De cine ascultă preşedintele

Se pare că preşedintele nostru nu a înţeles încă pe deplin că a fost împins să-şi ocupe fotoliul de groaza „mai răului“ care este încă în funcţie şi care, chiar încolţit fiind, nu scapă niciun prilej să batjocorească valorile acestui popor.

Prin acţiunile sale recente, „preşedintele tu­turor românilor“ arată o tot mai ac­cen­tuată apropiere de unele categorii re­strân­se de cetăţeni, numite de unii grupuri de interese, îndepărtându-se tot mai mult de ma­te­ria­li­za­rea aşteptărilor pe care un popor deznădăjduit şi le-a pus în el.

Enumerarea ultimelor pro­mulgări ar putea să se în­scrie într-o viziune mai am­plă asupra modului în care preşedintele îşi creionează statutul, dar, în lipsa unor ex­plicaţii coerente, este foar­te uşor ca raţiunile acţiunilor sale să nu poată fi înţelese, înainte de a fi apre­ciate sau criticate. În toată această penurie rămân numai efectele şi acestea nu sunt întotdeauna benefice.

Putem trece cu vederea speculaţiile pe ca­re unii comentatori mai atenţi la detalii le fac în privinţa instituţionalizării primei doamne şi a ipoteticelor ei atribuţii sau asu­pra costurilor exorbitante ale ame­na­jării locuinţei prezidenţiale, dar nu putem rămâne orbi la modul în care preşedintele răspunde propriilor atribuţii de re­pre­zen­tare a voinţei celor care l-au ales şi de me­diere în situaţiile în care drepturile aces­tora sunt puse în umbra intereselor unor privilegiaţi sau în care principii fun­da­men­tale ale societăţii democratice sunt puse între paranteze, de dragul unor iluzorii câştiguri de influenţă sau efemere captări de bunăvoinţă.

Cel mai surprinzător apare modul în care preşedintele a pro­mul­gat, fără niciun comentariu, Le­gea alegerilor generale, într-un dispreţ suveran la adresa celor 77% dintre românii care şi-au exprimat vo­inţa la referendumul din 2009 cu pri­vire la structura şi dimensiunile par­la­mentului. Probabil, din dorinţa de a-şi atra­ge parlamentarii ca aliaţi în diverse ac­ţiuni sau confruntări, preşedintele a ne­so­cotit o prevedere constituţională esenţială, potrivit căreia poporul îşi exercită su­ve­ranitatea prin referendum, iar rezultatele sale sunt obligatorii, indiferent de ceea ce presupune respectarea lor, fapt statuat şi de decizia Curţii Constituţionale de res­pin­gere a unei tentative anterioare de elu­dare a voinţei electoratului în această pro­blemă.

Faptul în sine apare cu atât mai în­grijorător, cu cât administraţia pre­zi­den­ţială a refuzat orice fel de răspuns sau ex­plicaţie, atunci când i s-au cerut lămuriri asupra motivelor care au condus la decizia preşedintelui, mai ales că ea venea la foar­te scurt timp după curajosul refuz de pro­mulgare a unei alte inepţii parlamentare şi guvernamentale cu puternic iz populist. Dacă preşedintele a avut curajul să res­pin­gă un proiect de Cod Fiscal care, aparent, aducea beneficii unei majorităţi a po­pu­laţiei, asumându-şi o posibilă pierdere de imagine în rândurile acesteia, curiozitatea publicului de a afla raţiunile pentru care preşedintele a refuzat respectarea voinţei constituţional exprimate devine extrem de legitimă. În acest context, cad în pla­nul secund raţiunile pentru care elec­to­ra­tul şi-a manifestat opţiunea (gurile rele spun că s-a cristalizat opinia că sunt su­fi­cienţi 300 de hoţi de mare anvergură pe care îi creează sistemul – vezi relatările fos­tului ministru Gabriel Sandu, care a ex­plicat plin de candoare cum simpla in­ten­ţie de a intra în sistemul politic te trans­formă automat în candidat penal) sau contextele în care aceasta s-a produs şi rămâne doar nuda expresie a nerespectării Constituţiei. Proaspăta şi încă originala noastră democraţie se află în faţa unui important test de maturizare şi este re­gre­tabil că tocmai preşedintele învestit cu cea mai mare încredere populară a făcut pasul greşit de a-l pica. Urmează să ve­dem dacă mecanismele instituţionale vor avea puterea să corecteze acest derapaj şi să obţină în final promovarea testului cu pricina.

Dovada că atitudinea de dispreţ a pre­şe­din­telui pentru marea masă a alegătorilor nu este una singulară o constituie şi re­cent promulgatele legi privind pensiile spe­ciale ale diverselor categorii de pri­vi­legiaţi. După ce, în urma unor eforturi susţinute în decursul multor ani (eforturi uneori poticnite de sincope şi împotriviri chiar violente ale celor vizaţi), se reuşise crearea unui sistem unitar de pensii, având la bază un principiu unanim accep­tabil, cel al contributivităţii, se revine treptat la tot felul de pensii „de serviciu“ (de parcă ceilalţi pensionari nu au în­deplinit tot activităţi în serviciul statului român) pentru o serie de privilegiaţi ai re­gimului, sub pretextul că munca lor este mai grea sau mai importantă; nu îmi pro­pun o analiză detaliată a respectivelor greu­tăţi sau importanţe (se pot găsi su­fi­ci­ente analize şi comentarii pe subiect), dar mă pot întreba de ce respectivele activităţi nu pot să fie retribuite pe măsura difi­cul­tăţii sau a importanţei lor, dându-se astfel posibilitatea prestatorilor să aibă o con­tribuţie la fondul de pensii pe măsură. Nu văd ce comentarii ar mai putea fi stârnite de o astfel de abordare, în afara faptului că ar da o şansă în plus românilor să se sim­tă cu adevărat egali în faţa legilor.

Apare tot mai firească întrebarea, pe care şi-o pun din ce în ce mai mulţi români, dacă pre­şe­dintele lor este victima unor manipulări oculte sau chiar nu­treşte convingerea că fişa postului îi cere să acţioneze în consecinţa presiunilor unor minorităţi ce nu pot fi în niciun fel asociate voinţei majorităţii. În rândul unor asemenea acţiuni se poate încadra şi promovarea extrem de discretă a unor legi moşite de mici grupuri de interese, dar care pot avea consecinţe nefaste asu­pra echilibrului din societate. Doar printre altele aş aminti Legea de modificare a Ordonanţei de Urgenţă privind com­ba­te­rea infracţiunilor şi interzicerea or­ga­ni­zaţiilor şi simbolurilor cu caracter fas­cist, legionar, rasist sau xenofob şi a pro­movării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, care, pe lângă faptul că omite orice referire la comunism – de departe cel mai îngrozitor flagel abătut asupra ome­nirii –, conţine o serie flagrantă de ne­concordanţe cu rezoluţii ale organismelor europene şi ale instanţelor şi instituţiilor româneşti. Legiferarea asupra trecutului, eludarea unor adevăruri istorice evidente, falsificarea destinului unor mari per­so­na­lităţi ale neamului, în ultimă instanţă, re­scrierea istoriei prin legi sunt fapte pe ca­re preşedintele românilor nu ar fi trebuit să le accepte cu seninătate, pătându-şi prin aceasta scurta trecere prin istoria acestui neam, istorie ce nu va putea fi falsificată la nesfârşit, oricât de multe con­strângeri vor fi impuse libertăţilor de con­vingere şi exprimare. Am trăit cu speranţa că îndoctrinările de tip comunist au de­mon­strat pe deplin aceasta, dar iată că se­chelele acestui mod de gândire şi acţiune se fac încă simţite din plin în societatea românească posttotalitară, perpetuându-se în fond atitudini totalitariste.

Inexplicabilă, mai ales în lipsa unor explicaţii din partea celor care ar fi îndrituţi să le ofere (chiar nu s-a găsit încă o persoană potrivită pentru a o înlocui pe tăcuta doamnă Ni­cu­lescu-Bran?), apare şi promulgarea unei modificări la Legea audiovizualului care reprezintă un regres major în faţa ten­ta­ti­velor de depolitizare a instituţiilor fun­da­mentale şi de aşezare a acestora pe te­me­iurile unei profesionalizări reale.

Încep prezentarea acestei situaţii cu un citat din ceea ce am scris după apariţia, la începutul anului, a propunerii celor doi preşedinţi ai comisiilor de cultură din par­lament, Georgică Severin şi Gigel Ştirbu: „Ajunşi la limita disperării, în faţa re­fu­zurilor repetate ale Laurei Georgescu de a demisiona din funcţia de preşedinte al CNA, cei doi titani ai culturii (par­l­a­men­tare), Georgică şi Gigel, au alunecat în vechiul păcat al tranziţiei româneşti, cel de a face legi pentru situaţii punctuale sau persoane concrete, şi nu pentru prin­cipii, propunând o modificare a Legii au­dio­vizualului care să permită demiterea preşedintelui şi bătătorirea drumului că­tre abuzuri, la care parlamentarii noştri au demonstrat că se pricep ca nimeni al­ţii. Dacă această nouă inepţie par­la­men­ta­ră, împotriva căreia s-au exprimat de­ja mai multe voci credibile ale societăţii civile, nu va fi îngropată din faşă, su­biec­tul merită tratat pe larg într-o viitoare dezbatere publică, în care trebuie ree­vo­cat întregul parcurs al legislaţiei au­dio­vizuale româneşti şi punctate efectele de­zastruoase ale politicilor de subordonare oarbă a mijloacelor de exprimare publică intereselor unor găşti hulpave de borfaşi politici. Soluţia propusă ne-ar întoarce cu peste 20 de ani în urmă, la prima Le­ge a audiovizualului, ale cărei principii de funcţionare s-au oglindit în ultimii ani în situaţia televiziunii publice. Cui îi place ce se întâmplă acolo să sprijine aven­tura propusă de cei doi ipochimeni. Cui nu îi place să se gândească puţin la soluţii simple şi realiste...“.

După respingerea din Camera Deputaţilor, mi-am permis să cred că proiectul e îngropat, aşa că adoptarea sa de către Se­nat (şi acesta este unul dintre neajunsurile actualului sistem bicameral: ceea ce se adoptă în prima Cameră nu are ab­solut nicio importanţă, singura care con­tează fiind Camera decizională, deci avem, practic, un sistem unicameral deghizat într-unul bicameral, cu mână moartă) a constituit o neaşteptată şi neplăcută sur­priză. Atât de neaşteptată şi de neplăcută, încât reacţiile au fost mult mai firave decât în momentul lansării proiectului (ar putea fi şi efectul caniculei sau al tocirii atenţiei publice prin trecerea timpului). Prin modificarea statuată se revine la unul dintre neajunsurile majore ale primei Legi a audiovizualului, respectiv demiterea de drept a preşedintelui CNA în urma res­pin­gerii de către parlament a raportului de activitate (în forma iniţială era demis în­treg consiliul). Cerinţele de modernizare a legislaţiei şi punerea ei în acord cu nor­mele europene au impus, în 2002, în plină campanie de năstăsizare a presei şi ins­ti­tu­ţiilor, renunţarea la acest mod de sub­or­donare politică la care se revine acum. Faptul este cu atât mai grav, cu cât nu es­te vorba de un consiliu de administraţie al unei societăţi de presă (deşi cazul te­le­vi­ziunii publice este alarmant, mai ales prin faptul că o prevedere similară apli­ca­tă în mod repetat a adus instituţia în pra­gul co­lapsului), ci de o instituţie necesară ca fa­nion al statului de drept, ajunsă, din pă­ca­te, tot din cauza politizării excesive, în cel mai de jos stadiu al decredibilizării sa­le.

S-a considerat că e mai simplu să se adop­te această anomalie pseudodemocratică, pentru a se pune presiune pe un pre­şe­dinte de consiliu iresponsabil şi fără dis­cernământ faţă de propriile atribuţii şi acţiuni, în loc să se elaboreze un plan de reformă a instituţiei de reglementare şi con­trol al audiovizualului care să o rea­ducă măcar la nivelul de respectabilitate cu care o aureolase fostul preşedinte Ralu Filip, chiar în ciuda partizanatului politic, pe care nici sistemul de atunci nu îl lăsa inactiv. Rămâne cel puţin ca un mare semn de întrebare raţiunea pentru care preşedintele ţării a promulgat fără ob­servaţii această lege, care ne aruncă îna­poi cu mulţi ani pe drumul poticnit al modernizării unui sistem legislativ încă in­coerent, prea dependent de situaţii punc­tuale şi conjuncturale.

Avem datoria, în primul rând faţă de noi înşine şi de echilibrul psihic pe care ni-l da­torăm, să trăim cu speranţa că pre­şe­dintele nostru va găsi mijloacele prin care să răspundă aşteptărilor şi încrederii pe care, cu speranţele ofilite în cel de-al doi­sprezecelea ceas, i le-au oferit cei mulţi. Şi că va învăţa să-i asculte, în ciuda por­nirilor autocrate sau a tendinţelor de a-şi obliga consilierii să-i spună numai ceea ce îi place lui să audă.