Pe aceeași temă
Programul ştiinţific de alimentaţie raţională în România socialistă. În anii ‘80, una dintre imaginile urbane simbol al României comuniste era coada la alimente, consecinţă a Programului ştiinţific de alimentaţie raţională.
Programul de alimentaţie raţională nu este o noutate a regimului comunist românesc. Norme de alimentaţie raţională, după criterii medicale, bazate pe indicatori de vârstă, gen, profesie, consum energetic, stare fiziologică ş.a.m.d., fuseseră elaborate încă din 1964. Programul implementat în anii ’80 a fost văzut de către regimul comunist ca o necesitate a momentului deoarece vechile norme erau considerate depăşite sub raport ştiinţific. Pentru a realiza acest obiectiv, conducerea statului a apelat la cadre medicale (specializate în nutriţie, boli metabolice etc.), persoane din ministerele agriculturii sau industriei alimentare.
Au fost implicate, de asemenea, media comuniste, sistemul de învăţământ, sindicatele şi alte organizaţii de masă, politice sau obşteşti. Practic, pentru o alimentare raţională a societăţii, statul comunist a pus în mişcare un uriaş aparat de elaborare, propagandă şi implementare a programului care se dorea a corespunde „noilor realităţi“. Desigur, totul avea legătură cu situaţia economică la zi. Dacă statisticile oficiale vorbeau de un progres economic general şi constant, realitatea curentă era aceea a unei economii sufocate de ambiţia de a plăti datoriile externe şi proiectele megalomanice şi costisitoare ale dictatorului.
Pregătirea noului Program a început încă din a doua parte a anilor ’70. În 1976 ministrul Sănătăţii (Nicolae Nicolaescu) propunea chiar o comisie de specialitate care să elaboreze normele de alimentaţie raţională. În fruntea acestei comisii se regăsea prof. dr. Iulian Mincu – şeful disciplinei de nutriţie şi boli metabolice IMF Bucureşti, director al Centrului de Nutriţie şi Boli Metabolice. După elaborarea respectivelor norme, validarea acestora urma să se facă cu acordul Consiliului de Miniştri, pe baza avizelor organelor centrale de sinteză care să evalueze eventualele implicaţii economice. Fiind un proiect naţional de anvergură, cu multiple implicaţii în varii zone instituţionale, publicarea în Monitorul Oficial a Programului nu s-a făcut decât în prima parte a anilor ’80.
La 26 martie 1980, Biroul Executiv al Consiliului Sanitar Superior (CSS) încă dezbătea programul naţional privind alimentaţia raţională a populaţiei. Paternitatea programului era cât se poate de clar exprimată în respectiva şedinţă: „Este o sarcină de mare răspundere pe care ne-a pus-o în faţă însuşi tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi avem obligaţia să contribuim cu rezultate, care să fie cuantificate cât mai curând“. Proiectul de Program, aflat permanent în teste şi ajustări, avea să fie repus în discuţie spre a fi remodificat în plenara CSS din al doilea trimestru al anului 1980. În luna septembrie a aceluiaşi an avea să fie organizat primul congres naţional de nutriţie, urmând ca acesta să aibă pe ordinea de zi Programul de alimentaţie raţională. Tot în şedinţa din 26 martie, unii dintre invitaţi au semnalat necesitatea de a corela activitatea mai multor ministere, ramuri economice, în absenţa căreia Programul nu putea fi aplicat cu succes (de pildă, se semnala că „parizerul de la Bucureşti nu seamănă cu cel de la Timişoara“ sau că „în Ardeal se constată un consum exagerat de grăsimi“, ceea ce făcea imposibilă aplicarea naţională a alimentaţiei raţionale). Alţi invitaţi au susţinut înfiinţarea unei Comisii Interdepartamentale a Alimentului (similară Comisiei Medicamentelor) din care să facă parte şi reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii şi care să dea avize asupra alimentelor ce urmează a fi introduse pe piaţă. Prezent în şedinţă, Iulian Mincu a insistat pe rolul educaţiei sanitare care ar trebui realizată încă de la nivelul familiei.
Încă din anul 1978, Iulian Mincu publicase o carte care problematizase rolul alimentaţiei raţionale. Motivele pentru care un asemenea program era văzut ca necesar făceau trimitere la anumite patologii cauzate de o alimentaţie dezechilibrată: ateroscleroza, infarctul miocardic, diabetul zaharat, obezitatea ş.a.m.d. Mincu era de părere că „foametea se datoreşte nu atât lipsei de producere a alimentelor de bază, ci, în primul rând, unui defect de distribuţie propriu societăţii bazate pe clase antagoniste. Îmbunătăţirea stării de nutriţie a populaţiilor este deci în primul rând o problemă ce depinde de structura social-politică a societăţii şi în al doilea rând o problemă legată de dezvoltarea cercetării în domeniul alimentaţiei“.
În anul 1982, în conformitate cu Hotărârea Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, s-a supus dezbaterii publice proiectul Programului de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei. „Dezbatere publică“ în limbaj comunist însemna cel mult o nouă şarjă de articole unilaterale în favoarea implementării acestui program. Oficiosul Scânteia a preluat în numărul său din 14 iulie 1982 textul proiectului. În deschiderea articolului se preciza că „propunerile, observaţiile şi sugestiile cetăţenilor la acest proiect vor fi adresate Consiliului de Miniştri, presei şi radioteleviziunii“. Aparenţa participării cetăţeanului la „treburile cetăţii“ trebuia păstrată fără îndoială.
Abia în anul 1984 a apărut în Monitorul Oficial Hotărârea Marii Adunări Naţionale privind aprobarea Programului de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei. În aplicarea prevederilor acestui Program se trasau sarcini specifice Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare, altor ministere şi organe centrale cu atribuţii în producerea şi desfacerea de bunuri de consum agroalimentare, consiliilor populare, Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, organizaţiilor componente ale Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, Uniunii Generale a Sindicatelor din România, Uniunii Tineretului Comunist, Consiliului Naţional al Femeilor, Societăţii de Cruce Roşie, presei, radioului, televiziunii şi chiar Consiliului de Miniştri.
Argumentele economice oficiale pentru înfăptuirea planului nutriţional al populaţiei nu lipseau nici ele: „creşterea forţelor de producţie, dezvoltarea puternică a industriei socialiste şi a celorlalte ramuri economice, sporirea producţiei agricole au determinat obţinerea unui venit naţional tot mai mare, care în anul 1983 a depăşit de 16 ori pe cel realizat în 1950. (...) În aceeaşi perioadă retribuţia reală a oamenilor muncii a crescut de circa 4 ori, iar veniturile reale ale ţărănimii obţinute din munca în agricultură, de 4,7 ori“. Chintesenţa programului de alimentaţie ştiinţifică, în viziunea statului comunist, era exprimată prin:
„Satisfacerea nevoilor de consum potrivit cerinţelor fiziologice, determinate pe baze ştiinţifice şi în corelaţie cu posibilităţile economiei; asigurarea unei alimentaţii echilibrate pe ansamblul ţării şi în profil teritorial, pe diferite categorii de populaţie, atât sub aspectul caloric, cât şi al substanţelor nutritive componente; promovarea în producţie şi consum a produselor agroalimentare care contribuie la îmbunătăţirea continuă a structurii alimentaţiei şi la modernizarea acesteia, corespunzător cerinţelor nutritive ştiinţific determinate, condiţiilor de muncă şi de viaţă din etapa actuală; participarea fiecărui judeţ, municipiu şi oraş, a fiecărei comune la asigurarea resurselor de produse agroalimentare necesare satisfacerii nevoilor de consum ale populaţiei din aria sa teritorială; repartizarea judicioasă pe teritoriu a fondului de mărfuri agroalimentare, în condiţiile înfăptuirii principiilor autoconducerii şi autoaprovizionării, în strânsă corelaţie cu resursele, specificul, obiceiurile şi tradiţiile de consum, cu numărul şi structura pe vârste, sexe şi ocupaţii a populaţiei din fiecare judeţ şi localitate; promovarea fermă a eticii şi echităţii socialiste, precum şi evitarea risipei de orice fel“.
În aceeaşi Hotărâre MAN din 1984 se mai vorbea despre Creşterea şi îmbunătăţirea structurii consumului alimentar al populaţiei în anii construcţiei socialiste, despre Cerinţele alimentaţiei ştiinţifice a populaţiei, Liniile directoare pentru realizarea alimentaţiei ştiinţifice a populaţiei sau despre Educarea populaţiei pentru realizarea alimentaţiei ştiinţifice.
Dincolo de limbajul de lemn specific epocii, la prima vedere, întregul Program de alimentaţie raţională pare unul minuţios elaborat, cu o grijă deosebită a partidului pentru fiecare implicaţie pe care acesta o poate avea. Argumentele economice oficiale erau menite să înlăture orice dubiu cu privire la succesul implementării Programului, singurul argument care mai rămânea de acoperit fiind acela strict medical – „îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei“!
Încă din anul 1978 semne ale declinului economic românesc, ale lipsei de produse de pe piaţă îşi făceau simţită prezenţa. De pildă, cotidianul turc Hurriyet prezenta, pe data de 2 iulie 1978, extrase din vizita oficială efectuată de prim-ministrul turc, Turgut Özal, în România: „...din moment ce România doreşte să returneze datoria sa externă de 8 miliarde dolari în 3-4 ani, s-a acordat prioritate exporturilor şi s-au limitat importurile, în special bunuri de consum. Pe piaţa bucureşteană poţi găsi cel mult produse autohtone (...) În timpul discuţiilor cu Ceauşescu, Özal a observat că preşedintele pune un accent special pe chestiunile economice şi se simte extrem de strâmtorat din cauza datoriei externe“.
Privind la următoarea sursă, se poate spune că obsesia plăţii datoriei externe era într-adevăr centrul preocupărilor lui Nicolae Ceauşescu: un articol din Financial Times, apărut în data de 25 octombrie 1984, semnala că România şi-a surprins scepticii creditori vestici prin achitarea unei facturi de datorii în valoare de 1,5 miliarde în primele 9 luni ale respectivului an. Acelaşi articol sublinia însă şi faptul că preţul adaptării rapide a României a fost o reducere drastică a consumului intern, încă evidentă din cozile triste în faţa magazinelor.
În tot acest răstimp şi în mod constant, propaganda oficială marşa pe ideea dezvoltării fără precedent a economiei şi creşterii standardului de viaţă. Spre exemplu, agenţia de ştiri Agerpres furniza cu regularitate materiale despre situaţia excelentă şi în continuu progres din România: Ana Mureşan – ministrul român al Comerţului Exterior – declara într-un interviu că „în anul care trecuse, aceeaşi perioadă (1980), fiecare familie a putut cumpăra în medie bunuri în valoare de peste 30 de mii de lei, cu 10 mii de lei mai mult decât în 1975. Tendinţa creşterii şi diversificării volumului de bunuri vândute către populaţie caracterizează de asemenea actuala perioadă“ (Agerpres – versiune în engleză, 23 ianuarie 1981). Jocul de echilibre între realitate şi ficţiunea comunistă era cu adevărat derutant. De pildă, Scânteia tineretului (din 18 decembrie 1980) reproducea din cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu la plenara CC din 16-17 decembrie 1980: „...am căutat să asigurăm fondul de marfă necesar aprovizionării populaţiei în raport cu planul, reducând foarte substanţial exportul (...) De altfel, chiar pentru anul viitor sunt prevăzute unele importuri pentru a asigura fondul de produse necesare...“. Dacă precizăm că, potrivit legislaţiei taxelor vamale de import în vigoare la acea dată, importului bunurilor de consum i se aplicau taxe vamale de până la 80%, iar importul de materii prime industriale sau maşini şi instalaţii pentru industria mijloacelor de producţie era scutit de taxe vamale sau era supus unor taxe reduse de până la 10%, se deduce lesne că bunurile de consum importate ajungeau pe piaţă la un preţ extrem de ridicat.
Populaţia nu-şi putea permite aceste produse importate, atunci când şi dacă totuşi ele ajungeau pe piaţă, iar decizia – valabilă pentru aproape întreaga perioadă a anilor ’80 – de a exporta masiv bunurile indigene ducea practic la o penurie generalizată.
Pe 9 octombrie 1981, Radio Bucureşti anunţa publicarea unui decret semnat de Nicolae Ceauşescu şi care se dorea a fi o măsură de îmbunătăţire a situaţiei distribuţiei de alimente. Acesta impunea pedepse severe, incluzând chiar închisoare până la 5 ani, pentru presupuşii făptaşi aflaţi practic în spatele lipsei tuturor produselor de bază din magazinele româneşti, anume cei care stocau cantităţi mari de bunuri şi acoliţii acestora. Pe scurt, persoanele care deţineau mai mult (ulei, zahăr, făină, mălai, orez, cafea etc.) decât cantitatea admisă lunar pentru o familie, erau obligate să returneze surplusul la magazin spre a primi înapoi banii pe acele produse (la preţul oficial). Cei care nu se conformau erau pasibili de pedeapsa cu închisoarea, cum la fel erau şi vânzătorii care vindeau cantităţi mari de produse. Pentru a înlesni aprovizionarea şi a evita mulţimile de oameni sau cetăţenii puşi pe drumuri, consiliile populare locale trebuiau să se asigure că uleiul şi zahărul sunt vândute doar rezidenţilor în zona respectivă.
O altă prevedere era interzicerea hrănirii cu pâine a animalelor. Aceste măsuri coercitive nu erau decât o încercare disperată de a remedia situaţia, dar mai ales constituiau dovada asumării tacite de către stat a peisajului de criză. La 17 octombrie 1981, a mai fost emis un decret care obliga deţinătorii rurali de gospodării să cultive pământul şi să crească animale nu doar pentru ei înşişi, ci şi pentru a da la stat o cotă parte din această producţie. De asemenea, se reducea drastic producţia de pâine, luându-se într-un calcul strict doar dimensiunea populaţiei dintr-o anumită zonă şi consumul per individ. Ţăranii, de pildă, nu mai puteau cumpăra acele cantităţi de pâine cu care să-şi hrănească animalele (în special porcii), în condiţiile în care oricum nu beneficiau de furaje adecvate. Aşadar şi producţia de carne era implicit periclitată, în situaţia în care oricum pe piaţă produsele de natură animală lipseau aproape cu desăvârşire. Scopul închipuit al acestor decizii era de a asigura respectivele bunuri pentru toată lumea şi de a elimina cozile.
Nu este aici locul pentru a descrie în detaliu numeroasele fenomene care au însoţit perioada anilor ’80: cartelizare, cozi, reţele alternative de supravieţuire, instituţia „pilei“ ş.a.m.d. Situaţia lipsei bunurilor de consum devenise însă obişnuinţă şi ea a fost stopată drastic prin momentul 1989.
