Nu săracia, ci tocmai reducerea sărăciei globale aduce imigranţii în UE

Moral şi uman este, inevitabil, să-i primim pe imigranţi, musulmani sau nu, cel puţin pe unii dintre ei, iar fluxul nu se va opri curând deoarece nu prea avem mijloace pentru „a-i stopa la sursă“. Dar viitorul acestor oameni în UE va fi unul de ghetouri şi segregare.

Da, au telefoane mobile, mulţi sunt bine îmbrăcaţi, iar unii au chiar carduri de cre­dit. Şi au plătit mii de dolari pentru marea traversare. Iar ăsta nu e un paradox: imi­granţii care umplu acum ţăr­murile şi gările Europei dau buzna nu fugind de sărăcie absolută sau război (doar unul din cinci e si­rian, cum s-a spus, iar Si­ria e o mare excepţie într-o lume, relativ, mai paşnică). Ci vor, firesc, un progres per­sonal mai rapid, după ce în ultimele decenii glo­ba­li­zarea comunicaţiilor şi re­la­tiva creştere a prosperităţii în Asia şi Afri­ca au redus sărăcia absolută (sub un dolar pe zi) la jumătate, dând tot mai mul­tor oa­meni informaţie şi mijloace de a că­lă­tori. S-a crezut că, dacă fostele state să­race pro­gresează, vor fi mai puţini imi­granţi; de fapt, cel puţin pentru o vreme, sunt tot mai mulţi. Asta e marea problemă a noului se­col, pe care n-a anticipat-o ni­meni.

Însă, dacă sunt mai informaţi şi oleacă mai înstăriţi decât acum două-trei de­ce­nii, nu înseamnă că imigranţii vor fi mai uşor de integrat în Europa sau că vor iubi ne­con­di­ţionat noua patrie. Omul e o fiinţă com­pli­cată ce poate dezvolta atitudini şi teorii fă­ră mare legătură cu realitatea din jur. Deşi pleacă de bună voie din Somalia şi rămâne generaţii la rând în, să zicem, Suedia, poa­te foarte bine să se identifice emo­ţional cu ţara de origine şi să dis­pre­ţuiască cu in­ten­sitate societatea suedeză. Câteva neîn­ţe­le­geri trebuie risipite cu pri­vire la actuala cri­ză a refugiaţilor, iar vi­ziunea care se con­turează nu e deloc una op­timistă.

1. Spaţiul Schengen nu e mort, cum s-au gră­bit unii să-l declare, deoarece libera cir­culaţie în interiorul UE s-a referit tot­deauna la ce­tăţeni, nu la imigranţii ile­gali sau la refugiaţi. Asta în­seam­nă că va fi reşapat trep­­tat, prin măsuri incon­fortabile moral: controale selective la graniţele in­ter­ne sau nodurile de trans­port, care fatalmente nu se vor face „neutru“, ci pe ba­za unui profil de risc. Scan­dalul e inevitabil.

2. Acest val de imigraţie nu se poate com­para nici cu si­tuaţiile istorice de pe continent (refugiaţii evrei, cei din ţările comuniste), nici cu cea din SUA, deci nu prea avem lecţii sim­ple de copiat. În SUA, problema rasială, ca dezbatere publică şi politică, nu are de-a face cu imigraţia recentă; invers, în Eu­ro­pa, problema rasială relevantă po­li­tic as­tăzi este în întregime despre efectele imi­graţiei recente. Corectitudinea politică dez­voltată în timp şi aplicată în legătură cu un grup discriminat intern (în SUA) e di­ficil de transpus ca atare, fără adaptări, în context european şi faţă de comunităţi complet nou-venite.

3. Palavragiii care cer soluţii rapide „la sur­să“ şi „leadership“ nu ştiu ce vorbesc: ca­zul Libia arată că intervenţia militară nu-i o soluţie; cazul Siria, invers, că nici non­intervenţia nu-i o soluţie. Occidentul a încercat toate formulele de stabilizare posibile în lumea arabă, fără mare succes.

4. Argumentul capitalist proimigraţie (aceşti oameni vor dinamiza piaţa muncii) se completează cu cel socialist (vor susţine demografia în declin a Europei, ne vor plăti pensiile), dar sunt ambele vise fru­moase, rupte de realitate şi cifre. În Ger­ma­nia, un exemplu dat de regulă pentru relativul succes al integrării, rezidenţii străini au sporit între 1970 şi 2000 de la 3 milioane la 7,5 milioane, dar numărul lor de joburi a rămas fix 2 milioane, ca la în­ceput. Cu alte cuvinte, un grup tot mai tâ­năr şi alimentat permanent prin căsătorii aranjate cu persoane (în general nee­du­ca­te) aduse în acest scop (din Anatolia, Pun­jab, Kosovo) trăieşte în jurul aceloraşi Gas­t­ar­beiters îmbătrâniţi, veniţi în anii ’60-’70 pe o altă logică, în alt context politic, cu al­te aşteptări. Iar nou-veniţii sunt cei (sau mai curând, cele) care se ocupă de edu­ca­ţia copiilor, deci nu e de mirare că noile ge­neraţii reproduc atitudini ale celor vechi. Programele de repatriere, iniţiate în dis­pe­rare după ce s-a stins boom-ul economic al anilor ’60 şi bine finanţate, au fost un eşec. Iar Germania cu turcii ei e totuşi, cum spuneam, un caz considerat fericit; ce să mai vorbim de Franţa, Suedia sau Spa­nia.

5. Argumentul socialist, cel cu pensiile, e chiar hazliu. ONU a calculat că, pentru a sta­biliza pensiile şi asistenţa socială, ge­ne­roase, ale europenilor pe termen ne­de­finit, în actuala structură şi cu tipul de jo­buri (şi contribuţii) pe care le au imi­granţii, până în 2050 ar trebui să primim aproximativ 700 milioane imigranţi, adică mai mult decât totalul populaţiei actuale. Evident, politic şi social, asta e imposibil. Majoritatea comentatorilor ştiu în prin­ci­piu că statul bunăstării actual e cam ne­sustenabil, dar n-au o reprezentare co­rec­tă a enormităţii găurii apărute între pro­misiuni şi resurse şi ce nivel de imigraţie e necesar ca s-o acopere.

6. Din păcate, există în paralel şi un efect per­vers, care sporeşte problemele: cu cât statul bunăstării e mai puternic într-o ţa­ră UE, iar piaţa muncii mai controlată, cu atât integrarea nou-veniţilor e mai di­fi­cilă, iar segregarea în ghetouri mai pro­babilă: Franţa, Suedia, parţial Germania, versus Olanda sau UK. Or, exact elec­to­ra­tele europene mai favorabile imigraţiei, din motive morale (în general, cele de stân­ga), susţin şi controlul strict al pieţei muncii. Studiile comparative arată că sta­te ale bunăstării avansate, de tip euro­pean, nu apar în societăţi multietnice, ci în cele omogene. Întrebarea e acum dacă, odată apărute, pot rezista sporirii di­ver­sităţii socio-culturale.

Aşa stând lucrurile, pentru viitor predicţia mea e una umanist-pesimistă: moral şi uman este, inevitabil, să-i primim pe imi­granţi, musulmani sau nu, cel puţin pe unii dintre ei, iar fluxul nu se va opri cu­rând deoarece nu prea avem mijloace pen­tru „a-i stopa la sursă“. Cine pretinde că are soluţii minune e demagog. Dar viitorul acestor oameni în UE va fi unul de ghe­touri şi segregare, pentru că aşa vor de­cide popoarele europene autoprotective şi iubitoare de redistribuire în cerc închis, după ce le trece entuziasmul iniţial. Şi aşa vor decide chiar mulţi dintre imigranţii în­şişi, prinşi în atitudinea schizoidă de­pen­denţă-respingere pentru locul în care au ajuns.