De același autor
Pe 28 iulie, miniștrii de externe ai Poloniei, Ucrainei și Lituaniei s-au reunit în orașul Lublin pentru a pune bazele unui format multilateral, intitulat Triunghiul de la Lublin. Alegerea nu a fost deloc întâmplătoare pentru locul ales, marele oraș din estul Poloniei fiind în 1569 martorul creării uniunii între Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei. La mai bine de 450 de ani de la faimosul eveniment, iată că reprezentanții guvernelor polonez și lituanian, având alături și pe șeful diplomației de la Kiev, s-au întâlnit pentru a întări cooperarea în domeniul securității regionale, apărării, economic și al reformelor și pentru a apropia cât mai mult Ucraina de UE și de NATO. Cei trei au semnat și o declarație comună în care se angajează pentru organizarea de întâlniri și consultări periodice la nivel de miniștri de externe. În cadrul reuniunii, a fost reamintit și faptul că țările cooperează deja în cadrul brigăzii Liptolukrbrig – o unitate militară localizată tot la Lublin și care reunește, începând cu 2016, cu sprijinul NATO, militari din cele trei țări. Regretabilă este absența României din acest format, care aduce o notă de dezechilibru în plus între flancul nord-estic și cel sud-estic al NATO. De asemenea, această absență arată Kievului, dar și altor state ale Parteneriatului Estic, faptul că Bucureștiul poate fi ocolit, neavând un rol motor în cooperarea cu statele din spațiul ex-sovietic și neavând capacitatea de a influența decizia europeană și euro-atlantică la nivel regional. Putem înscrie această absență la capitolul eșecuri, alături de absența noastră de pe lista etapelor turneului central-european (11-15 august) al secretarului de stat al SUA, Mike Pompeo. Absența noastră din Triunghiul de la Lublin mai pune în evidență un lucru: «solitudinea» României în cadrul Inițiativei celor Trei Mări, un format de cooperare foarte important pentru cooperarea la nivel regional cu Statele Unite ale Americii, și el izvorât dintr-o inițiativă a Poloniei și Croației.
UE se îndreaptă spre o formă cu geometrii variabile, așa cum s-a observat și la Consiliul European extraordinar de la Bruxelles din 17-21 iulie, unde s-au negociat instrumentele financiare multianuale. Atunci am observat, alături de cuplul franco-german, deja consacrat și instituționalizat (prin tratatele de la Elysée și Aix-la-Chapelle), grupul nordic (Olanda, Suedia, Danemarca, Austria și Finlanda) și Grupul de la Visegrád. Capacitatea de a influența decizia într-o structură multilaterală este dată tocmai de participarea la asemenea formate de cooperare, cu atât mai mult în condițiile dezechilibrului în favoarea părții occidentale a Uniunii Europene. A nu lua parte la asemenea formate de cooperare denotă și o profundă neînțelegere a momentului istoric al locului lăsat liber de Marea Britanie și al reașezărilor pe care acest fapt le pune în mișcare.
Să amintim și alte formate de cooperare din regiunea noastră, având speranța că vom găsi inspirația și vom sesiza gravitatea momentului – o Uniune care avansează ineluctabil spre instituționalizarea vitezelor multiple. Formatul Austerlitz sau Slavkov creat în 2015 între Austria, Cehia și Slovacia cu scopul de «a-și promova interesele comune și cooperarea în proiectele regionale ale UE». Cooperarea Central-Europeană în materie de Apărare, structură multilaterală creată în 2010 de către statele moștenitoare ale monarhiei austro-ungare (Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria și Croația) cu scopul de a coopera în materie securitară și militară, de combatere a terorismului, a traficului de persoane și a imigrației ilegale. Un format deosebit de util în perspectiva proiectelor europene în materie de autonomie strategică dominate de statele mari ale UE.
Polonia, națiunea-lider din jumătatea orientală a UE, este chiar asociată într-un format de cooperare cu Franța și Germania, Triunghiul de la Weimar. Chiar dacă nu foarte structurat în ceea ce privește programul, acest format de cooperare funcționează, așa cum s-a văzut în timpul crizei ucrainene, când ministrul de externe polonez a fost asociat inițiativelor omologilor săi francez și german, dar are o valoare simbolică foarte importantă, de recunoaștere a vocației de putere regională a Poloniei.
Se pot găsi și comentatori care să conteste cele expuse și să aducă în discuție faptul că România a inițiat formatul B9 la care participă Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia și Slovacia. Aș spune că este o casă cu prea mulți locatari și un grup prea eterogen pentru a putea fi considerat o formă de cooperare aprofundată și instituționalizată pe modelul celor amintite mai sus și mai ales care să fie pentru România un multiplicator de influență la nivel regional.
Se poate aminti și Grupul pentru Acțiunea Europeană a Republicii Moldova „Prietenii Moldovei”, un format deosebit de util, dar care nu reușește să fie dinamizat astfel încât România să apară drept principalul interlocutor al Bruxelles-ului în ceea ce privește Republica Moldova. Fără îndoială, la baza acestor formate de cooperare stă un element important: cât de dezvoltată este cultura rezultatelor la nivelul fiecărei școli diplomatice ale țărilor în cauză. //
