Privilegiul intelectualului?

După patru vizite, între 1990 și 1991, mi­ne­rii nu au mai „plantat panseluţe“ în Bu­cu­reşti. Astăzi le plantează alţii, tot scump, dar mai paşnic. Ar mai fi poftit ei, mi­ne­rii, la Capitală, dar n-au reuşit să treacă de Costeşti şi Stoieneşti, iar asta se pe­tre­cea în secolul trecut! Secolul ăsta ar fi tre­buit să fie religios sau să nu fie deloc, cum zicea Malraux. Adică să ne rugăm să se fa­că dreptate şi vinovaţii să dea socoteală, dar sper că nu ne vom ruga tot secolul XXI.

Minerii s-au mai împuţinat şi parcă nici intelectualii nu mai sunt ce-au fost... Dar oare (câţi) mai sunt?

„Un popor are nevoie de două feluri de trebuinţe, trebuinţe fizice şi in­te­lec­tua­le... Un popor în care trebuinţele in­te­lec­tuale se dezvălesc se face o naţie mare; dim­potrivă, acela la care aceste tre­bu­in­ţe se înnăbuşesc se face o naţie brută, se îndobitoceşte şi se întoarce la starea sa cea sălbatică“, scria de mult Kogălniceanu.

Eu cred – ca şi Borges – că noi toţi am avut uneori senzaţia de a mai fi trăit o da­tă un anumit moment asemănător cel pu­ţin, dacă nu identic. Şi dacă acest mo­ment nu l-am trăit în viaţa actuală, atunci probabil într-o viaţă anterioară. Aceasta ne-ar pu­tea duce la „doctrina ciclurilor“, la o „is­to­rie repetată“. Dar istoria – în definiţie Joyce – este un coşmar din care aş vrea să mă trezesc, mai ales în aceste timpuri.

Din cele şase destine permise oamenilor în religia budistă, cel mai dificil destin es­te acela de OM. Dar dintre toate destinele omului – devenit OM – se pare că cel mai dificil – nu ştiu dacă s-a mai spus – este acela de a fi intelectual, căci, iată, îmi amin­tesc o fra­ză a lui Călinescu: „cea din­tâi durere a unui intelectual este să con­s­tate tică­lo­şia fiinţei noastre omeneşti, steri­litatea“.

Se poate însă considera – în secolul XXI – un privilegiu în a fi intelectual? Toată lu­mea are privilegii, doar că ele nu sunt ace­leaşi sau nu sunt egale pentru toţi.

Nicio preocupare – afirma Sollers într-un mai vechi articol, cu acelaşi titlu, în Le Nou­vel Observateur – nu este mai in­vi­diată, depreciată, supravegheată, judecată (teoretic), dispreţuită, supravalorizată decât cea de intelectual.

In­telectualul este întotdeauna acela care tin­de să se situeze „peste“. Se vrea „dea­su­pra“ societăţii, suferinţei umane, ac­ti­vi­tă­ţilor banale, fructelor de pădure, fe­no­me­nelor meteorologice, locurilor pro­duc­ti­ve şi reproductive, protestelor vulgare. In­te­lectualul este trăirea rece, fără dra­goste, ma­niac, narcisist, rumegătorul inu­til, pu­ter­ni­cul fals, gânditorul supradotat, frus­tra­tul de serviciu, acela pe care fa­mi­lia, prie­te­nii, partidul (oricare), aparatul (de stat), societatea toată trebuie să-l che­me mereu la ordine, la fuziune, la con­sens, la „datorie“.

El are prea mult din toate: viziune, timp, va­canţă, şi idei, şi libertate... In­telectualul este un element periodic vo­latil, din gru­pa gazelor rare, cosmopolit, extremist şi per­vers, parafrazându-l pe Sollers.

Eforturi considerabile s-au cheltuit în re­gi­mul comunist, cel românesc fiind cap de serie, pentru a culpabiliza, compromite şi marginaliza la maximum intelectualul şi obiceiul n-a dispărut nici azi în Coreea de Nord, de exemplu. Zilnic, intelectualul tre­buie să se simtă imaginar, superfluu, sus­pect. El are mereu o datorie, este pro­fi­to­rul prin excelenţă. Este un „virus“ cu re­zidenţă supravegheată, dacă nu forţată.

„Din cauza intelectualilor, a acestor in­di­vizi, se întâmplă toate relele“, „Moarte intelectualilor!“, „Noi muncim, nu gân­dim“, „Da, dar acesta este un punct de ve­dere intelectual...“, cuvinte gândite (?), rostite şi chiar strigate de multe guri din anumite vremuri – când intelectualii plu­teau în cerculeţe, ca bănuţii de grăsime (vor­ba lui Mitică Popescu, actorul: „2 co­coşei!“) pe o supă de oase într-o epocă de aur – şi până în zilele noastre (s)căpătate.

Până să auzim aceste memorabile cuvinte de laudă la adresa intelectualului, el era în toate dosarele, în toate procesele, în toate „beciurile“; şi nu era deloc tratat domneşte... cum sunt trataţi semidocţii zilelor noastre, cu sau fără girofar, dar ca­re se cred intelectuali pentru că, nu-i aşa, şi ei sunt deasupra societăţii...

In­telectualul nu este suportabil decât dacă are o anumită ţinută: gânditor, serios, la­co­nic, îngrijorat, absorbit, transparent, al­truist. Pregătit să răspundă la tot şi mai ales de toate. Afectat cunoaşterii per­ma­nen­te, inginer sau notar de suflete, im­por­tante sunt cele patru adevăruri nobile (bu­diste): suferinţa, originea suferinţei, vin­de­carea şi mijloacele de vindecare. În acel moment, totul se inversează: intelectualul poate deveni ideal, conştiinţă uriaşă, (su­per)model, sfânt, simptom universal.

Nu­mele său începe să clipească pe cerul ste­lelor fixe (dacă nu are o amprentă pe strada „stelelor“), dar doar până să devină o stea căzătoare sau o cometă cu „coada sus“. Moartea sa are un sens. Ceremonia asi­gu­rată.

Da, dar... „...Un intelectual cu epiderma re­ce şi ochiul adormit – avertiza cândva Călinescu – speriindu-se de orice nobilă şi justă exaltare, poate să nu fie, în în­ţe­lesul înalt al cuvântului, nici in­te­lec­tu­al...“. Poate doar o clonă ne­reuşită sau un copy-paste ratat.

(Articolul, sub o formă uşor modificată, a apărut prima dată în 1990, în Dreptatea.)

Mihai Bogdan Lupescu,

25 octombrie 2015