De același autor
Se ridică tot mai des întrebarea dacă jurnalismul tradițional va rezista în fața noilor rețele globalizate, de comunicare în timp real. Dacă jurnalistul de vocație, format și apt să faciliteze accesul omului obișnuit la realitatea înconjurătoare, va supraviețui sau va fi dislocat de surogate tehnologizate. Aflându-ne încă la stadiul presupunerilor mai mult sau mai puțin pesimiste, orice punct de vedere rațional este, cred, necesar. Generația de mijloc se dovedește, și de astă dată, cea mai solicitată, ea trăind pe propria piele transformările vertiginoase ale prezentului. Deopotrivă pragmatic și moral. Fiecare jurnalist format în „vechea“ școală a serviciului public și a deontologiei e pus în situația să se întrebe cât de util mai este el azi, în epoca informației torențiale (vezi nedigerate) și a manipulării. A polarizării ideologice. A ratingului. A procentului, ca instrument masificator.
Dincolo de orice răspuns peremptoriu, un lucru se confirmă de fiecare dată, chiar și în amalgamul contemporan: până la urmă, credibilitatea gestului mediatic se raportează la conștiința din spatele peretelui de aparențe și interese. Fie că e vorba de un blogger, un banal internaut, un jurnalist civic sau de o vedetă de prime-time - autoritatea reală, durabilă o conferă persoana. Nu persona. Nu doar prestația, ci și atitudinea. Libertatea de expresie, ca bază a democrației moderne, privilegiază structural alegerea individuală, iar aceasta presupune, mai ales în cazul formatorilor de opinie, și un triaj moral. Iată de ce jurnaliștii care și-au dus până la capăt menirea potrivit conștiinței, riscându-și chiar viața, rămân, în pofida lejerității și a știrilor false care sufocă azi domeniul, repere de neocolit pentru orice aspirant serios la profesie. Iar cu cât derapajele se vor accentua și înmulți, cu atât mai necesar va re-deveni accesul la dimensiunea etică. Singura generatoare de discernământ. Mulțumirea (tot mai rară) de a întâlni, în actualitatea coruptibilă și mercantilă, un jurnalist cu adevărat onest indică deja o căutare constantă în această direcție. Prea des invocate și mult prea frecvent încălcate, codurile deontologice care (de la BBC citire) jalonează presa occidentală se vor prăfui în magazinul de curiozități dacă vor dispărea persoanele care să le întrupeze, din proprie inițiativă și convingere. Deși complexul mediatic secularist avantajează camuflajul moral, minciuna și impostura (sau tocmai de aceea), persoana va căpăta un tot mai mare preț. Până una-alta însă, pe scena publică, onestitatea e percepută mai curând ca un... eveniment surprinzător.
La fel e în tenis. Recenta victorie la Australian Open a marelui jucător Roger Federer oferă milioanelor de fani de pe glob tabloul complet al performanței maxime și al persoanei de dincoace de victorie. Standardele pe care care Fed-Ex și le-a impus în primul rând șieși l-au adus pe podiumul excelenței. Orice admirator al acestui mare sportiv a observat, de-a lungul timpului, dincolo de rezultatele cuantificate, frumusețea, eleganța atent elaborată a jocului (în orice stop cadru reușește să fie statuar!), expresia cald-calmă, stăpânirea de sine, seninătatea consecventă a efortului, încrederea bazată de seriozitate și muncă, absența incidentelor. Respectul față de public. Revenirea spectaculoasă, la 35 de ani, după o lungă întrerupere medicală, într-o finală de Grand Slam le-a oferit admiratorilor un „bonus“ de sens, când, la înmânarea trofeului (dovada îmbătătoare a autodepășirii), cu fața spre adversar, el mărturisea: „Rafa Nadal are un loc special în cariera mea. El m-a făcut să fiu cel mai bun“. Nimicuri, ar spune unii. Dar nu e chiar așa. Opțiunile așa-zis minore dau măsura persoanei, iar ele își au rostul. Nu întâmplător, după istorica partidă de la Melbourne, tenismanul român Victor Hănescu făcea la rândul său public un alt aparent amănunt, privitor la Federer: „În vreme ce alți tenismeni de top sunt înfumurați, Federer are o atitudine de campion, indiferent cu cine discută. Este un tip deschis, educat, salută pe toată lumea. Îl salută și pe omul care face curat la vestiar. E campion pe teren și în afara lui“ (Ziare.com, 30 ianuarie). În urmă cu 50, 60 de ani, poate că o astfel de precizare nu avea ponderea pe care i-o acordăm azi. Ca și mass-media, sportul s-a industrializat. De aceea ne minunăm când un reprezentant sau altul al acestor „caste contemporane“ (și al altora similare) izbutește să rămână fidel criteriilor nerentabile ale corectitudinii lăuntrice. Nu politice.
Trecând în alt registru, tema se amplifică. Raportul controversat între viața și opera marilor creatori a făcut și face în continuare să curgă multă, prestigioasă cerneală. Această dilemă etico-estetică nu a fost și, probabil, nu va fi niciodată tranșată. Rămân, grosso modo, două tabere. Cei care contestă relevanța neadecvărilor între persona și persoana creatorului și ceilalți, care o relativizează sau de-a dreptul o ignoră. Sigur că producătorii de spirit ai umanității beneficiaază de un statut privilegiat, indiferent că e vorba de filosofie, literatură, muzică sau alte sfere ale talentului. Așa încât, teoretic cel puțin, nu putem merge prea departe cu pretențiile, dimpotrivă, am avea motive să justificăm nepotrivirile mai mari sau mai mici. Trecute sau prezente. Pe de altă parte, este evident și binefăcător alt lucru, mai important, aș spune. Faptul că, în pofida laxismului aprioric aplicat celor hărăziți să fie în topul omenirii, există personalități care nu au pactizat nefast sau oportunist fiindcă nu au dorit, de fapt, să se dedubleze. Celebra carte a lui Paul Johnson Intelectualii ar putea avea ca pandant un volum II simetric, axat pe cazuri de mari oameni care au pus în joc totul pentru a rămâne drepți. Fideli lor înșiși sau lui Dumnezeu. Mari artiști familiști (precum Bach), opozanți ai regimurilor totalitare (precum Thomas Mann, Soljenițîn, Sacharov sau Havel), principi martiri (precum Brâncoveanu sau Ludovic al XVI-lea) ar putea popula o asemenea antologie a caracterelor demne, din istorie și cultură. Dovedind că binele și frumosul, gloria și morala nu se contrazic, faima și jertfa de sine consolidează memoria. În al său Jurnal indirect, Mihai Zamfir îi dedică un semnificativ capitol lui Albert Camus, cu prilejul centenarului din 2014, axându-și elogiul tocmai pe coincidența exemplară între persona și persoană: „Spunând că Albert Camus a oferit existențialismului cea mai umană față, spunem prea puțin: existențialismul nu a luat niciodată la el formă doctrinară, ca la Sartre. Prin Camus, milioane de cititori din întreaga lume au aflat ce înseamnă filosofarea tradusă în viața de toate zilele. (...) Opera literară a lui Camus este azi în afara oricărei discuții privind valoarea ei, a intrat demult în Pantheonul literaturii franceze și nimeni nu o mai poate clinti de acolo. Rămâne în discuție morala, unicul punct slab al multor scriitori, dar și punctul forte al personalității camusiene“. (vol II, pp. 699 și urm.).
Desigur, partea nevăzută a omului văzut îi face pe mulți să se considere la adăpost pentru abateri, transgresiuni, distorsiuni, urâciuni. Dar societatea tot mai dezorientată nu va rezista fără reabilitarea persoanei din spatele cortinei, indiferent de profesie sau rang social. De altfel, din acest punct de vedere, fiecare, absolut fiecare dintre noi are o sarcină de asumat.