Pe aceeași temă
Constatările Comisiei Europene cuprinse în Recomandările de țară 2016:
În România, principalele disparități în materie de dezvoltare sunt între zonele urbane și cele rurale. Întrucât 46 % din populația României trăiește în zonele rurale și având în vedere amploarea anumitor provocări, impactul decalajului dintre mediul rural și cel urban împiedică îndeplinirea obiectivelor naționale de dezvoltare economică și socială. Deși s-au înregistrat progrese în anumite domenii, parțial și cu ajutorul fondurilor europene, zonele rurale rămân mult în urma zonelor urbane în ceea ce privește reducerea sărăciei, ocuparea forței de muncă și educația, accesul la servicii și infrastructura de bază.
Aproximativ 80 % din beneficiarii de Venit Minim Garantat se află în zonele rurale, unde șansele de angajare în afara agriculturii de (semi)subzistență sunt destul de limitate.
Doar 34 % din gospodăriile din mediul rural aveau o toaletă în interiorul locuinței. În 2014, 27 % din populația rurală era conectată la sistemul public de alimentare cu apă (92,7 % în zonele urbane) și doar 5,3 % era conectată la sistemul de canalizare (82,8 % în zonele urbane).
În 2013, numai 5 % din tinerii din mediul rural cu vârsta cuprinsă între 14 și -24 de ani au absolvit o formă de învățământ superior (20 % în zonele urbane).
Veniturile reduse asociate cu agricultura de semisubzistență sunt cauza ratei celei mai ridicate a sărăciei persoanelor încadrate în muncă din Uniunea Europeană (20 %) și o concentrație a sărăciei monetare în zonele rurale (71 %).
Părăsirea timpurie a școlii este în principal o problemă rurală, adesea legată de sărăcie. Aproape unul din trei copii din zonele rurale părăsește școala înainte de clasa a noua (graficul 3.3.3). Printre factorii care contribuie la părăsirea timpurie a școlii, menționați în cadrul strategiei naționale, se numără sărăcia, munca sezonieră prestată de copii, nivelul limitat de instruire a părinților, un grad redus de accesibilitate a serviciilor de educație și infrastructura limitată. O treime din școlile rurale nu îndeplinesc cerințele sanitare, aproape jumătate nu beneficiază de alimentare corespunzătoare cu apă și o cincime dintre acestea nu sunt conectate la canalizare, cu riscurile aferente pentru sănătate. Mai mult de jumătate nu sunt încălzite suficient.
Accesul limitat la serviciile medicale afectează rezultatele în domeniul sănătății. Asigurarea de sănătate are o acoperire scăzută (76 %, față de 95 % în zonele urbane în 2014, potrivit Casei Naționale de Asigurări de Sănătate).
Calitatea drumurilor este mult mai scăzută în zonele rurale: aproximativ 72 % sunt coperite cu pietre și pământ, ceea ce îngreunează utilizarea lor pe timp de ploaie, și mai puțin de 10 % au fost catalogate ca fiind modernizate în 2014.
Zonele rurale se confruntă cu provocări specifice, cum ar fi utilizarea foarte deficitară a capitalului uman și existența unor „insule” de sărăcie și de excluziune socială adânc înrădăcinate. Agricultura, care este ocupația tipică în zonele rurale, reprezintă 29 % din totalul locurilor de muncă din România, însă numai 5 % din PIB. O mare parte din forța de muncă rurală lucrează în agricultura de subzistență sau de semisubzistență, asociată cu munca informală sau cu munca familială neremunerată, cu o productivitate scăzută și cu sărăcia. Zonele rurale se confruntă cu o multitudine de dificultăți legate de educație, sănătate, incluziune socială, infrastructura de bază, diversificarea locurilor de muncă, emigrație și îmbătrânirea populației.
