De ce tăcem?

Sorin Alexandrescu | 06.12.2016

Istoria este făcută de elitele politice și mi­litare, dar scrisă de cele intelectuale și tră­it­ă, ori îndurată, de restul societății, illet­trée, sau pe aproape. Puterea și cultura sunt interdependente: una înseamnă a fa­ce istoria, cealaltă, a o consemna.

Pe aceeași temă

Prințul avea puterea laică, scribul spera s-o aibă pe cea culturală, cum opina Pareto, sau intelectuală, după Benda. Puterea statului și puterea simbolicului, afirma Debray, constituie un joc cu sumă fixă, indiferent de procentul fiecăreia. Poate, pe termen lung, dar pe termen scurt lupta dintre ele a fost mereu aspră și orice putere mai du­ră, sau dictatură, a vrut să reducă in­telec­tualul din subiect în supus. Lupta între politică și cultură a rămas esențială în ori­ce societate, termenul de elită referindu-se, de obicei, la cea culturală, nu politică ori militară. Cum poate deveni atunci scri­bul, din slujbaș al Prințului, un rival al său?

 

Încă din Franța secolului al XVII-lea, la no­blesse de robe, după îmbrăcămintea ce­lor din administrație și justiție, era con­si­de­rată superioară unei noblesse d´épée re­dusă la armă spre a se impune. În Ger­mania se opuneau una alteia categoriile de Bildungsbürger și Besitzbürger, respectiv cetățean prin educație și cetățean prin proprietăți. La fel, în România sfârșitului de secol XIX și în cel următor. Termenul de elită este mai larg decât cel de inte­lec­tual și prin acesta din urmă înțelegem de obicei omul lipsit de putere materială, dar deținând putere simbolică ori spirituală, intelectuală, artistică sau religioasă.

 

Începând de la faimosul J´accuse al lui Zola, din 1898, dar și din luptele inițiate de inteligentsia rusă contra țarismului, in­telectualul în luptă cu puterea politică a devenit figura emblematică a modernității, mai ales în cultura franceză. Intelectual ade­vărat este cel care atacă fundamental statul liberal, nu cel care-l apără sau vrea doar să-l corijeze. Sartre opune acestui stat gândirea și acțiunea marxistă, Aron pe cea liberal burgheză, Maurras pe cea catolică și doar Benda apără intelectualul „pur“, adică raționalist și nonangajat po­li­tic. Deși subliniază importanța inte­lec­tua­lilor legați „organic“ de stratul social din ca­re provin, Gramsci îi distinge pe cei ade­vărați, aflați în slujba societății civile, de cei care lucrează pentru stat. Fascismul și comunismul judecă strict politic utilitatea unui intelectual, dar, tot din același mo­tiv, problematica lui dispare și ea când am­bele totalitarisme cad dincolo de orizont. Lyotard sună clopotele decesului acestui personaj obsedant, în bine și în rău, în Tombeau de l’intellectuel, din 1984, pen­tru motivul că nu mai există „un subiect-vic­timă universală“ care să trebuiască fi apărat de cei puternici. În plus, sfârșitul mo­dernității este văzut de unii filosofi ca pricinuind dispariția unor experți me­diatori între individ și societate, înlocuiți acum de sisteme automate (Giddens).

http://revista22.ro/files/news/manset/default/dasdasdesen-3.jpg

Intelectualitatea română își așteaptă încă istoricul, pentru că modernitatea căreia îi aparține nu este încă văzută ca terminată. Într-un eseu mai vechi despre Junime, opinam că Maiorescu acționase acolo ca ideo­log și Carp ca politician, în timp ce Eminescu se dovedea deja intelectualul cri­tic al sistemului, exterior acestuia1. La în­ceputul secolului al XX-lea, populismul re­ia aceste distincții la nivelul notabililor lo­cali2. După ce epoca interbelică a dife­ren­țiat mai multe tipuri de organizare tex­tua­lă și ideologică3, cultura română sub co­mu­nism a fost reprezentată de patru tipuri majore de intelectuali: „scribii“ înre­gi­men­tați Puterii (Adrian Păunescu), „că­lu­gării“ alegând să rămână în afara sis­te­mu­lui (M.H. Simionescu, Radu Petrescu), „ne­gustorii“ negociind cu Puterea textul pu­blicat, adesea pagină de pagină (Bă­nu­les­cu, Breban, Țoiu etc.) și ceea ce nu­meam atunci, ironic, „les gueux“, in­dis­ci­plinați, incontrolabili (Nedelciu, Agopian, Țepeneag, Dimov) pe care regimul nu vo­ia nici să-i transforme în dizidenți pe față, nici să-i oblige să emigreze4.

 

Am scris această introducere istorică pen­tru că impresia mea prezentă este că sun­tem încă blocați în atitudinile de atunci. Cumva, istoria nu a înaintat, ci se menține la variante a ceea ce am produs în secolul trecut, liberal pe jumătate, comunist în rest. Anii din urmă ne-au adus într-un post­comunism lipsit de spaime, dar fără un mult așteptat reviriment cultural. Nu ne-am întors la societatea și cultura de dinainte de 1944, ci am intrat într-o lume apropiată celei occidentale, deși lipsită de evoluția ei relativ liniștită. Mulți parametri indică dezvoltări pozitive, totuși, sen­ti­mentul că acestea sunt aparente este apă­sător. Culturalmente, strălucim prin câ­teva vârfuri și mulți tineri, dar orice com­parație cu lumea de dincolo de Viena ne es­te defavorabilă. Oamenii noștri de cul­tură sunt încă mișcați de resorturi vechi. Este tristă, de exemplu, lipsa de interes pen­tru mecanismele intelectuale, con­cep­tele și metodele recente din Occident, pe care vecinii noștri din Polonia sau Cehia le stăpânesc firesc. Ne purtăm încă precum ve­chii „călugări“, izolați în pioase ad­mi­rații pentru clasici, sau vechii „negustori“, scriind fleacuri suficiente pentru a câștiga grade didactice ori publica simplă zia­ris­tică, vag culturală. „Indisciplinații“ tineri, mai limpezi în decizii, pleacă în alte țări îndată ce au o diplomă în buzunar. Unde sunt marii creatori? Câțiva, nu neg, se im­pun internațional, dar câți? Adesea, am im­presia că timpul stă pe loc pentru inte­lectualul român și că puținele categorii pe care le-am sugerat mai sus pot fi ușor exem­plificate cu nume din noile generații. Nu știu dacă putem vorbi acum de elite propriu-zise. Luptele ideologice numite mai sus au încetat, și pe drept cuvânt, dar nu au fost urmate nici de alte dezbateri, nici de opere exemplare. Are cultura de as­tăzi forța din perioadele mai vechi? Mij­loacele s-au schimbat, firește, conform noi­lor medii și capacități de informare, dar prelucrarea acestor informații nu pro­duce atitudini sau opere de evidentă va­loare. Noi continuăm să tăcem asupra noas­tră înșine, precum am făcut-o în pe­rioada comunistă. Nu din teamă, ci din lip­să de opinie. //

 

note

 

1. Privind înapoi, modernitatea, Univers, 1999, p. 80-82.

2. Idem, p.97.

3. Modernism și antimodernism. Din nou, cazul românesc, în: Sorin Antohi, Modernism și antimodernism. Noi perspective interdisciplinare, București, Editura Cuvântul, 2008, p. 103-160.

4. Les temps modernes, Janvier 1990, p. 136-158.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22