De același autor
Se pare că preşedintele nostru nu a înţeles încă pe deplin că a fost împins să-şi ocupe fotoliul de groaza „mai răului“ care este încă în funcţie şi care, chiar încolţit fiind, nu scapă niciun prilej să batjocorească valorile acestui popor.
Prin acţiunile sale recente, „preşedintele tuturor românilor“ arată o tot mai accentuată apropiere de unele categorii restrânse de cetăţeni, numite de unii grupuri de interese, îndepărtându-se tot mai mult de materializarea aşteptărilor pe care un popor deznădăjduit şi le-a pus în el.
Enumerarea ultimelor promulgări ar putea să se înscrie într-o viziune mai amplă asupra modului în care preşedintele îşi creionează statutul, dar, în lipsa unor explicaţii coerente, este foarte uşor ca raţiunile acţiunilor sale să nu poată fi înţelese, înainte de a fi apreciate sau criticate. În toată această penurie rămân numai efectele şi acestea nu sunt întotdeauna benefice.
Putem trece cu vederea speculaţiile pe care unii comentatori mai atenţi la detalii le fac în privinţa instituţionalizării primei doamne şi a ipoteticelor ei atribuţii sau asupra costurilor exorbitante ale amenajării locuinţei prezidenţiale, dar nu putem rămâne orbi la modul în care preşedintele răspunde propriilor atribuţii de reprezentare a voinţei celor care l-au ales şi de mediere în situaţiile în care drepturile acestora sunt puse în umbra intereselor unor privilegiaţi sau în care principii fundamentale ale societăţii democratice sunt puse între paranteze, de dragul unor iluzorii câştiguri de influenţă sau efemere captări de bunăvoinţă.
Klaus Iohannis, preşedintele României |
Cel mai surprinzător apare modul în care preşedintele a promulgat, fără niciun comentariu, Legea alegerilor generale, într-un dispreţ suveran la adresa celor 77% dintre românii care şi-au exprimat voinţa la referendumul din 2009 cu privire la structura şi dimensiunile parlamentului. Probabil, din dorinţa de a-şi atrage parlamentarii ca aliaţi în diverse acţiuni sau confruntări, preşedintele a nesocotit o prevedere constituţională esenţială, potrivit căreia poporul îşi exercită suveranitatea prin referendum, iar rezultatele sale sunt obligatorii, indiferent de ceea ce presupune respectarea lor, fapt statuat şi de decizia Curţii Constituţionale de respingere a unei tentative anterioare de eludare a voinţei electoratului în această problemă.
Faptul în sine apare cu atât mai îngrijorător, cu cât administraţia prezidenţială a refuzat orice fel de răspuns sau explicaţie, atunci când i s-au cerut lămuriri asupra motivelor care au condus la decizia preşedintelui, mai ales că ea venea la foarte scurt timp după curajosul refuz de promulgare a unei alte inepţii parlamentare şi guvernamentale cu puternic iz populist. Dacă preşedintele a avut curajul să respingă un proiect de Cod Fiscal care, aparent, aducea beneficii unei majorităţi a populaţiei, asumându-şi o posibilă pierdere de imagine în rândurile acesteia, curiozitatea publicului de a afla raţiunile pentru care preşedintele a refuzat respectarea voinţei constituţional exprimate devine extrem de legitimă. În acest context, cad în planul secund raţiunile pentru care electoratul şi-a manifestat opţiunea (gurile rele spun că s-a cristalizat opinia că sunt suficienţi 300 de hoţi de mare anvergură pe care îi creează sistemul – vezi relatările fostului ministru Gabriel Sandu, care a explicat plin de candoare cum simpla intenţie de a intra în sistemul politic te transformă automat în candidat penal) sau contextele în care aceasta s-a produs şi rămâne doar nuda expresie a nerespectării Constituţiei. Proaspăta şi încă originala noastră democraţie se află în faţa unui important test de maturizare şi este regretabil că tocmai preşedintele învestit cu cea mai mare încredere populară a făcut pasul greşit de a-l pica. Urmează să vedem dacă mecanismele instituţionale vor avea puterea să corecteze acest derapaj şi să obţină în final promovarea testului cu pricina.
Dovada că atitudinea de dispreţ a preşedintelui pentru marea masă a alegătorilor nu este una singulară o constituie şi recent promulgatele legi privind pensiile speciale ale diverselor categorii de privilegiaţi. După ce, în urma unor eforturi susţinute în decursul multor ani (eforturi uneori poticnite de sincope şi împotriviri chiar violente ale celor vizaţi), se reuşise crearea unui sistem unitar de pensii, având la bază un principiu unanim acceptabil, cel al contributivităţii, se revine treptat la tot felul de pensii „de serviciu“ (de parcă ceilalţi pensionari nu au îndeplinit tot activităţi în serviciul statului român) pentru o serie de privilegiaţi ai regimului, sub pretextul că munca lor este mai grea sau mai importantă; nu îmi propun o analiză detaliată a respectivelor greutăţi sau importanţe (se pot găsi suficiente analize şi comentarii pe subiect), dar mă pot întreba de ce respectivele activităţi nu pot să fie retribuite pe măsura dificultăţii sau a importanţei lor, dându-se astfel posibilitatea prestatorilor să aibă o contribuţie la fondul de pensii pe măsură. Nu văd ce comentarii ar mai putea fi stârnite de o astfel de abordare, în afara faptului că ar da o şansă în plus românilor să se simtă cu adevărat egali în faţa legilor.
Apare tot mai firească întrebarea, pe care şi-o pun din ce în ce mai mulţi români, dacă preşedintele lor este victima unor manipulări oculte sau chiar nutreşte convingerea că fişa postului îi cere să acţioneze în consecinţa presiunilor unor minorităţi ce nu pot fi în niciun fel asociate voinţei majorităţii. În rândul unor asemenea acţiuni se poate încadra şi promovarea extrem de discretă a unor legi moşite de mici grupuri de interese, dar care pot avea consecinţe nefaste asupra echilibrului din societate. Doar printre altele aş aminti Legea de modificare a Ordonanţei de Urgenţă privind combaterea infracţiunilor şi interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, care, pe lângă faptul că omite orice referire la comunism – de departe cel mai îngrozitor flagel abătut asupra omenirii –, conţine o serie flagrantă de neconcordanţe cu rezoluţii ale organismelor europene şi ale instanţelor şi instituţiilor româneşti. Legiferarea asupra trecutului, eludarea unor adevăruri istorice evidente, falsificarea destinului unor mari personalităţi ale neamului, în ultimă instanţă, rescrierea istoriei prin legi sunt fapte pe care preşedintele românilor nu ar fi trebuit să le accepte cu seninătate, pătându-şi prin aceasta scurta trecere prin istoria acestui neam, istorie ce nu va putea fi falsificată la nesfârşit, oricât de multe constrângeri vor fi impuse libertăţilor de convingere şi exprimare. Am trăit cu speranţa că îndoctrinările de tip comunist au demonstrat pe deplin aceasta, dar iată că sechelele acestui mod de gândire şi acţiune se fac încă simţite din plin în societatea românească posttotalitară, perpetuându-se în fond atitudini totalitariste.
Inexplicabilă, mai ales în lipsa unor explicaţii din partea celor care ar fi îndrituţi să le ofere (chiar nu s-a găsit încă o persoană potrivită pentru a o înlocui pe tăcuta doamnă Niculescu-Bran?), apare şi promulgarea unei modificări la Legea audiovizualului care reprezintă un regres major în faţa tentativelor de depolitizare a instituţiilor fundamentale şi de aşezare a acestora pe temeiurile unei profesionalizări reale.
Încep prezentarea acestei situaţii cu un citat din ceea ce am scris după apariţia, la începutul anului, a propunerii celor doi preşedinţi ai comisiilor de cultură din parlament, Georgică Severin şi Gigel Ştirbu: „Ajunşi la limita disperării, în faţa refuzurilor repetate ale Laurei Georgescu de a demisiona din funcţia de preşedinte al CNA, cei doi titani ai culturii (parlamentare), Georgică şi Gigel, au alunecat în vechiul păcat al tranziţiei româneşti, cel de a face legi pentru situaţii punctuale sau persoane concrete, şi nu pentru principii, propunând o modificare a Legii audiovizualului care să permită demiterea preşedintelui şi bătătorirea drumului către abuzuri, la care parlamentarii noştri au demonstrat că se pricep ca nimeni alţii. Dacă această nouă inepţie parlamentară, împotriva căreia s-au exprimat deja mai multe voci credibile ale societăţii civile, nu va fi îngropată din faşă, subiectul merită tratat pe larg într-o viitoare dezbatere publică, în care trebuie reevocat întregul parcurs al legislaţiei audiovizuale româneşti şi punctate efectele dezastruoase ale politicilor de subordonare oarbă a mijloacelor de exprimare publică intereselor unor găşti hulpave de borfaşi politici. Soluţia propusă ne-ar întoarce cu peste 20 de ani în urmă, la prima Lege a audiovizualului, ale cărei principii de funcţionare s-au oglindit în ultimii ani în situaţia televiziunii publice. Cui îi place ce se întâmplă acolo să sprijine aventura propusă de cei doi ipochimeni. Cui nu îi place să se gândească puţin la soluţii simple şi realiste...“.
După respingerea din Camera Deputaţilor, mi-am permis să cred că proiectul e îngropat, aşa că adoptarea sa de către Senat (şi acesta este unul dintre neajunsurile actualului sistem bicameral: ceea ce se adoptă în prima Cameră nu are absolut nicio importanţă, singura care contează fiind Camera decizională, deci avem, practic, un sistem unicameral deghizat într-unul bicameral, cu mână moartă) a constituit o neaşteptată şi neplăcută surpriză. Atât de neaşteptată şi de neplăcută, încât reacţiile au fost mult mai firave decât în momentul lansării proiectului (ar putea fi şi efectul caniculei sau al tocirii atenţiei publice prin trecerea timpului). Prin modificarea statuată se revine la unul dintre neajunsurile majore ale primei Legi a audiovizualului, respectiv demiterea de drept a preşedintelui CNA în urma respingerii de către parlament a raportului de activitate (în forma iniţială era demis întreg consiliul). Cerinţele de modernizare a legislaţiei şi punerea ei în acord cu normele europene au impus, în 2002, în plină campanie de năstăsizare a presei şi instituţiilor, renunţarea la acest mod de subordonare politică la care se revine acum. Faptul este cu atât mai grav, cu cât nu este vorba de un consiliu de administraţie al unei societăţi de presă (deşi cazul televiziunii publice este alarmant, mai ales prin faptul că o prevedere similară aplicată în mod repetat a adus instituţia în pragul colapsului), ci de o instituţie necesară ca fanion al statului de drept, ajunsă, din păcate, tot din cauza politizării excesive, în cel mai de jos stadiu al decredibilizării sale.
S-a considerat că e mai simplu să se adopte această anomalie pseudodemocratică, pentru a se pune presiune pe un preşedinte de consiliu iresponsabil şi fără discernământ faţă de propriile atribuţii şi acţiuni, în loc să se elaboreze un plan de reformă a instituţiei de reglementare şi control al audiovizualului care să o readucă măcar la nivelul de respectabilitate cu care o aureolase fostul preşedinte Ralu Filip, chiar în ciuda partizanatului politic, pe care nici sistemul de atunci nu îl lăsa inactiv. Rămâne cel puţin ca un mare semn de întrebare raţiunea pentru care preşedintele ţării a promulgat fără observaţii această lege, care ne aruncă înapoi cu mulţi ani pe drumul poticnit al modernizării unui sistem legislativ încă incoerent, prea dependent de situaţii punctuale şi conjuncturale.
Avem datoria, în primul rând faţă de noi înşine şi de echilibrul psihic pe care ni-l datorăm, să trăim cu speranţa că preşedintele nostru va găsi mijloacele prin care să răspundă aşteptărilor şi încrederii pe care, cu speranţele ofilite în cel de-al doisprezecelea ceas, i le-au oferit cei mulţi. Şi că va învăţa să-i asculte, în ciuda pornirilor autocrate sau a tendinţelor de a-şi obliga consilierii să-i spună numai ceea ce îi place lui să audă.
Comentarii 8
Vasiel Popa - 08-25-2015
Presedintele asculta de consilieri pe care nu stim cine ii alege. Pana la urma depinde de fibra sa morala. Este clar ca tranzitia de la primaria unui oras mic la Cotroceni, unde problemele au o alta anvergura, este mai dificila decat se astepta.
RăspundeSergiu Onofrei - 08-21-2015
Esti un basist nostalgic,expirat !
RăspundeMarius Nicolescu - 08-20-2015
Minunat, domnule Pretor. Fara cusur. Ma descopar si ma inclin in fata ideilor adevarate din articolul dumneavoastra. Din nefericire, poporul acesta contemplativ-pavlovian zace in lentoarea comunista a gandirii. Suntem tot mai putini cei care mai spera ceva. Referendumul din 2009, votat de 77% dintre romani a fost deturnat. Pensii "speciale" (de parca militarii, politistii, diplomatii, SRIstii, SIEistii sunt super meni?!) au fost promulgate. Suntem o natiune dispretuita pe de-a intregul. Vine acum cu promulgarea OUG privind Infractiunile legionare. Dar infractiunile savarsite de comunisti au fost atat de blande ca de ele nu se sopteste nimic in OUG. Suntem bataia de joc a unor netrebnici notorii, necunoscatori ai istoriei, diletanti fara scrupule care ingroapa Romania definitiv. Pana nu vor invata romanii si celelalte state ale Planetei sa puna semnul = intre fascism si comunism, pana nu va exista un proces de la Nurenberg si o impunere la Mea Culpa a poporului rus (asa cum i s-a facut poporului german dupa WW2, care functioneaza si i se impune si azi) nu vom avea linistea mult dorita. Dimpotriva. Cu cele mai alese ganduri, M.N.
RăspundeCorneliu C - 08-20-2015
Da, deci este absolut regretabil ca dl Klaus s-a indepartat de linia reformei Udrea-Basescu. Sunt insa convins ca eforturile conjugate ale guignolilor de dreapta neocon bugetar-bursiera de la GDS il vor readuce pe linie. Tot ce trebuie sa faceti este sa insistati cu astfel de compuneri si in limita posibilului sa le compuneti mai lungi, ptr un efect sporit la distinsii cititori ai prestigioasei reviste civile 22.
RăspundeIrina - 08-20-2015
Asteptati degeaba!Toata activitatea timp de 9 luni a acestui om pe care si eu l-am ales este dezastruoasa,nu dezamagitoare!Toate cele aratate de Dv sunt adevarate.In plus,nu pot uita gestul inacceptabil cu aruncatul paltonului pe capota masinii ,tacerile lui vesnice,plimbarile dese(fara a ne comunica ce a realizat concret) si multele sale concedii!
Răspundeegry - 08-20-2015
sa ne spuna ungurii ce au facut cu evreii lor si mai discutam de "holocaustul" din Romania.
RăspundeROBERT HORVATH SUA - 08-19-2015
INCREDIBIL DAR ADEVARAT ! Cineastul Robert Horvath a-i da un sut in cur istoricului Alexandru Florian ! directorul Institutului NaÅ£ional pentru Studierea Holocaustului .....care nu a avut loc ! LA NEW YORK. CONFRUNTAREA DIRECTA FARA PRECEDENT, A AVUT LOC IN SEDIUL ICR ! . Ma numesc Robert Horvath, sunt de profesie cineast, absolvent al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti (IATC) si am lucrat la multe studiouri din Romania, indeosebi la Televiziunea Romana. Actualmente, imi continui activitatea la studioul meu de film, “DEVARTES FILM INTERNATIONALâ€, cu sedii in Manhattan (New York) si Tokio. Sunt cunoscut, de asemenea, in calitate de grafician, ilustrator si pictor. , La Institutul Cultural Roman din New York, un eveniment dedicat special Holocaustului din Romania din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. La aceasta manifestare a participat si o delegatie din Romania, remarcandu-se prezenta istoricului Alexandru Florian . Redau mai jos interventia mea de la acest eveniment. Cuvintele sunt traduse din limba engleza, deoarece la ICR din New York este inca interzisa folosirea limbii romane! Doamnelor si Domnilor, Deoarece v-ati referit in expunerea Dvs. la necesitatea ca generatiile viitoare sa afle adevarul despre tragedia Holocaustului si pentru ca astazi copiii invata la scoala ca romanii sunt vinovati de genocid, as vrea ca ei sa afle si faptul ca romanii au fost aceia care au salvat intreaga populaltie evreiasca de pe teritoriul actual al Romaniei. Asistam la un fapt poate unic in istoria celui de al Doilea Razboi Mondial, anume acela ca un om s-a opus presiunii germane, salvand mai mult de jumatate milion de oameni de la pieire. Acest miracol romanesc se datoreaza in primul rand pozitiei intransigente si plina de curaj a maresalului Ion Antonescu. In al doilea rand, mai trebuie tinut cont si de caracterul specific al societatii romanesti din perioada respectiva. Ma refer aici la Ion Bratianu, Iuliu Maniu, la partidele istorice, la Regina Elena, la Dr. Lupu, la Patriarhul Nicodim, la Mitropolitul Balan, la intreaga Biserica Ortodoxa Romana si la multi altii care au pus umarul la salvarea evreilor. Cred insa ca factorul principal il reprezinta mentalitatea, psihologia si omenia romanilor. Care sunt faptele istorice? Dupa inceperea razboiului, se desfasoara foarte rapid operatiunile militare in Basarabia si Bucovina de Nord, unde este masacrata populatia evreiasca si unde fortele romanesti coopereaza cu cele ale germanilor. In curand, in spatele frontului, apar comandourile germane specializate in operatii de “curatire†si, paralel, incep deportari de familii intregi din populatie evreiasca, dincolo de Nistru, in Transnistria. Pentru mine, moartea chiar si numai a unui singur om nevinovat reprezinta o tragedie, dar trebuie sa iau in consideratie si statistica. Pentru ca subiectul este foarte controversat, las la aprecierea audientei sa deduca adevarul – din diferite surse. U
RăspundeRebeca - 08-18-2015
Felicitari pentru editorial !!! Va rugam sa scrieti tot mai mult, poate ne trezim toti si atunci va fi bine.
Răspunde