Dezvrăjirea Chinei

Crizele de tip COVID “nu generează tendințe noi, ci tind să clarifice lucruri care deja se întâmplă”, spunea într-un interviu recent, John Hulsman. Comportamentul Chinei din timpul crizei și mai ales agresivitatea de după au expus adevărata față a Beijingului. Drept răspuns, multe dintre statele din imediata sa apropiere (precum Taiwanul sau Australia) se pregătesc să-și pună centuri de siguranță…geopolitică.

În aprilie, Australia a cerut prin vocea ministrului de externe o investigație internațională independentă asupra răspunsului chinez la coronavirus și etapelor ulterioare de răspândire. Deranjați, reprezentanții Beijingului au reacționat amenințând Canberra cu un amplu boicot comercial: „Poate oamenii de rând vor începe să se întrebe de ce trebuie să bem vin australian? Și de ce trebuie să mâncăm carne de vită australiană?” – a declarat ambasadorul chinez unui ziar australian. Ulterior, China a amplificat presiunea economică avertizând eventualii turiști și studenți chinezi care s-ar fi îndreptat spre Australia să-și schimbe destinația, chipurile de teama unui val de discriminare rasială. Deloc întâmplător, Beijingul a ales să lovească în sectoare-cheie ale economiei australiene (doar anul trecut veniturile din turism și schimburile educaționale s-au ridicat la aproximativ 18 miliarde de dolari). În general, expunerea economiei australiene la piața chineză este semnificativă – un sfert din exporturile sale în valoare de 153 de miliarde de dolari merg spre China.

Australia, în pragul unei revoluții strategice

Cert este că reacția Beijingului la propunerea de bun-simț a Canberrei, precum și bully-ingul regional extins (practicat împotriva Taiwanului, Hong-Kong-ului sau Indiei) a pregătit terenul pentru o mult-așteptată limpezire a orizontului strategic al Australiei. Acumularea simultană de „incertitudine globală, economică și strategică” reamintește Canberrei de amenințarea existențială cu care s-a confruntat „atunci când ordinea globală și regională s-a prăbușit în anii 1930 și 1940”. Este contextul în care premierul Scott Morrison a anunțat la început de iulie revizuirea paradigmei de apărare și punerea acesteia în acord cu datele profunde ale noului mediu strategic. Astfel, în următorul deceniu, Australia va investi aproape 270 de miliarde de dolari în capabilități-cheie precum sisteme de interdicție regională, inclusiv rachete anti-navă sau rachete maritime/terestre cu rază lungă de acțiune. Obiectivul este acela de a da Australiei capacitatea de a lovi forțele și infrastructura potențialului adversar de la mare distanță, „influențându-i astfel calculul privind costurile implicate în cazul în care ar amenința interesele Australiei”.

Sfârșitul ambiguității americane față de Taiwan?

Sfârșitul lunii august a adus evoluții extrem de interesante și în raporturile dintre Statele Unite și Taiwan. Din nou efervescența regională a Chinei din ultimele luni pare să grăbească reevaluarea relației dintre Washington și Taipei. Un prim pas în acest sens a fost făcut prin declasificarea garanțiilor de securitate date de administrația Reagan Taiwanului și care în fond reflectă coordonatele politicilor de astăzi. Astfel, în cablograma transmisă în iulie 1982 se arată că disponibilitatea SUA de a reduce vânzările de armament către Taipei depinde de angajamentul Beijingului față de soluționarea pașnică a conflictului cu Taiwanul. În consecință, o atitudine ostilă față de Taiwan va determina Washingtonul să-și reia vânzările de armament. Al doilea document, din august 1982, detalia 6 garanții date Taipeiului, printre care asigurarea că Washingtonul nu și-a schimbat poziția în privința suveranității Taiwanului și că nu va exercita presiuni asupra acestuia pentru a intra în negocieri cu Beijingul.

Dar poate cel mai important aspect ține de dezbaterea care a prins contur în Washington și care tinde să expună un consens bipartizan emergent față de nevoia de a revizui „politica de ambiguitate strategică” față de Taiwan. Și asta, mai ales pe fondul transformării fundamentale a ecosistemului regional sub impactul agresiunii difuze a Beijingului în Marea Chinei de Sud și a unui echilibru de putere net favorabil Chinei. În consecință, SUA au nevoie de o politică explicită care să descurajeze o eventuală agresiune chineză asupra Taiwanului: „Statele Unite ar trebui să adopte o poziție de claritate strategică, precizând că va răspunde la orice utilizare a forței de către chinezi împotriva Taiwanului. O astfel de politică ar reduce șansele unui calcul greșit din partea Chinei – cel mai probabil catalizator al războiului în Strâmtoarea Taiwanului”, pledează un articol publicat în Foreign Affairs și semnat de fostul director de policy planning al Departamentului de Stat, Richard Haass. Și pentru cei care au pregătit arhitectura intelectuală a documentelor programatice ale actualei administrații de la Washington, ideea clarificării angajamentelor față de Taiwan reprezintă o urgență imediată – „credibilitatea Americii este în pericol”. A venit momentul pentru a telegrafia Beijingului „că vom apăra efectiv Taiwanul, iar China trebuie să înțeleagă acest lucru”, spune Elbridge Colby, unul dintre cei care au participat la dezvoltarea Strategiei de Apărare a Pentagonului anunțată de Jim Mattis în ianuarie 2017. O privire mai atentă asupra acestei dezbateri ne face să concluzionăm că multe dintre premisele de la care pornesc cei care văd în Taiwan o linie roșie pe care China nu o poate trece cu forța reamintesc de teoria dominoului din timpul Războiului Rece, când extinderea comunismului într-o țară amenința ulterior întreaga regiune. Acum, spectrul pieselor de domino pare să se refere mai degrabă la sistemul de alianțe construit de Statele Unite în regiunea Indo-Pacificului. O eventuală abandonare a Taiwanului ar zdruncina serios încrederea celorlalți aliați, precum Japonia, Coreea de Sud sau Australia, în garanțiile de securitate asumate de Statele Unite. De aici și până la disoluția sistemului de alianțe care pivotează în jurul Americii nu ar fi decât un pas. Totodată, o pierdere a Taiwanului ar transforma în mod fundamental și capacitatea Beijingului de a influența militar regiunea de dincolo de prima centura de insule (ancore esențiale pentru strategia americană în regiune), forțând deschiderea spre Pacific (Hal Brands).

Moștenirea lăsată de Abe

Vestea demisiei premierului nipon Shinzo Abe, la 28 august, din motive de sănătate, a căzut ca un trăsnet peste întreaga lume. Mulți observatori vorbesc despre sfârșitul unei epoci, dar moștenirea sa are toate șansele să continue. Abe scrisese deja istorie, fiind cel mai longeviv premier nipon – conduce Japonia din 2012, dar s-a mai aflat în fruntea cabinetului între 2006 și 2007. Lasă în urmă o moștenire complexă. În timpul mandatului său, a pregătit gradual revenirea Japoniei pe scena globală, consolidându-i profilul internațional. Mare parte din activismul nipon a fost stimulat și de ascensiunea chineză, de nevoia de a propune o viziune alternativă celei impuse adeseori prin forță și coerciție de un Beijing decis să-și recapete locul pierdut în secolul al XIX-lea, când Estul Asiei pivota în jurul „regatului de mijloc”. Sub Abe, Japonia a devenit un pilon central al ordinii liberale internaționale, fiind una dintre vocile care au avertizat constant asupra pericolului pe care incursiunile chineze în Mările Chinei de Sud și de Est le reprezintă pentru statu-quo-ul regional. În 2017, pe scena Națiunilor Unite, Shinzo Abe rezuma succint nucleul tare al politicii sale externe: „Ceea ce Japonia vrea să protejeze sub toate aspectele este ordinea liberă și deschisă, precum și formatele multilaterale”. Sunt cele două coordonate care stau la baza celor mai importante inițiative regionale. Un exemplu îl reprezintă prevenirea unui vid geopolitic prin conservarea TPP-ului în jurul Japoniei, în momentul în care Donald Trump a decis să scoată America în prima zi de mandat. Iar atunci când China a creat AIIB, Japonia a anunțat un fond de 110 miliarde de dolari destinat dezvoltării proiectelor de infrastructură din Asia. Sub Abe a început și o treptată renaștere militară (cheltuielile destinate apărării au crescut în fiecare an), Japonia propunându-și revizuirea parametrilor care guvernează utilizarea forței militare și care până de curând erau interpretați în contextul restrictiv al autoapărării. Legislația introdusă în 2016 deschide ușa implicării în operațiuni limitate de apărare colectivă și de a veni în ajutorul aliaților. Astăzi Japonia cochetează cu ideea de a se alatura Five Eyes – o alianță de intelligence sharing reunind SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă și Canada.

Și totuși poate moștenirea sa cea mai importantă și mai durabilă constă în faptul că scriptul după care se desfășoară competiția strategică de astăzi din Asia de Est îi aparține. Shinzo Abe este cel care a propus și care în parte a operaționalizat cele două concepte fundamentale care oferă baza de rezistență la hegemonia chineză. Pe acești piloni se sprijină și strategia SUA în regiune. În 2007, într-un discurs ținut în parlamentul indian, Abe vorbea de o Asie extinsă, de confluența „a două mări” în care frontiere geopolitice distincte deveneau coordonatele aceluiași teatru operațional – Indo-Pacific (este sugestiv faptul că sub Mattis, Pentagonul a schimbat denumirea Comandamentului dedicat Pacificului în Indo-Pacific Command). Era începutul unei parcurs care avea să transforme India într-o veritabilă putere pacifică, esențială edificării unui nou echilibru de putere. În 2012, imediat după reîntoarcerea la putere, Abe publica un articol în care avertiza despre transformarea Mării Chinei de Sud într-un lac al Beijingului și avansa o nouă arhitectură de securitate pentru regiune, unde Japonia, India, Statele Unite și Australia deveneau gardienii libertății de navigație în Indo-Pacific. Este exact formatul care în următorii ani avea să prindă contur sub denumirea Cvartetului. Astăzi este un aliniament geopolitic tot mai închegat. Pandemia doar a accelerat strângerea rândurilor.