Afară, departe, pe câmp, un proiect de țară, marca Dabija

Doina Papp | 17.02.2020

Spectacolul este inspirat din textele avangardei române de la începutul secolului XX, în care regizorul Alexandru Dabija vede nu o joacă de cuvinte, ci o atitudine, un Nu răspicat.

Pe aceeași temă

(interpretează elita tânără a Teatrului de Comedie)

Spectacolul este inspirat din textele avangardei române de la începutul secolului XX, în care regizorul Alexandru Dabija vede nu o joacă de cuvinte, ci o atitudine, un Nu răspicat.

Când te apucă disperarea și nu mai vezi ieșire privind la mizeriile din jur, dă fuga la un spectacol de Dabija. O să găsești acolo soluții inteligente de viață, de artă și un sentiment stenic pe care râsul combatantului mut îl face biruitor. Regizorul Alexandru Dabija încearcă de câțiva ani buni să ne spună cine suntem și ce vrem, cu ajutorul scriitorilor lucizi, care au citit cu folos în cartea destinului acestui popor, și a actorilor care-l urmează cu o bucurie a creației mereu vizibilă.

În cea mai recentă premieră de la Teatrul de Comedie propune, dacă e să ne luăm după titlu, o soluție... ecologică: afară, departe, pe câmp! Adică să ieșim la aer. Să ne luăm câmpii? Dacă citim tableta scenaristului Cătălin Ștefănescu din caietul-program de unde vine acest titlu, aflăm câte ceva despre sentimentul acesta cioranian din care s-a născut spectacolul. „Cum procedezi dacă nu ești lăsat să-ți iubești locul în care te-ai născut? Te superi? Îl părăsești, Te răzbuni? Pe cine? Pe locul acela sau pe cei care nu te lasă să-l iubești?”, zice autorul.

Alexandru Dabija, regizorul, a suprapus acestui mesaj soluția lui de spectacol, așa încât pleci de la Comedie refăcut, consolat, fiindcă, nu-i așa, cam astfel stau lucrurile cu zeflemeaua și miticismul de la Caragiale încoace, care le-a moștenit de la fanarioți.

Spectacolul cu pricina e inspirat din textele avangardei române de la începutul secolului XX, față de care regizorul își declară admirația, fiindcă n-a fost chiar o joacă de cuvinte, cum credem uneori despre DADA, de exemplu, ci o atitudine, un Nu, asemănător aceluia al filozofului, care a plecat la Paris după ce le-a spus de la obraz celor care aveau urechi să audă un Nu răspicat. Sus-numitul Emil Cioran se supărase și el pe starea de lucruri din România datorată oamenilor ei superfi­ciali, clevetitori și contemplativi, eufemistic vorbind, petrecăreți prin viață, (ici... où tout est pris à la légère), fără un proiect serios... de țară. Mai înainte de el, moderniștii, suprarealiștii rupeau frontul nepăsării cu soluții radicale, nimicitoare, aruncând în aer mai întâi lumea cuvintelor dovedite nefolositoare.

Să măturăm, să curățăm. Desăvârșirea individului se afirmă ca urmare a unei stări de nebunie agresivă și completă împotriva unei lumi lăsate pe mâna bandiților care spintecă și nimicesc secolele... Libertatea: Dada, dada, dada, urlet prelung al culorilor încrețite, întâlnire a tuturor contrariilor și a tuturor contradicțiilor, a tuturor motivelor grotești, a tuturor incoerențelor: Viața. (Manifestul Dada, 1918).

Preluând de la suprarealiști nu doar nebunia formală, ci și tonul ironic, sarcasmul, care-i stau așa de bine regizorului exersat și cu alte ocazii, când a mai încercat să explice mentalitatea locuitorilor din spațiul mioritic, Dabija și-a declarat în același timp melancolia de moldovean, cu nostalgia mersului la mare și a zăcutului pe tot felul de nisipuri. Mișcătoare, am adăuga noi. Cătălin Ștefănescu, într-o dispoziție mai acidă, a împănat cu comentarii contemporane textele alese din Urmuz (Demetru Dem Demetrescu Buzău), Tristan Tzara, Marcel Avramescu, alias Ionatan X Uranus , Sesto Pals, Grigore Culcer, Sașa Pană, Benjamin Fundoianu, sesizând unele similitudini cu situații de viață, dar mai ales absurdul acestora, față de care ne încearcă și azi aceleași nedumeriri și sentimente tragi-comice.

Spectacolul începe cu un cor al sacerdoților, în care, prin Urmuz și Tzara, e descris locul. Scrisoarea din comuna Bundaki, județul Cetatea Albă, a unui Mitică, se termină cu o imprecație a Rabinului care sună așa: Până când acești oameni, care-și zic buni și nobili, vor continua cu pasivitatea lor față de prostia și răutatea pe care, de silă să nu se murdărească, se feresc să o azvârle cu piciorul.

Sub semnul unui gândac, care atârnă din tavanul scenei (Fiecare poartă un gândac în el), aventura prin miezul cuvintelor continuă cu perplexe stări de îndoială față de puterea lor de a face față peisajului absurd. De unde și revolta acestora din Predoslovia lui Tzara, despre tehnica dadaistă, continuată amuzant de scenarist, care parodiază condiția literatului modernist față de cei care fac de râs literatura. În jurul unui butoi ruginit, scenaristul îi adună pe câțiva dintre interpreți pentru a deplânge soarta acesteia. Dorina Chiriac, Ilona Brezoianu, Bogdan Cotleț, Andreea Samson, în pufoaice de salahori, dau foc la propriu peticelor de ziar, de carte, tipăriturilor distruse pe care, într-o altă scenă, se vor strădui să le rumege și să le înghită cei care nu mai au încredere în ele. Agrementată cu aluzii și referințe directe, scena iese din cadrul stilului avangardist citat, deviind spectacolul spre alt gen. De mai multe ori, de altfel, pe Cătălin Ștefănescu îl fură condeiul, amestecându-se cam forțat în discursul suprarealist.

Eu sunt un pasager oropsit pe vasul-fantomă al vieții, zice arhitectul din textul lui Jonathan X Uranus, după ce, un ghid al trișorului, obsedat de gândac, ar vrea să sugereze și alte cotloane urât mirositoare pe unde gestează eșecul uman. După cum se vede, beneficiind de o documentare serioasă (felicitări secretarului literar, Alexandru Turcu), scenariul apelează și la autori mai puțin frecventați. După un an dedicat dadaismului, care s-a consumat nu de mult, performanța e cu atât mai lăudabilă. Damian și Dorinel din povestirea lui Grigore Culcer, cu adorabilii Anghel Damian și Dorina Chiriac, abordează, cum zice autorul însuși, problema drumului în dragoste, testându-i disponibilitățile, iar Benjamin Fundoianu șterge asperitățile, banalizând tema cu câte un panseu în versuri, precum: pământul e nesfârșit și-i ocru/Și omul trece iarăși prin ziuă mediocru. Scheciul, care urmează, aparținând lui Cătălin Ștefănescu, scenaristul, care a muncit zdravăn să mixeze, uneori în cadrul aceleiași scene, texte ale avangardiștilor, e savuros și mult mai realist, ca să ajungă mai ușor la înțelegerea publicului. Pe plajă la Durankulaka e un vârf al contribuțiilor sale, poate și pentru că Liviu Pintileasa și Dan Rădulescu (Ionescu și Popescu), cu umorul lor mucalit, sunt realmente excelenți conversând cu pedanterie despre un fleac de... budă în aer liber și trăgând demagogic concluzii nimicitoare: Mizeria asta dezlănțuită. Gunoiul ăsta din oameni, care iese ca murdăria din canal. Ca păcura aia unsuroasă din pământ. Lumea a devenit o scârboșenie, domnule. Deci mitocanii sunt peste tot. Dar... vezi tu?!... Hm... Vine unu’ și-ți zice că asta e libertatea. Asta e democrația. Poți să-l contrazici? În scenă mai e și o ispită feminină afectată (foarte bună și Andreea Samson), față de care stupizenia domnilor în bermude excelează, trădându-se în gesturi ipocrite.

Punctul culminant îl reprezintă însă momentul care dă și titlul spectacolului. Afară, departe, pe câmp. El se petrece în familia unui evreu al cărui fiu declară ritos (foarte bine ales cloroticul Bogdan Cotleț): Nu mai vreau să fiu român. Schița lui Cătălin Ștefănescu e prefațată de texte din clasicii avangardei: Un preot ortodox: În monotonia târgului, orice străin trecător pe drum era privit cu ciudă, oamenii naivi, în viclenia lor, sunt ascunşi şi posaci. (Ion Călugăru). Un călugăr franciscan: Nimeni nu râvneşte din prea multă voinţă, ci totul se petrece ca într-un basm dinainte pregătit, un rabin: liniştea în lucruri de mult, mucegăieşte/în casă oameni simpli vorbesc pe ovreiește / Auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz. (B. Fundoianu)

Aliniați la rampă cu valizele la picior, tatăl, mama și sora tânărului cu pricina, care poartă simbolic o ie românească, par a fi în fața unei decizii capitale. Ne dumirim când Ilona Brezoianu, expresiv și nuanțat, jucând mirarea, dar și tristețea, citește mesajul ministrului justiției, Ion V. Gruia, despre problema evreiască. Spectacolul ia o întorsătură politică, dar continuă în cheie satirică prin cupletul comic, legendar: La moară la hârţa pârța/ cari porumbul cu tăgârța... Cu condeiul scârţa, scârța. Sau în jargon universal: Au moulin de Hartza Partza, d’après G.E.

Cam asta e concluzia și spectacolul se putea termina aici, dar autorii au dorit să se întoarcă la avangarda, care dă tonul și ideea scenariului, făcându-ne martorii sinuciderii lui Urmuz, care, în persoana lui Dragoș Huluba, a lunecat mai tot timpul prin scenă cu melonul din fotografie, ca o fantomă a unui vis neîmplinit. Așteptăm ediția a doua a premierei lui Hernani, nu în veste roșii... ci tunși zero și în tricou. Mihail Cosma, din caietul-program.

Dincolo de satisfacțiile dezinhibării spectatorului, care aude pe scenă în acest spectacol multe din propriile gânduri despre sine și eșecurile lumii în care trăim, spectacolul Afară, departe, pe câmp e un exercițiu intelectual respectabil față de un moment semnificativ al culturii române, important prin radicalismul atitudinii în fața unei realități intolerabile, care și-a trimis genele până-n zilele noastre. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22