Brexit: saga unui divorț

În condițiile atmosferei ostile de acasă, salvarea Theresei May depinde numai de Bruxelles.

Victor Popa 26.12.2018

De același autor

În 2018, Brexit-ul, cu tot dramatismul lunii decembrie, este de fapt rezultatul unor evoluții din anul precedent. Două dintre ele au determinat în mare măsură ce se întâmplă astăzi, așa că merită să ni le amintim. Dinamica anului în curs devine astfel mult mai clară. În ianuarie 2017, Theresa May a ținut la Londra discursul de la Lancaster House. Premierul a trasat direcția politică și a enumerat principiile de bază. Discursul a venit însă pe fondul euforiei triumfaliste a referendumului din 2016. La asta se mai adaugă complexele de Remainer ale lui May. Astfel, principiile enunțate, așa-numitele red lines, au fost pe alocuri mai intransigente decât era cazul. Spre exemplu, premierul a exclus varianta uniunii vamale, dar a vorbit despre nevoia unui „acord vamal“ cu UE. Mai mult, a respins orice fel de participare la piața comună. Ieșirea de sub jurisdicția Curții Europene de Justiție a fost un alt angajament exprimat la Lancaster House. În 2018, asumarea acestor red lines a ridicat o serie întreagă de probleme, atât în relația cu propriul partid și cu opoziția, cât și în ceea ce privește negocierile cu Bruxellesul.

La mâna unioniștilor

Un alt moment cheie au fost alegerile anticipate din iunie 2017. Cu doi ani mai devreme, în urma scrutinului la termen, David Cameron a reușit să câștige majoritatea în Camera Comunelor. A fost o victorie neașteptată și singurul moment de glorie din mandatul fostului premier. Doi ani mai târziu, într-un gest necaracteristic de intempestiv, Theresa May a hotărât că e cazul să se întoarcă la urne. Conservatorii au intrat în alegeri cu majoritate parlamentară și au ieșit fără. Această înfrângere de facto generează astăzi blocajul din Parlament. Ca să-și asigure guvernarea, May a trebuit să apeleze la cele zece voturi ale unioniștilor nord-irlandezi (DUP). În disperare de cauză, le-a promis un miliard de lire și le-a acceptat toate condițiile. Din capul locului, DUP a spus că refuză categoric orice fel de scenariu în care Irlanda de Nord ar avea parte de un alt statut legal, chiar și temporar, decât Marea Britanie (Anglia, Țara Galilor și Scoția). În negocierile pentru Brexit asta s-ar traduce printr-un spațiu vamal comun cu Republica Irlanda, având în vedere că este singura graniță terestră între Uniunea Europeană și Regatul Unit. Până în prezent, problematica graniței cu Irlanda (și, într-un sens mai larg, respectarea Acordului din Vinerea Mare) s-a dovedit, la propriu, o barieră de netrecut. Prin urmare, drumul deja anevoios către Brexit este complet blocat de alegerile anticipate declanșate fără motiv de Theresa May.

În prima parte a lui 2018, discuțiile cu Bruxellesul au mers neașteptat de greu. Soarta City-ului londonez s-a tranșat însă rapid. Băncile s-au împăcat cu gândul că, după Brexit, accesul la piața comună nu va mai fi ca pe vremuri. „Nu mai urmărim obținerea drepturilor de passporting, având în vedere că este ceva ancorat în mecanismul pieței comune“, a mărturisit resemnată Theresa May în martie. Prin „passporting“, orice instituție financiară înregistrată în spațiul economic european poate să furnizeze în voie servicii către toate statele membre. Nu degeaba băncile cu acoperire globală și în special cele din SUA și-au stabilit sediul european la Londra. Este ceea ce bancherii au cerut încă din secunda doi după referendumul din 2016 și ceea ce politicienii le-au promis în mod ferm că or să obțină. Realitatea negocierilor s-a dovedit însă alta. A fost prima înfrângere clară pe care britanicii s-au văzut nevoiți să o accepte.

La parcursul anevoios al discuțiilor cu partenerii europeni au contribuit și aspecte de ordin administrativ. Cel care s-a ocupat de negocierile propriu-zise nu a fost ministrul de resort, David Davis, ci fostul sau adjunct de la DExEU (Department for Exiting the European Union), Oliver Robbins. În cele din urmă, Robbins s-a mutat la cabinetul primului ministru, cu toată autoritatea implicită. Așa cum era de așteptat, dubla comandă n-a adus un plus de eficiență echipei britanice, ba dimpotrivă. Theresa May a considerat însă că este mai bine așa, având în vedere prestația foarte slabă a lui Davis. Potrivit Financial Times, în 12 luni, ministrul pentru Brexit și-a alocat doar patru ore de discuții cu omologul său european Michel Barnier.

Chestiunea Irlandei de Nord

Pe măsură ce discuțiile avansau, problematica graniței cu Irlanda a început să cântărească tot mai greu. Acordul din Vinerea Mare care a încheiat ostilitățile în Irlanda de Nord presupune, printre altele, lipsa unei granițe fizice. Negocierile pe marginea cadrului care urmează să guverneze relațiile comerciale post-Brexit au fost practic blocate luni bune, în lipsa unei soluții care să asigure continuitatea frontierei „invizibile“. Experții de la Comisie n-au insistat neapărat pe granița fizică, având în vedere că UE oricum a cogarantat acordul de pace din 1998. Menținerea statu quo-ului în traficul de frontieră este însă echivalentă cu Uniunea Vamală, o formulă care încalcă spiritul Brexit. Downing Street a venit cu propunerea „parteneriatului vamal“, o variantă destul de complicată: trafic nerestricționat și fără controale, cu statul britanic responsabil de colectarea tuturor taxelor vamale la bunuri, atât pentru UK, cât și pentru UE. În funcție de nivelul taxelor (de exemplu, mai scăzut în UK decât în UE), companiilor li s-ar fi rambursat diferența. Cu alte cuvinte, un fel de superserviciu vamal. Nimeni n-a crezut în viabilitatea proiectului.

Lipsa de progres în ceea ce privește negocierile a determinat guvernul să ia în serios varianta unui Brexit fără acord. Din punct de vedere logistic, „No Deal Brexit“ reprezintă coșmarul tuturor, indiferent că vorbim de autorități, de sectorul privat sau de simpli consumatori. Guvernul a dispus, discret inițial, stocarea de alimente, apă și mai cu seamă medicamente. Companiile din domeniul pharma, de exemplu, și-au asigurat stocuri pentru o perioadă de cel puțin zece săptămâni.

Planul de la Chequers

În iulie, la mai bine de doi ani de la referendumul în urma căruia britanicii s-au hotărât să părăsească UE, Theresa May a prezentat așa-numitul Plan de la Chequers. Este primul document elaborat propus de Downing Street. Planul de la Chequers vorbește despre un set de reguli comun (common rulebook) UE-UK, care să acopere bunuri și produse industriale. Sub anumite aspecte, acest common rulebook seamănă izbitor cu acquis-ul comunitar. Nici asta n-a fost însă de natură să-i convingă pe europeni. Pentru Bruxelles, principiul unitar al pieței comune rămâne prioritatea zero. Un set de reguli comun, dar selectiv încalcă până la urmă acest principiu. La întâlnirea de la Salzburg din luna septembrie, liderii europeni au respins în mod oficial Planul de la Chequers.

Proiectul nu s-a bucurat de succes nici pe plan intern. Antieuropenii din partidul conservator au denunțat în primul rând jurisdicția parțială a Curții Europene de Justiție în soluționarea disputelor, un red line trasat chiar de Theresa May în ianuarie 2017. Nemulțumirea față de Chequers și strategiile politice proprii i-au determinat pe Boris Johnson, ministrul de Externe, și pe David Davis, ministrul pentru Brexit, să părăsească guvernul.

După eșecul planului britanic, au urmat alte negocieri. În ultimă instanță, s-a ajuns la formula care a fost aprobată de toți liderii statelor membre la Consiliul European din noiembrie. Așa-numitul „acord de retragere“ prevede rămânerea Regatului Unit într-un aranjament vamal pe parcursul celor 21 de luni de tranziție. Documentul clarifică și problematica „backstop-ului“ irlandez: după încheierea perioadei de tranziție, Irlanda de Nord rămâne într-o uniune vamală cu Uniunea Europeană și astfel relațiile vamale și tarifare cu Marea Britanie nu sunt tranșate terestru (se respectă Acordul din Vinerea Mare), ci maritim, în Marea Irlandei. Trebuie subliniat că această formulă intră în vigoare doar dacă, la finalul perioadei de tranziție (29 martie 2019 – 1 ianuarie 2021), părțile nu cad de acord asupra unui tratat de liber schimb. Cu alte cuvinte, controversatul backstop este pentru europeni o poliță de asigurare temporară. Renunțarea la backstop nu se poate face unilateral. O curte comună, dar independentă de arbitraj urmează să se pronunțe în cazul unor eventuale conflicte. Unioniștii de la DUP au respins acordul de retragere, pe motiv că Irlanda de Nord va fi separată de Marea Britanie printr-o frontieră maritimă. De asemenea, ar fi puși în situația în care sunt obligați să respecte legislația europeană, și nu pe cea britanică.

Din punct de vedere politic, acordul de retragere agreat cu europenii a împins Cabinetul May într-o cădere liberă din care încă nu s-a oprit. Lucrurile s-au precipitat pe final de an. Înainte ca acordul să intre la vot în Camera Comunelor, Parlamentul i-a trimis Theresei May câteva semnale care nu puteau fi citite decât într-o singură cheie: există zero șanse ca documentul să treacă. În primul rând, parlamentarii au cerut publicarea opiniei legale pe marginea backstop-ului, transmise guvernului de procurorul general. Downing Street nu s-a conformat și s-a ales cu o moțiune de sfidare a Parlamentului, situație rarisimă în istoria constituțională a Marii Britanii. După publicarea documentului, pentru cabinet au rămas chiar și mai puține motive de susținere în Parlament. Procurorul general atrage atenția că backstop-ul încalcă suveranitatea UK.

Pe deasupra, Theresa May s-a văzut nevoită să-și consume o bună parte din cartușele politice rămase. Euroscepticii au declanșat procedura unui vot de neîncredere în propriul prim-ministru. May a supraviețuit, însă doar după ce le-a promis colegilor conservatori că se retrage înaintea alegerilor la termen din 2022. Chiar dacă a câștigat votul cu 200 la 117, numărul celor nemulțumiți a fost mai mare decât anticipase guvernul.

În condițiile atmosferei ostile de acasă, salvarea Theresei May ar putea să vină tot de la Bruxelles. Premierul mizează totul pe o nouă rundă de negocieri cu partenerii europeni. Speră la condiții mai bune legate de backstop sau poate chiar la eliminarea acestuia. Cert este că acordul de retragere trebuie ratificat până în 21 ianuarie 2019, data limită stabilită prin lege.

În prezent, la Westminster s-au conturat mai multe soluții alternative, însă niciuna majoritară: un al doilea referendum, un Brexit fără acord, apartenența la EFTA (European Free Trade Agreement - Lichtenstein, Islanda, Norvegia și Elveția) sau apartenența la EEA (European Economic AreaUE plus Islanda, Norvegia și Lichtenstein). //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22