Bucurestiul Cultural, nr. 116 - Teatrul radiofonic cunoaşte, în lume, o revenire spectaculoasă

Ilinca Stihi | 07.08.2012

Pe aceeași temă

Născută în Bucureşti, 1978; absolventă Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, Regie de film (2001)

• regizor artistic la Radiodifuziunea Română, redacţia Teatru (din 2004).

• a regizat numeroase spectacole radiofonice după scenarii sau adaptări proprii, dintre care: Berberova, file din exil după jurnalul Ninei Berberova (2002); Strindberg, jurnal ocult, după corespondenţa lui August Strindberg şi Jurnalul ocult (2002); Prinţul fericit, după Oscar Wilde (2003); Marele Macabru, după Michel de Ghelderode (2004); Diagnostic, scenariu radiofonic după Baudelaire, de Quincey şi alte mărturii despre consumul de droguri din secolul XIX până în prezent (2005); Omul în faţa istoriei sau Zgomotul furiei, scenariu radiofonic după opera şi viaţa lui Benjamin Fondane (2006); Amadeus, după Peter Schaffer şi corespondenţa lui Mozart (2007); Drumul spre Damasc, după trilogia cu acelaşi nume a lui August Strindberg (2009); Maldoror – biografia sentimentală a unui criminal în serie, scenariu original după Les Chants de Maldoror de contele de Lautréamont (2010); Argentina, scenariu original (2011); Suzana, scenariu original după o idee de Werner Herzog

• 2011 – debut literar în Bucureştiul Cultural cu un fragment din romanul EU

• spectacole în străinătate: Maldoror la radiodifuziunea suedeză (2010); Closer de Patrick Marber (2009)

• alte colaborări: adaptarea spectacolului Brand de Ibsen, la Biserica Luterană din Bucureşti (2005); Emes, scenariu propriu după opera lui Mihail Sebastian la Teatrul „Maria Filotti“ (2007); realizatoare a emisiunii Cvintet regizoral  la Radio România Cultural (2006)

• participări la festivaluri, nominalizări: filmul Adam, Festivalul de la Cannes (2000); spectacolul Brand, la Festivalul Internaţional de Teatru Henrik Ibsen, Oslo (2005); participare la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (2005); Diagnostic, nominalizare pentru cel mai bun spectacol radiofonic la Premiile UNITER (2005); Omul în faţa istoriei sau Zgomotul Furiei, nominalizare pentru cel mai bun spectacol radiofonic la Premiile UNITER (2006). Alte nominalizări UNITER în 2011, 2012

• premii: pentru MaldororPrix Marulic la Festivalul Internaţional de Teatru Radiofonic şi Documentar, Croaţia şi Prix ex Aequo pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Internaţional de la Bratislava (2010); pentru ArgentinaPrix Marulic (2011) la Festivalul Internaţional de Teatru Radiofonic şi Documentar, Croaţia (2010); Premios Ondas pentru cel mai bun spectacol radiofonic al anului la Festivalul Premios Ondas, Barcelona (2011); Marele Premiu pentru cel mai bun spectacol radiofonic al anului la Festivalul Internaţional de Radio, New York (2012)

 

 

Cum v-aţi hotărât să faceţi teatru radiofonic? Este aces­ta, pentru dvs., doar una dintre modalităţile de exprimare re­gizorală sau reprezintă adevărata vocaţie?

Pot să spun că a fost o întâmplare. Nu m-am gândit nea­părat să ajung aici. Dar cred că, până la urmă, ha­zardul ne duce întotdeauna unde ne este locul. Întâm­plarea a făcut să realizez o primă piesă de teatru radio­fo­nic, pentru copii, şi am descoperit brusc şi un colec­tiv, şi un loc unde poţi să fii tu însuţi, să experimentezi tot ce doreşti, să cauţi. Un loc unde eşti liber să-ţi gă­seşti propria voce şi să parcurgi tot drumul către a-ţi găsi identitatea într-un limbaj artistic. Atunci am ho­tă­rât să rămân aici şi să încerc să fac tot ce pot eu mai bine şi mai interesant pentru mine, în primul rând.

Vi se pare că paleta de exprimare sau de inovaţie este mai largă decât pentru regia de teatru sau film?

Nu se poate face o comparaţie, în general nu cred că artele se pot compara. Însă cred, în primul rând, că este o zonă mai puţin exploatată, mai puţin descoperită de alţi artişti, şi atunci mijloacele sunt „curate“, te aş­teap­tă să le descoperi, să le întrebuinţezi în mii de fe­luri. Poţi astfel să-ţi găseşti mai uşor personalitatea com­parativ cu unele zone artistice unde limbajele au obo­sit cumva. Mă refer aici în special la film. Eu am făcut iniţial regie de film şi pot să spun, urmărind fe­no­menul, că este o artă în derivă.

Aţi considerat vreodată un impediment faptul că este o formă de regie, de teatru, poate nu mai puţin populară, dar în orice caz mai puţin mediatizată?

Nu m-a interesat prea mult acest aspect, iar în­­tâm­pla­rea a făcut astfel încât rezultatele noastre au ajuns să fie mediatizate. Poate chiar mi-a plăcut acest con de um­bră în care eşti liniştit, eşti tu cu tine şi poţi să te dezvolţi într-un anume fel. Ştiu că există un complex al regizorului de teatru radiofonic, am auzit de el, mi s-a vorbit despre acesta şi când am vrut să rămân în radio. Nu ştiu cum s-a format acest complex. Cred că este o preconcepţie, până la urmă, poate şi din cauză că acest gen artistic a fost tratat în România ca un mod de a înregistra teatrul şi de a-l lăsa generaţiilor vii­toare, ceea ce cu timpul a devenit inutil, fiindcă în­­tre timp a apărut televiziunea, care face acelaşi lucru. Dar teatrul radiofonic este, în lume, un fenomen care a avut şi are o complexitate uluitoare, care trăieşte chiar o revenire spectaculoasă. Omul, bombardat cum­va cu atâtea informaţii vizuale, se retrage în zona aceas­ta mai intimă, mai specială a artei sunetului. Apoi, inclusiv progresele tehnice te ajută acum să rea­li­zezi sonor efecte senzaţionale. Până la urmă, ca şi în cazul muzicii, acest tip de artă care foloseşte sunetul ajunge foarte mult în intimitatea celui căruia i se adresează.

Am constatat, văzând şi parcursul dvs. profesional, pre­mii­le pe care le-aţi câştigat la festivaluri internaţionale, că este o formă de teatru foarte apreciată în străinătate.

Aş completa aici că nu o consider o formă de teatru. Noi suntem o echipă care vine dinspre film – toţi trei, eu, sound designer-ul şi regizorul muzical, avem o cul­tu­ră cinematografică – şi am realizat, destul de repede, ascultând ce se face în străinătate, unde se vorbeşte mult de radio-fiction, nu atât de teatru radiofonic, că acest gen este independent şi mult mai apropiat de regulile filmului decât de regulile teatrului. De exem­plu, nu se practică să pui în undă o piesă, este ceva des­tul de specific Europei de Est, care a păstrat această tradiţie a radioului pe lângă teatru. Ei au scenarişti care lucrează special pentru radio, au de­par­ta­mente speciale în şcolile lor. BBC-ul, de exemplu, are ceea ce se cheamă playwriting for radio, îşi for­mea­ză oamenii special pentru acest limbaj, iar aceştia exploatează exact ceea ce are teatrul radiofonic, să spunem, filmic, capacitatea de a călători în timp şi spaţiu cu multă uşurinţă. Teatrul este mai înrădăcinat în spaţiu, în temporalitate. Radioul te poate duce într-o oră de-a lungul şi de-a latul lumii.

 

Am împins lucrurile până la defecte asumate

Care sunt criteriile de evaluare la aceste festivaluri? În cazul dvs. ce a fost remarcat?

De fiecare dată, în motivaţiile juriului a existat o apre­ciere a scenariului, a tematicii abordate, a mijloa­ce­lor sonore şi a felului în care ele sunt folosite. Aici pot să spun că am bucuria de a lucra cu un sound de­signer de excepţie, Mihnea Chelaru. El este realmente un mare artist al sunetului. A fost apreciată, de ase­me­nea, performanţa actoricească. M-am întâlnit cu actori suficient de deschişi ca să experimentăm la microfon altfel de cum erau ei învăţaţi – mă refer la Zoltan Octavian Butuc, care a interpretat rolul principal în Maldororbiografia sentimentală a unui criminal în serie, la Marius Manole, care a fost protagonistul piesei Ar­gen­tina. Ei au fost deschişi să experimenteze: în mo­men­tul în care am zis, OK, haideţi să uităm ce ştiam, nu mai stăm la microfon, nu mai vorbim tare şi ne pre­fa­cem că bem, că batem la uşă, că ciocnim paharele, haideţi să facem altfel. Ne punem lavaliere, mergem în alt loc – pentru piesa Argentina am înregistrat chiar la mine acasă. Le-am zis: facem totul ca în viaţă, ca la film, vrei să deschizi o bere, te duci, deschizi o bere, bei din ea ş.a.m.d. Lor li s-a părut ciudat ce le spu­neam, dar au zis: hai să încercăm, să vedem ce-o să iasă. Am înregistrat chiar şi scene de bătaie care au ieşit aproape live. Zoltan Butuc era foarte supărat pen­tru că s-a ales cu vânătăi. S-a întâlnit cu un coleg pe stradă care l-a întrebat de unde iese, el a răspuns că de la teatru radiofonic. Iar prietenul l-a întrebat: mai nou, la teatru radiofonic se lasă cu bătaie?...

Dar am experimentat chiar şi în studio, la microfon. Eu întotdeauna am comparat vocea la microfon cu va­loa­rea prim-planului şi gros-planului din film. Are acea intimitate în care până şi uşoara respiraţie, zgo­mo­tul gurii propriu-zise, al felului în care respiri, oftezi, pocnetul microfonului când vrei să fii mai ferm, toate au valoare. Nu caut o înregistrare curată, cu­min­te, ci uneori chiar am împins lucrurile până la defecte asumate. În piesa Argentina, cu Marius Manole, chiar am pocnit special microfonul, am făcut microfonie, su­gerând astfel agonia personajului în momentul lui cel mai dificil. Deci, dacă pot să recapitulez, aceste trei ele­mente au fost apreciate în străinătate: scenariul, in­ter­pre­tarea şi lucrul cu sunetul.

Din câte spuneaţi, se formează o atmosferă specială în tim­pul înregistrărilor. Lucraţi cu aceeaşi echipă?

Da, lucrez cu aceeaşi echipă. Suntem noi trei, eu, Mih­nea Chelaru – sound designer, Mădălin Cristescu – regie muzicală, apoi sunt Janina Dicu, Milica Crei­ni­cea­nu – regia de studio şi Crenguţa Manea – redactor. Şi actorii cu care lucrez sunt de multe ori aceiaşi, deşi cu Marius n-am mai lucrat până la Argentina. Dar în cazul actorilor e vorba de roluri care-şi caută în­­tru­chi­pa­rea, nu mai vorbim neapărat de o echipă. Echipa teh­nică este cea care rămâne constantă.

Aţi lucrat, de asemenea, pentru Radiodifuziunea Suedeză.

A fost o experienţă foarte interesantă. Primul premiu pe care l-am obţinut a fost cel pentru piesa Maldoror,
în Croaţia, premiul II, iar spectacolul radiofonic clasat pe primul loc venea din Suedia. Producătorului suedez i-a plăcut atât de mult ce am făcut noi, încât a dorit şi o variantă suedeză. Atunci am tradus scenariul cu aju­to­rul domnului Dan Şafran de la ICR Stockholm, am luat toată coloana sonoră, fără cuvinte, şi am plecat în Suedia unde am înregistrat cu actorii de acolo. O experienţă extraordinară. Mi-a fost îngrozitor de frică pentru că pare imposibil să lucrezi într-o limbă pe care nu o cunoşti.

 

Energia care se transmite dincolo de cuvinte

Credeam că bariera lingvistică e aproape de netrecut în tea­trul radiofonic.

Se pare că nu, fiindcă energia pe care o transmitem dincolo de cuvinte cred că este mai importantă decât cu­vintele însele. Când am observat că la repetiţii pot să intuiesc momentul în care actorul suedez derapează, deşi nu înţelegeam propriu-zis cuvintele pe care le spu­ne, am avut o revelaţie, realmente. Ceea ce este esen­ţial se transmite printr-o anumită energie, cuvântul e ul­tima treaptă care ajunge la tine.

Poate de asta spuneaţi că teatrul radiofonic este mai apro­piat de cinema decât de teatru.

Eu, cel puţin, aşa simt. Poate este de vină şi for­ma­ţia mea, dar ţinând cont de ecoul pe care l-am avut cu pro­ducţiile mele, tind să cred că acesta este până la urmă „adevărul“ în privinţa acestui gen.

Ce vă inspiră când alegeţi o piesă? De obicei alegeţi texte li­terare, le juxtapuneţi, le combinaţi... Ce vă atrage aten­ţia?

Cred că este o întâlnire între starea mea interioară, lecturi pe care le-am parcurs mai demult şi-mi revin în amintire sau, pur şi simplu, informaţii cu care vin în contact direct. Aşa a fost în cazul piesei Argentina. La festivalul din Croaţia, unde am fost cu Maldoror, m-am întâlnit cu un producător din Ţara de Foc. El mi-a povestit destinul unui DJ argentinian, Fernando Peña, care m-a şi inspirat. Acesta a fost un personaj spec­ta­cu­los, chintesenţa omului de radio, care a trăit prin radio şi a creat atât de bine identităţi radiofonice, în­­cât şi după ce a murit lumea întreba la radio ce mai fac personajele create de el: avea mai multe personaje pe care le interpreta pentru radio, o mătuşică, tot felul de domni morocănoşi, crea discuţii între ei, un ade­vă­rat teatru în sine. După ce a murit (în timpul unei emi­siuni a lui, fiindcă ajunsese la performanţa să trans­mi­tă live de la spital), lumea tot suna la radio şi în­­tre­ba de aceste personaje. Mi s-a părut extraordinar. De la acest destin am creat piesa de radio Argentina. Dar e greu întotdeauna să spui de unde porneşti ceva anume. Un lucru se naşte aparent întâmplător, dar cred că este legat de treptele evoluţiei tale, până la urmă. Iată, de exemplu, acest triptic pe care văd că nu-l mai ter­min, după partea Purgatoriului, în loc să ajung la Pa­radis, am mai făcut o bucăţică de Infern: am avut o premieră cu o piesă care este foarte sumbră. Nu ştiu cum a venit ideea ei, a avut premiera la începutul lui iulie. Iar pentru aceasta am pornit de la ceva din Wer­ner Herzog, ceva din mărturia lui Charles Manson şi un pic de Novalis şi s-a creat un univers destul de jus­ti­ţiar şi întunecat.

Când este difuzată această piesă?

Ea a fost difuzată la Radio România Cultural într-o noapte, pentru că toate piesele noastre sunt difuzate după ora 11. Pentru Maldoror, am avut şi reclamaţii în le­gătură cu natura scenelor mele. Ajungem iar să-i îm­­bră­căm pe îngeraşii lui Michelangelo. Totuşi, vorbim de un gen artistic, iar când într-o hârtie de reclamaţie citezi un fragment din Lautréamont, chiar dacă mi-l atri­bui, ceea ce mă onorează, este totuşi trist. În so­cie­ta­tea de astăzi, la ora 6, la televizor, poţi să vezi şi să auzi nişte lucruri care te fac să înţepeneşti, care n-au nimic de a face cu arta, în schimb, dacă vrei să difuzezi un fragment din Lautréamont trebuie fie cât mai târ­ziu, când nu te mai aude nimeni, şi eventual să vor­beşti în şoaptă, într-un colţ. Asta e, Maldoror este geniul răului, există şi aşa ceva, dar are o valoare artistică autentică. Poţi să ai dubii în ceea ce priveşte scriitura mea, dar cu anumiţi oameni credeam că
ne-am împăcat în câteva secole.

Apropo de Maldoror, am mai avut o experienţă foarte interesantă. Partenerul lui Zoli Butuc a fost Alex Va­si­la­che, solistul trupei Jukebox, el nemaijucând până acum, dar fiind, după părerea mea, şi nu m-am înşelat, cu spiritul său ludic, foarte aproape de personajul pe care l-am dorit. Şi a reuşit să ţină jumătate de piesă – cea­laltă este partea lui Zoli – fiind el însuşi, la mi­cro­fon, aducând o prospeţime, o lipsă de elaborare, o ca­li­ta­te de a fi direct într-un limbaj de pe stradă, logic şi dezin­hibat, care a deschis şi alte perspective ale aces­tui tip de expresie. Naturaleţea, firescul reprezintă ceea ce de multe ori ne lipseşte în teatrul radiofonic.

 

Un risc câştigător, dar prea puţin finanţat

Cât de costisitor este un spectacol de teatru radiofonic? Sau, ca să formulez altfel întrebarea, cum împăcaţi partea fi­nanciară cu intenţiile dvs.?

Din păcate, nu se investeşte în acest domeniu, nu ştiu cât se mai investeşte în cultură, în general, la noi. Eu spun mereu, această instituţie, radioul public, în urma acestor premii, ar trebui măcar atâta lucru să facă, să şi le asume, în consecinţă să înceapă să in­ves­teas­că în noi, să ne ofere un pic de credit, să nu mai fim nevoiţi să înregistrăm, iată, la mine acasă, să dis­cu­tăm cu actorii mai mult pe prietenie, fiindcă la banii pe care îi primesc nu putem să pretindem şi altceva, să avem condiţii bune de lucru, tehnica necesară pen­tru a scoate un sunet de calitate, să nu ne mai chinuim de o sută de ori pentru lucruri pe care alte radiouri din lume le au la degetul mic. Incredibil la aceste premii la care nici eu nu mă aşteptam este că ele sunt practic pri­mele din istoria radioului nostru. La aceste fes­ti­va­luri de teatru radiofonic, cu vreo două excepţii, unul de prin anii ‘80, în Japonia, nu s-a mai luat niciodată un premiu pentru radioul public. Asta înseamnă că aici s-a creat totuşi un nucleu de valoare. Cred că ar trebui să existe un efect pozitiv, să încurajezi şi să oferi oca­zia să se meargă mai departe, nu să te faci că nu vezi. La un prim nivel lucrurile sunt pozitive, mai departe apar problemele. Redactorul nostru şef, Attila Vizauer, ne-a susţinut cât a putut, trebuie să-i mulţumesc. Dacă nu era el, probabil aceste piese sau nu erau deloc produse, sau n-ar fi ieşit din ţară. El a hotărât să tri­mi­tă piesele noastre la festivaluri, poate în detrimentul altora mai tradiţionaliste, cu autori clasici, mari. Noi am avut o abordare complet diferită faţă de celelalte tendinţe, el putea să nu-şi asume acest risc, dar mă bucur că a fost un risc câştigător. La un prim nivel, pa­sul a fost făcut, dar ar fi extraordinar dacă s-ar face paşi şi mai departe.

De ani de zile spunem că ar trebui să existe un bu­get şi pentru producţiile speciale, ar trebui să tratăm diferit piesele cu care mergem la festivaluri faţă de pro­duc­ţia normală, regulată de radio. Să nu mai vorbesc de faptul că ar trebui să ne ocupăm un pic de public, să-l atragem către noi. Sunt foarte mulţi tineri care mă întreabă dacă mai există teatru radiofonic. Mi se pare impardonabil, din punctul nostru de vedere, să-i lă­săm aşa. Şi, de asemenea, e nevoie să ne adresăm unui public ţintă. Eu, de exemplu, consider că mă adresez unui public tânăr, dar, din nefericire, pentru orele la care sunt programate piesele mele, publicul este în general unul în vârstă. Sunt convinsă că nu le fac nici un bine cu aceste piese, care au un limbaj al vremurilor noastre. E păcat. Când am avut premiera cu Argentina au venit tineri să mă întrebe de unde pot cumpăra CD-ul. Este într-adevăr un gest sinucigaş să nu valorificăm ceea ce avem.

Spuneaţi că aceste piese sunt foarte bine finanţate în străinătate.

În străinătate se fac CD-uri, chiar DVD-uri, fiindcă ei creează şi o zonă vizuală care să o însoţească pe cea audio. Acum se lucrează la aplicaţii de smartphone-uri pentru teatru radiofonic. Lumea merge mai departe, ei îşi pun problema viitorului. Dacă noi nu ne gândim să ne redefinim şi să ne adaptăm lumii în care trăim, nu avem de ce să ne plângem de milă, până la urmă sun­tem victimele propriei noastre indolenţe.

E uluitor ce spuneţi cu aplicaţiile pentru smartphone. Deşi până la urmă e logic, dacă avem asemenea tehnologie, de ce să n-o folosim şi pentru teatru radiofonic?

Da. Tocmai am participat la un workshop în Ger­ma­nia, unde, e adevărat, cu un buget de 50.000 de euro, au făcut cercetări în zona acestei aplicaţii şi le-a reu­şit. Lucrurile vor merge mai departe. Ei sunt foarte op­ti­mişti în ceea ce priveşte viitorul acestui gen artistic. Irlandezii au făcut anul acesta un maraton James Joyce, la aniversarea naşterii lui, în mediul online, cu Ulysses integral. Sunt prezenţi, dinamici, de astăzi, de acum. Noi avem o greutate în mişcare, însă cred că ne pu­tem schimba, totul e să vrei.

 

O sărbătoare a radioului

Cum aţi primit vestea premiilor la festivalurile interna­ţio­nale?

Nu mă aşteptam deloc. După cum v-am spus, noi niciodată nu luam premii. Primul, cel din Croaţia, a fost incredibil, fiindcă fiecare juriu oferă un punctaj, iar ei îl citesc, ca la Eurovision, Roumanie – 5 points. Lo­cul acela doi a fost uluitor pentru noi. Pentru al doilea, Marele premiu de la Bratislava, nici măcar n-am crezut că e corect să trimitem piesa acolo, ca­te­go­ria la care am participat noi era pentru adolescenţi. I-a spus redactorului-şef, dacă noi difuzăm piesa la 12 noaptea, cum să concureze la categoria pentru ado­les­cenţi? Ei bine, a luat Marele premiu, ei au considerat că este potrivită pentru adolescenţii de 16-17 ani.

Dar, evident, pentru mine impactul cel mai mare l-a avut Premiul Ondas de la Barcelona, unde festivitatea este o sărbătoare, o celebrare a radioului incredibilă. O dată pentru că juriul este format din personalităţi ale ra­dioului european de mare anvergură, directorul Radio France etc., apoi pentru că ei fac din acest mo­ment unul fastuos. Când am păşit pe covorul roşu şi în Ramblas era o mulţime care striga, aclama numele DJ-ilor şi realizatorilor de emisiuni preferaţi, apoi am intrat în Opera din Barcelona şi am văzut iarăşi mii de oameni, mi s-au tăiat picioarele. Vorbim de radioul public, el este cel care are un asemenea impact, o asemenea popularitate acolo... Doamna Doina Levintza a avut generozitatea să-mi împrumute o rochie sen­za­ţio­nală, fiindcă am avut mari probleme legate de ţi­nută pentru un asemenea moment, nu eram pregătită pentru el. Am fost cu adevărat emoţionată.

Şi, totuşi, asemenea lucruri sunt atât de puţin cunoscute în România...

Fiindcă nu interesează pe nimeni. Asta e... Când m-am urcat pe scenă la Barcelona era ajunul Zilei Na­ţio­nale a României şi chiar cu asta am început: ne-aţi făcut un mare dar, vă mulţumim pentru el. Până la urmă, e păcat că la noi nu sunt cunoscute aceste lu­cruri. În primul rând, este vorba de generozitatea lor – fiindcă noi avem această prejudecată, lasă că peste tot e la fel, cu pile, cu relaţii –, iată că ei au făcut loc unui radio care n-are forţă, am concurat cu BBC, cu Radio France, cu toate marile radiouri din Europa, nu mai vorbesc de germani, care investesc enorm în această zonă, dar uite că, fiindcă am avut ce spune, ne-au dat ce este al nostru. Un lucru rar, dacă te uiţi şi te gân­deşti la societatea în care trăim noi aici. Cred că ar fi trebuit să răspundem un pic mai mult, m-am gândit că poate organsimele noastre culturale din Spania ar fi trebuit să fie mai active, să facă puţină promovare. Eu aş fi făcut poate un cocktail de mulţumire invitându-l pe preşedintele radioului spaniol, pe cei din juriu... Dar a rămas totul la nivel personal.

Am fost îngrozitor de emoţionată, pentru mine a fost di­ficil, nu-mi place acest gen de expunere. Au fost în­­tâlniri cu presa, mi-a fost mai greu decât pentru zece piese de radio, consumul psihic mi se pare foarte mare. Iar după Barcelona a fost premiul de la New York. Mi s-au tăiat picioarele când am văzut mailul lor, pentru că trimisesem efectiv la întâmplare piesa, m-am gândit că nu avem nici o şansă. Acolo este un juriu format din 50 de personalităţi ale radiourilor din întreaga lume, se jurizează online. Organizatorii primesc producţii de peste tot şi le trimit online juriului, acesta fiind format din personalităţi din India până în Canada, de-a drep­tul world wide. Mi-am zis că nu avem absolut nici o şansă. Eram printre ultimii opt, alături de nemţi, ir­lan­dezi, americani şi francezi. Atunci mi-am zis că deja este o realizare, ne consideră în aceeaşi categorie va­lorică, dar în momentul în care am luat aurul a fost de nepovestit.

 

Problema Cenuşăresei

Ce proiecte aveţi în continuare?

Grija noastră este să găsim formule noi. Nu avem sta­re, după cum vedeţi. Eu sunt însă cam super­sti­ţioa­să, nu îmi place să vorbesc despre ceea ce nu s-a născut încă, dar oricum următoarea treaptă în tripticul meu radiofonic, după Purgatoriu, trebuie să fie, bineîn­­ţeles, Paradisul, trebuie să-l căutăm undeva. Paradis pe care îl vreau inspirat de Aurélia a lui Gérard de Nerval, de acolo pornim, să vedem unde putem ajunge. Am un scenariu deja lucrat pe care aş vrea să-l dez­vol­tăm şi vom vedea mai departe cum se-adună lucrurile. În orice caz, nu suntem nişte vânători de premii, nu mă aştept să o ţinem aşa la nesfârşit.

Dar nu e rău când se întâmplă.

Nu e rău, mai ales că a fost semnul că suntem pe un drum bun, că direcţia noastră este corectă. Acum sun­tem mai siguri pe picioarele noastre, putem să încer­căm mai departe să ne depăşim. Eu mi-aş dori foarte mult, dacă s-ar putea, să ne deschidem ca radio către lume, cumva. Radiourile din străinătate obişnuiesc să facă coproducţii, să facă un schimb foarte bun şi pro­li­fic de idei şi viziuni, de la scenarii la regizori şi actori, in­gineri de sunet etc., ceea ce ajută foarte mult, pentru că lumea radioului este totuşi una specială, iar pro­fe­sio­niştii se pot, cumva, inspira între ei, se pot ajuta să progreseze. Mi-aş dori enorm să se întâmple acest lu­cru. Dar aici problema noastră este ca de obicei cea a Ce­nuşăresei, noi nu putem candida cu salariile, con­tractele de colaborare, bugetele lor de producţie, care
în­­cep de la 20.000 de euro. Ei lucrează mult cu free­lan­ceri, iar pentru un proiect de radio trebuie să oferi banii care să merite toată munca. Un alt lucru pe care mi-l doresc este să ajungem să ne putem permite şi noi să lucrăm cu muzică originală, ei fac asta în mod constant, noi suntem încă la nivelul în care li­pim muzici.

Adică sunt compozitori care compun special pentru tea­trul radiofonic?

Exact. Iar asta implică din nou aspectul financiar. Ar fi bine dacă, dincolo de faptul că ne-am ridicat deja calitativ la nivelul lor, ne-am putea şi susţine mai de­par­te cu un pic de investiţie. Dar aici e deja de văzut dacă se doreşte lucrul acesta, la nivel mare, mai ales mă­­sura în care se mai doreşte ceva de la cultură, care pare din ce în ce mai inutilă. Cu toate aceste argu­men­te false, că nu mai avem timp de ea, eu cred în con­ti­nua­re că oamenii au timp şi nevoie de cultură. În mod stra­niu, managerii culturali sunt mai vinovaţi pentru lipsa de dinamism şi de viziune a culturii noastre de­cât cei cărora ne adresăm, publicul, după părerea mea. Cei dintâi au mai multe complexe, mai multe preju­de­căţi, mai multe temeri şi poate cu totul alte interese decât ca lucrurile să meargă mai departe, să le per­mi­tem să evolueze. Dar ce putem face?

Există multe colaborări internaţionale între radiouri în zona teatrului radiofonic?

Da, există. Anul trecut am ascultat o colaborare în­­tre Radio Croaţia şi Radio Austria, de exemplu. De asta spuneam, trebuie să ne gândim ce putem oferi şi noi în asemenea colaborări.

Vă gândiţi în continuare, în paralel, la regia de teatru sau cea de film, sau nu vă mai rămâne timp?

Las lucrurile să vină de la sine. De curând, am avut bu­­curia să primesc propunerea de a lucra o piesă pen­tru copii la Teatrul Excelsior şi abia aştept. Chiar mă gân­­deam zilele acestea, la noi sunt multe genuri artistice marcate cu litera stacojie, ca să zic aşa. Tea­trul pentru copii este un alt gen artistic de acest fel. De ce oare, când la Hollywood Robert de Niro îşi pune vocea la dispoziţia rolurilor în desene animate? Aştept cu mare drag această experienţă. Nu ştiu în ce măsură teatrul va deveni o constantă, dar îmi face plăcere să pri­mesc ce mi se oferă şi să caut în cât mai multe do­me­nii metodele de a mă exprima.

Folosiţi pentru teatrul propriu-zis şi aspecte ale teatrului ra­diofonic sau le consideraţi cu totul distincte?

În principiu cred că da, folosesc, dar e greu să-mi dau seama exact dacă mijloacele mele au ceva im­preg­nat din cealaltă zonă. Cred că în teatrul clasic sunt mai mult influenţată de film. Ador detaliile, gros-pla­nu­rile, îmi place şoapta, şi uneori simt că trebuie să îm­­­­­­­­ping lucrurile un pic spre exterior în teatru. Poate totuşi mă influenţează, din teatrul radiofonic, eufonia limbii, im­por­tanţa ei. Când am montat Brand, la Bi­se­ri­ca Lu­te­ra­nă, îmi amintesc că am fost obsedată de eu­fo­nia lim­bii, de felul în care sună extraordinarul cuvânt ibsenian.

Interviu cu ILINCA STIHI, regizor la Teatrul Naţional Radiofonic, realizat de MĂDĂLINA ŞCHIOPU

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22