Pe aceeași temă
S-a spus că, odată cu dispariţia comunismului, după căderea, în urmă cu 20 de ani, a Zidului Berlinului şi după colapsul URSS, ar fi încetat să mai existe inamicul comun ce ameninţă Civilizaţia Occidentală cu distrugerea şi justifică necesitatea alianţei dintre conservatori şi libertarieni, aşa cum o crease Ronald Reagan.
A disparut, într-adevăr, comunismul?
Tovarăşii de drum din stânga americană sau vest-europeană nu şi-au asumat nici până acum responsabilitatea complicităţii morale ce le revine pentru sprijinirea regimurilor comuniste, ale căror crime nu mai pot fi astăzi negate sau ignorate. Dimpotrivă, în contextul crizei economice actuale, la a cărei producere intervenţionismul guvernamental al stângii a avut cea mai substanţială contribuţie, stânga occidentală se dedă la cele mai stridente tentative de reconsiderare şi recuperare a marxismului.
Deşi Rusia şi China, confruntate cu rezultatele catastrofale ale economiei planificate, au adoptat, în felul lor, capitalismul, ele nu au devenit democratice, nu au încetat să manifeste ambiţii imperialiste şi ostilitate faţă de modelul occidental. Grupările aflate la conducere în aceste ţări, precum şi în fostele republici sovietice din Asia Centrală, nu sunt supuse niciunui control din partea societăţii, statul este atotputernic, drepturile cetăţenilor sunt încălcate brutal, opoziţia este reprimată.
Europa de Est, Ţările Baltice şi, în mai mică măsură, Georgia şi Ucraina au reuşit să se desprindă de fostul imperiu sovietic, dar se confruntă şi acum cu moştenirea vie a acestuia. Vechile structuri din nomenclatura şi poliţia secretă comunistă au menţinut poziţii privilegiate în mediul politic, de afaceri, în mass-media, precum şi în interiorul instituţiilor statului, încă insuficient lustrate. Aceste grupuri sunt principalul generator de corupţie şi, în acelaşi timp, calea prin care Rusia îşi poate promova interesele şi menţine influenţa în aceste ţări.
De obicei e scăpată din vedere şi situaţia din America Latină. În 1990, pe când punea bazele Forului de la Sao Paolo, Fidel Castro plănuia să recupereze în America Latină ceea ce marxismul pierduse în Europa de Est; acest continent este acum roşu, sub controlul Forului, în cadrul căruia lucrează coordonat, în spirit leninist, partide de stânga legale, guvernamentale, şi organizaţii narco-teroriste.
În Africa, după prăbuşirea imperiului colonial sovietic, s-au menţinut regimuri dictatoriale post-marxiste care împiedică în continuare dezvoltarea acestor ţări.
Raportul Subminarea democraţiei, realizat anul trecut de Europa Liberă şi Freedom House, descrie pericolul la adresa sistemului democratic reprezentat de regimuri autoritare moderne precum China, Rusia, Venezuela, Iran şi Pakistan. Astfel, ajutorul extern masiv acordat fără vreo exigenţă de către ţări ale acestui grup periclitează eforturile lumii civilizate privind buna guvernare şi combaterea corupţiei în ţările care depind de sprijin extern. De exemplu, China a devenit cel mai mare creditor al Africii. Raportul subliniază şi „distorsionarea“ noţiunii de democraţie realizată cu ajutorul unor mari investiţii externe făcute în media de către regimurile autoritare moderne. De asemenea, aceste regimuri au reuşit în mare măsură să deturneze activitatea unor organizaţii internaţionale precum ONU, OSCE sau Organizaţia Statelor Americane creând, în acelaşi timp, instituţii paralele care reinterpretează democraţia, drepturile omului, rescriu istoria şi educă o nouă generaţie ostilă democraţiei şi civilizaţiei occidentale.
Comunismul nu a dispărut. Şi-a schimbat doar, conform aceloraşi învăţături ale lui Lenin, în mod „dialectic“, starea de agregare, ascunzându-se în prezent sub aparenţe mai soft sau mai hard.
Comunismul e doar o stare de agregare a inamicului fundamental al civilizaţiei occidentale – mişcarea revoluţionară, după cum arată filosoful brazilian Olavo de Carvalho.
Mişcarea revoluţionară e o familie ideologică mai mare şi mai veche, manifestată de-a lungul istoriei sub diferite forme, începând de la erezia cathară, trecând prin Revoluţia Franceză, iluminism, revoluţia mexicană etc., culminând cu apariţia bolşevismului şi nazismului. Sunt diferite „proiecte de societate“ care promit Raiul aici, pe pământ, şi urmăresc cucerirea puterii totale, în numele unor utopii a căror realizare ar urma să se producă în viitor, o perspectivă cu totul străină atât conservatorilor, cât şi libertarienilor.
Mişcarea revoluţionară porneşte de la o atitudine de revoltă împotriva realităţii prezente. Cum ştim, realitatea acestei lumi în care trăim este imperfectă, fiind afectată de toate neajunsurile condiţiei umane terestre: nedreptăţi, lipsuri, conflicte, boli. Mentalitatea revoluţionară judecă şi condamnă fără drept de apel această realitate, pe care vrea să o distrugă, împreună cu toate rădăcinile ei, tradiţii venite din trecut.
Olavo de Carvalho considera mentalitatea revoluţionară drept un fenomen de natură psihotică, un delir colectiv sistematizat, caracterizat printr-o serie de inversări: prezentul nu este judecât prin experienţa imuabilă a trecutului, ci printr-un proiect de viitor.
„Proiectul“, fiind măreţ şi generos, justifică orice mijloace, permiţând astfel să se inverseze raportul tradiţional dintre bine şi rău, adevăr şi minciună, asasin şi victimă.
Problemele umanităţii, susţin ideologii revoluţiei, vor fi rezolvate în întregime cu mijloace pământeşti, numai să fie pus în aplicare grandiosul plan, masele să fie câştigate pentru cauză, prin „educarea“ în spiritul ideologiei respective, şi, neapărat, să fie re-educaţi, stârpiţi, sau reduşi la tăcere duşmanii, reali sau imaginari, ai „progresului“ colectiv – după caz, evreii, burghezii, reacţionarii creştini etc.
Filosoful brazilian considera ca aparţinând mişcării revoluţionare şi diferite ideologii contemporane din aria stângii occidentale, ca: feminismul, ecologismul, teologia eliberării, militantismul gay etc. Se ştie astăzi cu precizie că aceste mişcări au fost masiv utilizate, adesea chiar iniţiate şi finanţate, de serviciile secrete sovietice în interiorul Lumii Libere, pentru subminarea acesteia şi pentru diminuarea capacităţii ei de apărare. Aceste mişcări se înrudesc, de altfel, cu marxismul, dar şi cu alte ideologii cu care au în comun conflictul deschis cu tradiţia religioasă iudeo-creştină: neopăgânismul de tip New Age, militantismul ateist, darwinismul, malthusianismul sau mişcarea pentru un guvern mondial. Toate aceste mişcari, aparent independente între ele, chiar contradictorii sub anumite aspecte, sunt unite, de fapt, prin ceea ce au ele mai important: ţinta comună a atacurilor lor, Civilizaţia Iudeo-Creştină.
* Am ales să folosim în acest articol termenul de „libertarieni“ şi nu pe cel de „liberali“, pentru a evita confuziile legate de accepţiunile diferite ce pot fi atribuite celui de-al doilea termen. Înţelegem libertarianismul în sensul definiţiei din The Concise Conservative Encyclopedia de Brad Miner: „a philosophy of limited government and individualism. The term has become useful in distinguishing a contemporary interpretation of classical liberalism from the [...] welfare liberalism“.
