Miza alegerilor din Marea Britanie și cum ar putea fi afectați românii de planurile Theresei May

Birocrația nu ține pasul cu vremurile noas­tre. Nici n-ar avea cum, având în vedere ritmul și spectaculozitatea evenimentelor. Cei care obțin zilele acestea pașaportul britanic au parte de un me­mento bizar: scri­soarea ofi­cială de întâmpinare este sem­nată de Theresa May. Însă nu ca prim-ministru, ci ca ministru de Interne, por­tofoliul deținut până în iulie anul trecut! Nostalgicii au astfel posibilitatea să se în­toarcă în timp, la pe­ri­oa­da de dinainte de re­fe­rendum.

Desincronizare birocratică sau ironie a sorții? Și una, și alta. Simbolistica este pu­ternică oricum. În cabinetul condus de Da­vid Cameron, Theresa May, ministrul de In­terne de la acea vreme, era responsabilă cu lupta antiimigrație. Astăzi, ca premier, se confruntă de fapt cu aceeași problemă: gestionarea Brexit, procesul generat de aversiunea față de imigrația intraco­mu­nitară.

Calculele premierului britanic

Ducerea la îndeplinire a verdictului po­pu­lar din 23 iunie 2016 necesită cel puțin le­gitimitate și forță. La rigoare, May se bu­cură de ambele, chiar dacă nu în sensul con­vențional: nu a ajuns în fruntea gu­vernului în urma unor alegeri, așa cum era normal, însă nimeni nu i-a contestat autoritatea. Tot așa cum și în parlament deține majoritatea, dar una relativ fragilă, de doar 17 locuri. Prin urmare, orice îm­bunătățire este binevenită, însă aceeași con­cluzie putea fi trasă și în urmă cu două, cu trei sau chiar cu nouă luni, după referendumul de anul trecut.

De ce declanșează anticipate acum? Cel mai probabil, premierul a înțeles că lupta pe două fronturi, în Uniunea Europeană și acasă, impune un arsenal adecvat. Ne­go­cierile cu Bruxellesul vor fi suficient de du­re și fără grija unui parlament ostil. Mai ales că, în ultima perioadă, tensiunile din­tre susținătorii unui „hard Brexit“ și adep­ții variantei „soft“ au atins cote alar­man­te. Fractura din societate a necesitat inter­v­enția Curții Supreme de Justiție (n.b., judecătorii de la Curte au fost denunțați de Daily Mail ca „dușmani ai po­po­ru­lui“).

Dincolo de asta, conservatorii se pot mân­dri cu o bogată tradiție de sabotaj al pro­priilor prim-miniștri, care a dus la căde­rea lui Edward Heath și Margaret That­cher, a creat constant probleme pentru John Major și i-a distrus cariera politică lui David Cameron. Un prim cartonaș gal­ben a fost arătat deja cabinetului: Philip Hammond, vicepremier și ministru de Fi­nanțe, a renunțat umilit la majorarea con­tribuțiilor sociale, măsură cheie în buget, în urma reacției dure din partea colegilor parlamentari Tory. De data asta, furia re­belilor s-a oprit la el. Următoarea victimă ar putea fi chiar liderul.

Chiar dacă Theresa May a dorit să-și de­fi­nească mandatul și din­colo de tematica Brexit, nu va fi posibil. Cel puțin nu în următoarele 24 de luni, perioada formală a negocierilor cu Bru­xel­les­ul. O majoritate largă și un restart emoțional i-ar întări poziția de negociere și i-ar oferi un cec în alb până la următoarele algeri la termen, în 2022.

În prezent, șansele sunt de partea ei. Ni­mic nu mai este sigur în epoca răstur­nă­ri­lor de situații de tip Brexit sau Trump, ca­re i-au ridiculizat pe experții electorali din lumea largă. Însă lipsa de formă a opo­ziției tinde către minime istorice. Dincolo de sondajele unanim nemiloase, Jeremy Corbyn, liderul laburist, a reușit în ultimii doi ani să plaseze partidul într-o zonă „ne­frec­ventabilă“. De la neomarxism agresiv și chiar până la antisemitism, puține au fost influențele dubioase care să fi ocolit La­bour. Astfel, a reușit să îndepărteze o par­te consistentă a clasei de mijloc atrase în anii ’90 de Tony Blair. Alții s-au în­dreptat că­tre UKIP sau, în cazul Scoției, către na­ționaliștii de la SNP. La nivel per­sonal, cre­dibilitatea lui Corbyn se situează cam la jumătate față de nivelurile înre­gistrate de May și, în general, nu sunt mulți cei care și-l imaginează prim-mi­nistru. În cazul an­ticipatelor, un eventual reviriment al liberal-democraților ar putea genera noi dislocări de voturi de la Labour.

Implozia UKIP

UKIP, vedeta ultimelor două tururi de scrutin, europarlamentare și generale, a făcut implozie. Opțiunea populară pro-Brexit a lăsat partidul fără obiectiv stra­te­gic. La asta se adaugă și plecarea liderului carismatic Nigel Farage. Fostul catalizator al votului de protest își pierde masiv din susținere, în timp ce sistemul de vot strict uni­nominal îi blochează accesul către West­minster. În 2015, UKIP a reușit să-și asigure un singur loc în parlament, și ace­la ca urmare a unei disidențe Tory, la aproa­pe 4 milioane de voturi obținute. În urma demisiei lui Douglas Cartwell, actual­mente independent, UKIP nu mai este reprezentat în forul legislativ.

Șansele liberal-democraților

Liberal-democrații își pun mari speranțe în anticipatele din iunie. Teoretic, au doar de câștigat. „Geniul“ politic al fostului li­der Nick Clegg a condus în 2015 la cea mai mare înfrângere din istoria partidului. In­trarea la guvernare în 2010 alături de To­ry, formațiune diametral opusă din punct de vedere ideologic, i-a lăsat cu doar 8 par­lamentari, din 57. Acum, sub con­du­ce­rea lui Tim Farron, aspiră la votul celor de­zamăgiți de Brexit, așa-numiții „Re­mai­ners“. Posibilitatea unui culoar favorabil este reală și victoriile recente în circum­scripții precum Richmond Park (fostă To­ry) sau Rotherham (fostă Labour) sunt în­curajatoare.

În Scoția, dominată covârșitor de SNP, si­tua­ția capătă alte valențe, având în vedere dorința de independență și opțiunea pro­europeană. Nicola Sturgeon, premierul sco­țian, a obținut la Hollyrood (parla­men­tul de la Edinburgh) aprobarea pentru un nou referendum care ar putea să ducă la dezintegrarea Regatului Unit. Astfel, miza anticipatelor are o importanță deosebită, pentru că ar putea să confirme dominația SNP, în dauna laburiștilor și a conser­va­torilor.

Problemele se aglomerează și în Irlanda de Nord, unde unioniștii și Sinn Fein nu reu­șesc de trei luni să formeze un guvern, conform Acordului de Pace din Vinerea Mare, negociat de Tony Blair și Jonathan Powell în 1998. Mai mult, liderii Sinn Fein văd în Brexit oportunitatea pentru in­de­pendență.

Incertitudinile est-europenilor

În ceea ce îi privește pe românii din Marea Britanie, campania electorală ar putea reaprinde pasiunile naționaliste din vara trecută. Pirueta de 180 de grade executată de Theresa May pe tema alegerilor nu face decât să sporească angoasele și incer­ti­tu­dinile imigranților est-europeni, ținte pre­di­lecte atât pentru publicațiile tabloid, cât și pentru extremiști. Un nou mandat de for­ță s-ar putea traduce prin rigiditate spo­rită a vis-à-vis de condițiile impuse ce­tățenilor din spațiul comunitar, în perioa­da post-Brexit sau chiar mai devreme. Să nu uităm că, în urmă cu doi ani, aceeași Theresa May, pe atunci ministru de In­ter­ne, a îngreunat până la nivel de șicane procesul de obținere a rezidenței per­ma­nen­te. Dincolo de retorică, limitarea imi­grației din interiorul Uniunii Europene a fost miza reală a referendumului de anul trecut. Faptul că Downing Street nu a hotărât încă nimic în legătură cu situația europenilor aflați deja pe teritoriul Re­ga­tu­lui Unit este îngrijorător. Mulți lideri con­servatori s-au grăbit să ofere asigurări că toate drepturile acestora vor fi re­cu­nos­cu­te oficial chiar înaintea declanșării arti­co­lului 50. N-a fost să fie.

Mediul politic britanic a devenit mai im­pre­dictibil ca niciodată. Chiar și Donald Tusk, personalitate sobră, a comparat Bre­xit cu un scenariu de Alfred Hitchcock: groa­ză și suspans.

Cu alte cuvinte, ne putem aștepta la ori­ce.