Nu doar o pantomimă elegiacă

Lucian Dan Teodorovici are o teză personală despre experiența comunistă.

Cea mai bună carte publicată până acum de Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, își datorează succesul unui personaj me­morabil. Dacă romanul e mai degrabă static și complicat, punând serios la încercare răbdarea și atenția cititorului, în schimb figura păpușarului amnezic Bruno Matei ră­mâne pe retină ca o su­perbă pantomimă elegiacă. E o manieră neașteptată de tratare a unui subiect din­tre cele mai dificile: în­chisorile comuniste, ma­laxor al vertebrelor so­cie­tății românești.

Panorama sumbră a României con­cen­traționare trece în roman filtrată de bio­grafia plină de sincope a eroului. Autorul e foarte bine documentat, știe ce spune. Niciun detaliu nu sună strident, nici os­tentativ, doar detașat uneori, fiindcă abu­lia intermitentă a lui Matei Brunul estom­pează strigătul implicit. Senzația e în­tru­câtva de abordare soft. Chiar și în scenele caracteristice (anchete, torturi), atmosfera rămâne suspendată între amintire și aiu­rare și e foarte bine așa. Pentru o dată, scri­i­tura puțin pregnantă a prozatorului ieșean slujește salutar textul, pe care îl „dezafectează“ psihologic. Un roman de­licat și tragic, învelit în abur impon­de­rabil, sub care stă, masivă, materia grea a cru­zimii.

Povestea încâlcită de amnezie a lui Bruno Matei (Matei Brunul, cum îi simplifică numele To­varășul Bojin, securistul de caz) este de fapt simplă și tipică pen­tru anii cincizeci: șir lung, inexplicabil de detenții. Unui bărbat fără vârstă, copilăros și timid, care apare în prima scenă pe po­dul Trancu din Iași cu o marionetă deza­r­ticulată pe braț, i se atribuie uneltiri îm­potriva regimului comunist, agitație le­gio­nară etc. Născut din tată român și mamă italiancă, emigrase la 17 ani în Italia, îm­preună cu părinții. După război, ajunge vic­tima unui aranjament de viață ne­ins­pirat. În încercarea de a-i găsi un loc pe lume ciudatului său fiu, George Matei se gândește să-l trimită înapoi în România, aflată deja în plin regim comunist. Am­biționase pentru el o frumoasă carieră de avocat, ar fi susținut-o cu mica afacere de familie din Salerno, Marcellerie Pignatelli, dar Bruno era un visător îndrăgostit de marionete. Se făcuse actor, deci tatăl se gân­dește să-l pună sub protecția unei per­soane influente din țară: nici mai mult, nici mai puțin decât Lucrețiu Pătrășcanu. Tânărul obține prin bunăvoința sce­no­grafei Elena Pătrășcanu o slujbă la noul Tea­tru „Țăndărică“ – drum deschis spre dezastru. E arestat în legătură cu celebrul proces al Lotului Pătrășcanu. Urmează ce­lula din Uranus, regula statului în șezut, cu fața la vizetă, nopțile de anchetă, de­clarațiile gata scrise (și multă vreme ne­semnate). Bătaia la tălpi - a lui, a ce­lor­lalți, bieți tineri cărora le dăduse lecții be­nevole de istoria teatrului. Inevitabil, vine apoi momentul când „a recunoscut scurt“, și el și ceilalți, apoi procesul, con­damnarea la zece ani de detenție politică. Etapa următoare se consumă în barăcile de la Canal, colonia Peninsula, în nopțile cu „acordeon“ - muzica asurzitoare care aco­perea urletele din baraca de reeducare. Propria reeducare. Apoi penitenciarul de muncă de la Galați. În final, cel pentru hoți și criminali, de la Iași. În urma unui accident mai degrabă stupid, ajunge și în­tr-un spital psihiatric. O căzătură de pe schelă, pe șantierul unde lucra ca deținut – acum de drept comun - îi șterge din memorie do­uăzeci de ani din viață. Vor fi înlocuiți de Securitate cu o biografie fictivă, croită grosolan după nevoile uni­cului scop de a-i rezolva do­sarul, de a-l transforma într-un Om nou, cât mai inofensiv și mai previzibil cu putință. Aproape să re­ușească. „Trudesc“ la aceas­tă transformare doi monștri cu față uma­nă (tovarășul Bojin și subalterna lui, Eli­za), iar formula nu e un simplu stereotip, ci chiar ilustrarea unei teze personale a autorului, cum se va vedea.

În roman, narațiunea e profund dis­con­tinuă și joacă mult pe fragilitatea reperelor temporale ale Brunului. Înaintăm încet, odată cu el, cu mișcările lui prudente, în ochiuri de timp între care legăturile s-au destrămat, de unde și efectul de stranie des­prindere. Uneori, omul trăiește si­mul­tan în timpuri diferite, suprapuse: se sim­țea „acum, ca și atunci“, când l-a bătut din nou pe umăr milițianul – o întâlnire ri­­tualică în viața lui, fără sens, dar reluată mereu. În interval, Brunul încearcă cu gri­jă și încăpățânare să-și reasambleze me­moria, să o recheme din pauza ne­li­niș­ti­toare în care a intrat, la fel ca păpușa iner­tă pe care o poartă cu el.

Matei Brunul e de altfel hașurat de figuri ale reasamblării. Însăși structura cărții es­te un răspuns la această provocare și tre­buie spus că prozatorul o onorează cu vir­tuozitate. Capitolele au timpuri diferite, lun­­gimi diferite, ritmuri diferite. Par cio­buri disparate, inutilizabile, așa cum ră­tă­cesc la nimereală prin viața per­so­na­jului, pe desenul unui puzzle dificil și cu piese lip­să. Treptat, golurile se umplu, dar - ade­vărată probă de gust – nu integral, ci doar cât să atingă adevărul convenției li­terare.

Cel mai emoționant episod este tot unul al reasamblării. Nea Za­cornea, un gardian de treabă de la Galați, îi cioplește Brunului și îi aduce, una câte una, mă­du­la­rele din lemn ale viitorului Vasilache. Îl atră­seseră blândețea senină a omului, po­veștile lui pătimașe despre marionete, des­pre cum pot prinde viață bucățele de lemn trase de sfori. Atracție fatală însă. Clipa de grație când deținutul face să se miște marioneta sub ochii gardianului este plă­tită scump. Respectaseră amândoi riguros regulile draconice ale clandestinității, dar Nea Zacornea tot e prins și pedepsit după tipicul rezervat „trădătorilor“: legat de-un stâlp al gardului, scuipat de toți deținuții, până la moarte. Sub emoția amintirilor lui Matei Brunul, bănuim că Nea Zacornea e o excepție.

Este și nu e. Linia aceluiași echivoc se păs­trează și în privința altor două personaje. Tovarășul Bojin, securistul protector al păpușarului, pare că se atașează de vic­ti­mă, are scrupule, îl ceartă, îl sfătuiește, ezită. Eliza, femeia pe care Brunul crede că o cucerește treptat, îi asistă rece, dar răb­dător ieșirea din cochilie. În realitate, îl supraveghează din interes, și pro­fe­sio­nal, și personal, pentru că se va folosi de el ca să iasă din țară. Ca și Zacornea, Eliza și Tovarăşul Bojin sunt răi „necanonici“, și nu întâmplător.

Lucian Dan Teodorovici are, cum am spus, o teză personală despre experiența comunistă. Dedusă din carte, ea ar fi fost o in­te­re­santă pledoarie în favoarea nu­anței, a judecării de la caz la caz, a re­flec­ției mai degrabă „înalte“ asupra con­se­cințelor destructurante ale fenomenului. Autorul a simțit însă nevoia să-și adnoteze literatura, să expliciteze și, așa cum o fa­ce, pledoaria e înlocuită cu un apel la ne-radicalism, dacă nu direct cu un manifest antiradical.

Într-un interviu publicat în Observator cultural, citim: „Am trăit mai multe șo­curi, în ultima vreme, văzând cum ne ra­portăm la trecutul recent, cât de virulent discutăm când privim anumiți oameni“ – spune Lucian Dan Teodorovici. „Sigur, e important să discutăm despre cum anu­miți oameni au cedat și au fost infor­matori ai Securității, dar există o viru­lentă și lipsită de orice nuanțe raportare la oamenii aceia. Eu nu le caut scuze tur­nătorilor, dar, din ceea ce citesc, văd că toți sunt tratați ca niște brute, indiferent de ceea ce au făcut. Se uită complet că acei oameni au avut și un alt com­por­ta­ment public, că nu au fost alcătuiți doar din lașități și cedări și că a fost o pre­siune asupra lor. Nu spun asta ca o scu­ză, pur și simplu, mi se pare mult prea dur tratamentul ce li se aplică. Unii au fost zeloși în turnătorie, dar mulți au ce­dat fiind amenințați, șantajați, anchetați. Sunt oameni pe care îi cunosc și le știu și le înțeleg lașitatea“.

Printr-o asemenea lentilă, partea răului din Matei Brunul, cel puțin Tovarășul Bo­jin și Eliza, devine neinteresantă, exercițiu ratat de reinterpretare istorică. Dar nu aici merită stăruit.

Să ne amintim că Matei Brunul este in­te­gral un roman de ficțiune. Autorul a ținut să se știe acest lucru, pentru că, la 37 de ani, Lucian Dan Teodorovici nu se putea raporta direct la experiența comunistă. O putea face indirect, fie prin experiențe co­laterale, de familie (ceea ce, din fericire pentru el, nu pare să fie cazul), fie cul­tural - și aici suntem, la modul cel mai te­meinic. În mod normal, în acest plan dis­tincția între fenomen și caz particular se face de la sine. Nuanțele se plasează, ba chiar sunt obligatorii, la nivel individual, în timp ce „virulența“ trebuie să vizeze constant fenomenul și consecințele lui. Un securist de treabă, o sută de securiști omenoși, o sută de mii de informatori ei înșiși victime deculpabilizează sistemul? Și invers: o categorie compromisă moral și catalogată ca atare exclude șansa unei salvări individuale de sub vină? Nici­de­cum. Raționamentul este elementar și nu mai insistăm. E cu atât mai straniu să-l vedem ignorat de un scriitor important al generației tinere.

Pe scurt, aș paria numai pe proza lui Lu­cian Dan Teodorovici, mai ales după acest Matei Brunul. Recenta modă a promovării cărților la apariție de către autorii înșiși (prin interviuri, pe blog, prin publicistică) s-a cam grăbit la noi. Ne trebuie ex­pe­riență și aici, iar asta vine cu timpul. Îna­inte de-a le-o cere scriitorilor, e mai folo­sitor să le sugerăm să dea deocamdată dru­mul cărților și să lase apetitul polemic la garderobă. Măcar până vine agentul lite­rar. //

// LUCIAN DAN TEODOROVICI

// Matei Brunul

// Editura Polirom, 2011,   399 pag.