Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



America vs. China – faza pe comerț
2018-04-11
2
Reproșul fundamental care i se aduce lui Donald Trump, inclusiv de către cei care cred în necesitatea unui răspuns ferm în legătură cu abuzurile Chinei, este lipsa unei viziuni coerente pe termen lung.

 

„Atunci când ai deja un deficit de 500 de miliarde de dolari, nu ai cum să pierzi.“ Tweet-ul lui Donald Trump este esența viziunii președintelui american în materie de comerț, o combinație de analfabetism economic și eroarea de judecată a unui cartofor. Anunțând noi sancțiuni tarifare care să vizeze alte importuri chinezești, în valoare de 100 de miliarde de dolari, peste cele 50 de miliarde anunțate anterior, d-l Trump „intră într-un joc de poker cu miză dublă sau abandon“, scrie Financial Times într-un editorial recent. Cotidianul londonez se îndoiește că tactica utilizată de Robert Lighthizer, responsabilul Casei Albe pentru comerț, care a funcționat în anii ’80 împotriva Japoniei (atunci Lighthizer făcea parte din echipa lui Ronald Reagan), va mai merge astăzi în disputa cu China, între altele și din cauză că lanțurile de producție sunt extrem de diversificate global. O opinie împărtășită și de The Economist, care face trimitere la conflictul inerent dintre dorința de a afecta interesele unui partener extern și aceea de a-ți proteja propriii consumatori. „Unele companii nu realizează probabil că furnizorii lor cumpără din China, ceea ce înseamnă costuri mai ridicate care se propagă de-a lungul lanțurilor de producție de o manieră impredictibilă.“

 

În general, majoritatea economiștilor sunt extrem de critici atunci când analizează maniera în care administrația de la Washington a decis să abordeze disputa comercială cu China, deși cei mai mulți dintre ei recunosc în același timp că Beijingul a recurs constant la practici comerciale abuzive în ultimele decenii. De pildă, Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie și un virulent critic al președintelui american, scrie că acesta ar trebui să realizeze că ceea ce contează nu sunt deficitele bilaterale ale unei țări, ci deficitul multilateral agregat. „Reducerea importurilor din China nu va stimula crearea unor noi locuri de muncă în SUA. Va provoca creșterea prețurilor, afectându-i pe consumatorii americani, și va duce la crearea de locuri de muncă în Bangladesh, Vietnam sau în alte țări care vor încerca să înlocuiască importurile din China. Dacă producția se va muta totuși în America, aceasta se va face în principal recurgând la roboți.“

 

Observațiile de mai sus sunt în bună măsură justificate. Privind în trecut, e limpede că războaiele comerciale nu au câștigători și învinși, ci doar perdanți. Iar atunci când Statele Unite au reușit să puncteze în favoarea lor în astfel de dispute, de pildă în trecut în relația cu Japonia sau oarecum și, astăzi, în cea cu Coreea de Sud, au prevalat alt gen de argumente, de natură geopolitică, fiind vorba de țări dependente de umbrela de securitate americană. În plus, un punct de vedere larg răspândit, chiar și în zona unor publicații care sunt în general favorabile Casei Albe, precum Wall Street Journal, este acela că atât Donald Trump, cât și Wilbur Ross, secretarul Comerțului, sau Peter Navaro, doi dintre oamenii-cheie din administrație care susțin adoptarea unei linii dure în relația cu China, supralicitează avantajele Americii, luând în calcul exclusiv faptul că importurile americane din China sunt substanțial mai mari. Însă, după cum s-a văzut analizând categoriile de produse luate în calcul la Beijing drept contramăsuri, acestea sunt gândite să afecteze major state care l-au susținut și îl susțin masiv electoral pe Donald Trump.

 

Regăsim aici același tip de abordare ca aceea a țărilor din UE care, în cazul creșterii tarifelor la oțel și aluminiu, au pregătit contramăsuri care să afecteze statele din care provin liderii republicani care au de gestionat alegeri pentru Congres în această toamnă. Există astfel riscul ca fermierii americani (exporturile de soia din Statele Unite către China se cifrează la 15 miliarde de dolari anual!) să fie scoși de pe piață pe termen lung de cei din Argentina sau Brazilia. La fel cum impunerea unor tarife vamale prohibitive pentru avioanele Boeing favorizează Airbusul. Să ne aducem aminte că unul dintre marile succese clamate de Donald Trump după întâlnirea de la Beijing cu Xi Jinping a fost tocmai un acord substanțial de achiziție de avioane Boieng de către liniile aeriene chinezești. Or, în timp ce în cazul SUA disputa comercială riscă să aibă, în cazul în care nu se ajunge la un acord, certe reverberații electorale negative pentru Donald Trump și republicani, liderii chinezi nu au astfel de neliniști, unul dintre avantajele unui regim autoritar în raport cu cele democratice în astfel de situații.

 

Însă, dincolo de asta, reproșul fundamental care i se aduce lui Donald Trump, inclusiv de către cei care cred că o abordare mult mai fermă în legătură cu abuzurile Chinei a devenit imperios necesară, este lipsa unei viziuni coerente pe termen lung. După cum remarcă John McCain, fără o strategie și o agendă comercială pozitivă nu poți determina China să-și schimbe comportamentul. Washingtonul trebuia să se lanseze în acest „război comercial“ abia după ce va fi agregat un front occidental unit, cel puțin alături de aliații săi tradiționali din Europa și Asia. Iar din această perspectivă retragerea Americii din TPP a fost o eroare monumentală.

 

Reproșurile legate de absența unei strategii coerente sunt cu siguranță corecte. Însă criticile la adresa Administrației Trump dintr-o perspectivă exclusiv economică, deși tehnic vorbind sunt valabile, eludează o chestiune fundamentală. Fareed Zakaria, altfel un critic constant al lui Donald Trump, vede lucrurile de o manieră similară, scriind în Washington Post„administrația acestuia nu a ales poate cea mai potrivită formulă de atac, alienându-și aliații și ignorând cadrul WTO, dar frustrarea sa este de înțeles. Administrațiile anterioare au acționat diferit, exercitând presiuni în privat, făcând uz de procedurile internaționale standard în materie și încercând să agrege o coaliție mai largă, cu rezultate extrem de modeste. Cum nimic nu a mers până acum, este timpul să dăm o șansă și abordărilor neconvenționale marca Trump“.

 

Într-adevăr, există motivații solide care justifică frustrările Statelor Unite. Două rapoarte extinse, amplu documentate, 2017 USTR Report to Congress on China’s WTO Compliance și un altul privitor la furtul de proprietate intelectuală fac o analiză detaliată a metodelor utilizate de China pentru a-și impune dominația geopolitică în plan economic. Prin blocarea accesului pe piața sa al principalelor companii de tehnologie americane, Google, Facebook, Amazon, Twitter, ceea ce a permis dominația acesteia de către campionii locali Alibaba, Tencent, Weibo, Baidu, care nu au făcut decât să copieze modelele de afaceri ale primelor. La fel, băncile străine au fost obligate să lucreze cu parteneri locali, aproape cu câștig zero, în timp ce corporațiile străine care doreau să intre pe piața chineză erau obligate să le furnizeze acestora know-how-ul tehnologic pe care acestea îl utilizau ulterior, denunțând colaborarea și venind cu propriile lor produse pentru care beneficiau de subvenții generoase din partea guvernului. De pildă, la Salonul Auto de la Shanghai din 2017 producătorii autohtoni au expus nonșalant clone după modele Jaguar, Audi, Mercedes sau Range Rover.

 

Iar asta era partea vizibilă. Pentru că, în paralel, unități specializate ale armatei au orchestrat cea mai mare operațiune de furt intelectual din istorie. Raportul menționat mai sus apreciază că în momentul de față 87 de procente din totalul produselor contrafăcute vândute pe piața americană provin din China, costul anual total pentru economia americană fiind de peste 225 de miliarde de dolari, în timp ce furtul de proprietate intelectuală ar putea ajunge la 600 de miliarde.

 

După cum evidențiază Raportul USTR, punctul focal al strategiei geopolitice chineze este așa-numitul Plan 2025, lansat în 2015, care își propune ca țara să devină lider mondial în 10 domenii tehnologice de vârf, de la robotică și inteligență artificială la mașini electrice și cipuri de computere, cu o alocare bugetară totală de peste 300 de miliarde de dolari. Problema e că acest scop urmează să fie atins, spune raportul, atât prin continuarea furtului intelectual, cât și prin practici abuzive menite să elimine companiile străine de pe piața chineză și ulterior să permită celor chinezești să le elimine pe acestea și de pe piețele externe, pentru a asigura dominația globală a Beijingului. Cu alte cuvinte, deși Beijingul face retoric caz de apărarea globalizării și de deschidere, de respectul procedurilor instituționale internaționale și a multilateralismului, inclusiv la Forumul recent de la Boao (un fel de Davos chinezesc) atât prin vocea lui Xi Jinping, cât și prin aceea a lui Jack Ma, președintele Alibaba (care, într-un panel cu Christine Lagarde, directorul FMI, a vorbit pasional despre respect și beneficiile competiției), în realitate procedează foarte diferit. Ca atunci când respinge categoric rezoluții defavorabile precum cele ale Tribunalului de la Haga în privința revendicărilor din Marea Chinei de Sud.

 

Astfel de lucruri se știu de mult. În ianuarie 2016, deci înainte ca Trump să ajungă la Casa Albă, John Carlin, la acea vreme asistentul procurorului general responsabil de Securitatea Națională, declara că „spionajul chinezesc este atât de vast încât constituie o amenințare la securitatea națională, țintind practic toate sectoarele importante din economie“. La acea vreme, reacția Administrației Obama a fost una extrem de palidă. S-a rezumat la solicitări private adresate de către președinte liderului chinez Xi Jinping în cursul întâlnirilor bilaterale, fără niciun efect concret în practică, în ciuda promisiunilor făcute de acesta din urmă, și în final la emiterea unor mandate de arestare (în absență) unor ofițeri chinezi care nu vor fi extrădați niciodată. Or, din acest punct de vedere, măcar Administrația Trump este dispusă să-și asume în mod serios o confruntare cu o miză geopolitică enormă. În ce măsură va reuși să o și ducă la bun sfârșit, iată o întrebare de al cărui răspuns va depinde în bună măsură felul în care va arăta politic și economic lumea de mâine

TAGS : america china comert trump sanctiuni Joseph Stiglitz import coreea de sud
Comentarii
Liviu 2018-04-12
1. SUA nu au nevoie de China, in timp ce aceasta din urma e tinuta in viata de banii americani.

2. China importa soia din Argentina/Brazilia ? Si cu ce o platesc daca nu mai au bani ?

3. Numai forta si duritatea pot aduce fair-play-ul in ecuatia comportamentului chinezesc.

4. Si Ceausescu visa sa ajunga lider economic bazindu-se pe furtul intelectual.
Ei da, China poate fura azi, dar americanii vor inventa si miine.
alex 2018-04-11
bla,bla, bla. cum sa nu aiba trump tinta precisa? ultima stire e ca datorita tarifelor lui trump, xi jinping anunta ca elimina barierele pentru produsele americane pe piata chineza si va sanctiona furtul de proprietate intelectuala occidentala. e primul presedinte american care reuseste asta. dar stiu ca dumneavoastra nu il veti aprecia pentru ca va luati informatiile de la americanii care il urasca irational pe donald trump
Total 2 comments.
Recomandari
1642
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22