Avem concluziile, să facem o comisie

Nu ar trebui să fie o mare surpriză că generalii Emil Macri, Iulian Vlad şi coloneii Vasile Gheorghe şi Ion Moţ, membrii comisiei care trebuiau să elucideze împrejurările fugii lui „Vintilă” (numele conspirativ dat iniţial acţiunii) au plecat în anchetă având concluziile deja formulate. Ca să nu lungesc inutil expozeul şi să nu reiau ceea ce s-a scris deja pe subiect, o spun din capul locului: nu a fost vorba despre nicio anchetă. Cel puţin, nu în sensul în care publicul ar înţelege astăzi termenul. Cea mai exactă descriere, în opinia mea, a operaţiunii care a presupus interogarea a peste 500 de ofiţeri din aparatul de Securitate (cu precădere care lucraseră sau lucrau în DIE, dar nu exclusiv) şi răscolirea arhivelor din 1951 (data intrării lui Pacepa în Securitate) până în 1978, ceea ce a produs mii de pagini de documente aflate în dosarul din arhiva CNSAS (93 de volume) este aceea că ea a vizat cartografierea cât mai precisă a daunelor care puteau fi provocate de eventualele „confesiuni” ale lui Pacepa în faţa noilor săi prieteni şi muşamalizarea lor în plan intern.

Pentru a realiza această sarcină, care presupunea de fapt punerea în cârca lui Pacepa a tot ceea ce se putea şi nu se putea, în vederea protejării atât a aparatului de Securitate, cât mai ales a legăturilor pe linie mafiotă dintre acesta şi Conducerea Superioară de Partid, comisia s-a străduit să ducă linia de anchetă spre trei concluzii prestabilite: 1. Pacepa fusese recrutat de către CIA încă din perioada când fusese şef al grupului operativ DIE din cadrul Agenţiei Comerciale Române din RFG (1956-1959), aşadar, acţionase ulterior ca agent al spionajului american „pentru discreditarea conducerii partidului”; 2. Pacepa fusese, alături de ceilalţi şefi ai DIE, promotorul corupţiei în rândul aparatului de Securitate, reuşind să corupă şi membri marcanţi ai Partidului; 3. Legat de punctele anterioare: Pacepa şi-a însuşit, împreună cu omul său de legătură, Rolf Spitra, sume importante de bani aferente „afacerii Fokker”. În ceea ce priveşte comisia, era de preferat ca aceste trei concluzii să fie unite într-una singură: anume că Pacepa fusese „încă de la început” un trădător. Ar fi fost o explicaţie foarte mulţumitoare, chiar solomonică, căci pornea deja de la o realitate: Pacepa chiar trădase, chiar trecuse de partea americanilor şi a CIA. Ce mai contau răsturnarea factuală a realităţii şi cronologia? A trădat, deci putea să fi trădat de la început. Cu atât mai mult cu cât mizele reale erau mult mai importante decât aflarea „adevărului”.

Despre documentele comisiei de anchetă internă a Securităţii de după fuga lui Pacepa s-a scris în felurite feluri. Unii au negat valoarea lor, invocând exact argumentele prezentate mai sus şi susţinând că ele sunt rezultatul unei „anchete trucate” şi, pe cale de consecinţă, nu descriu realitatea, ci ceea au vrut anchetatorii să consemneze. Şi de aici, corolarul teoriei, că practic nu trebuie să avem încredere, in extenso, în „niciun document” din arhiva Securităţii. Cei care le citează nu fac decât să „preia punctul de vedere” al securiştilor. Argumentele merg de la cele „sofisticate” (pomenirea celebrei ziceri a lui Adam Michnik, ca autoritate de natură divină), la cele mai puţin cizelate, funcţie de gustul auditoriului.

Cealaltă tabără, formată din ceea ce generic putem numi „duşmanii neîmpăcaţi” ai lui Pacepa (nu ai lui personal neapărat, ci mai degrabă a ceea ce el a reprezentat) găseşte că respectivele documente sunt „literă de Evanghelie”.

Cum subiectul rămâne delicat, iar istoria reală este mult mai complexă decât existenţa albului şi a negrului, îmi permit să încerc lămurirea acestui aspect, dar şi a celorlalte, în următorul episod. Până atunci să remarcăm că, spre deosebire de comisie, care a păstrat numele conspirativ „Vintilă” pentru a-l desemna pe Pacepa în documente, foştii săi colegi din DIE au deschis acţiunea de identificare a ascunzătorii şi de asasinare a sa, pe numele „Canalia”. //

(Va urma)

Pacepa, dosarul de cadre

PACEPA (PACIPA) IOAN MIHAI

n. 28.10.1928, BUCUREŞTI, fiul lui MIHAI şi SANDA

Studii: 1939-1947, Liceul Voevod Mihai; Facultatea Chimie industrială cu ex. 1951

Grade deţinute: sublocotenent: 19.02.1951; locotenent, 20.08.1952; locotenent‑major, 01.01.1954; căpitan, 01.08.1955; maior, 01.02.1958; locotenent‑colonel, 23.08.1963; colonel, 23.08.1964; general-maior, 22.08.1967; general-locotenent, 19.08.1974; soldat, 05.08.1978.

Funcţii îndeplinite: 19.02.1951, lucrător operativ., Direcţia a II-a; 01.04.1955, şef serviciu, Direcţia a II-a; 01.01.1956, şef birou, UM 0123/I (DIE); 01.10.1956, şef serviciu, UM 0123/I (DIE); 01.02.1958, şef serviciu, UM 123/I (DIE); 01.10.1962, locţiitor şef direcţie operativă. 01.10.1963, şef direcţie operativă, UM 123/I (DIE); 01.12.1969, adjunct şef direcţie generală; 20.04.1972, adjunct şef departament în rang de secretar; 01.11.1973, şef divizie; 01.08.1974, şef divizie informaţii externe.; 01.02.1976, adjunct şef departament, DIE; 01.07.1977, 28.07.1978, TRĂDARE; 03.08.1978, trecut în poziţia de dezertare; 05.08.1978, trecut în rezervă.

Sentinţă: Condamnat în lipsă prin sentinţa nr. 52/17.08.1978 a Trib. Suprem, Secţia Penală (dosar nr. 60/1978) la moarte şi confiscarea totală a averii pentru: trădare prin ajutarea unei puteri străine în desfăşurarea unei activităţi duşmănoase împotriva securit. statului (art. 155 c.p.) şi pentru transmitere de secrete (art. 157, al. 1 c.p.); 7 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi pe timp de 4 ani pt. refuz de înapoiere în ţară (art. 253 al. 1, 2 c.p.); 7 ani închisoare pt. dezertare (art. 332, al. 1 c.p.); degradare militară (art. 67, al. 1, 2 c.p.). Inculpatul urmează să execute pedeapsa cea mai grea.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22