Am făcut tot ce e românește posibil

Fața hâdă a războiului e în feed-ul tuturor. Dacă e să analizăm stilistic imaginile noi ale conflagrației, poate cel mai filmat din istoria omenirii, ce am putea spune? În primul rând, observăm o abundență de imagini ale ruinelor, blocuri arse, găurite, grămezi de cărămizi amestecate cu artefacte umane. Tehnica militară, când e distrusă, e prăjită și ruginită în același timp. Până aici, nimic nou, sunt scene parcă scoase din Al Doilea Război Mondial, care au însă luciul hi-fi al filmelor digitale. Masacrele sunt pixelate, orice prezență a morții este blurată, e un război care are absolut toate detaliile oribile ale oricărui alt război, plus o conștientizare în plus a faptului că e privit cu miliarde de ochi ai telefoanelor. Pentru cei din zona artei, ce a impresionat cel mai mult a fost felul cum cetățenii Odesei, așteptând bombele, încercau să pregătească statuile înfășurându-le în saci albi. Lucrările deveneau niște temple cambodgiene construite după chipul omului de la Michelin. Pentru un artist, acest efect vizual e foarte interesant, e o contradicție stilistică acolo care se instaurează și despre care vom vorbi mai departe. O vom face pentru că ea a fost subliniată de către intervenția unui artist român, Nicolae Comănescu, în orașul zeului Vulcan – Reșița.

Ce s-a întâmplat? Să începem cu contextul. Cei care conduc Reșița au imaginat o viziune de viitor pentru oraș. Nu e o invenție, practic e o schemă deja utilizată în Vest care vine să reconvertească orașe monoindustriale. Soluția e simplă: turism și cultură. Reșița este într-o poziție ideală să efectueze această schimbare la față, e bine plasată față de Timișoara, alt oraș care se va dezvolta atât economic, cât și cultural în anii care vin. În zona culturii vizuale, deja de mai bine de un an observ o linie coerentă prin care sunt invitați artiști români să facă expoziții și să lucreze cu spațiul public și/sau ruinele lui. Înainte de Nicolae Comănescu a fost Gorzo cu o expoziție la muzeu și un proiect ce a făcut dintr-un magazin universal o arcă temporară plină cu artă. Practic, Reșița își face onoarea de a invita un artist contemporan cu operă să lucreze cu orașul, o inițiativă care surprinde în mod plăcut. Acum e rândul lui Nicolae. În prima lui intervenție, Comănescu a aplicat o stilistică de-a lui mai veche, prin care face fotografii unor locuri, colectează praf, pământ, cărămidă și rugină din acele spații și face pigmenți din ele. Cu acei pigmenți a pictat chiar acele vedute industriale. E ca și cum ai realiza un portret cu extract din carnea acelui personaj. Finalul a fost o serie în care scene de ruină industrială au fost reanimate printr-o pictură caldă cu ritm de mambo și aromă de mojito. Câteva dintre lucrări au tratat distrugerile din casa Pittner, o fostă școală interbelică, care va fi renovată. Zece lucrări cu fosta ruină vor locui în casa reconstruită ca o reamintire a renașterii. În București a fost lansat un catalog generos care cuprinde toată seria.

În actul al doilea, impresionat de război și de imaginile iconice ale lui, Comănescu propune o intervenție în spațiul public. Trebuie spus că N.C. face parte dintr-o generație care s-a școlit în plină tranziție, o perioadă foarte dificilă existențial pentru mulți artiști. Efectul acelei tinereți artistice pline de neajunsuri s-a transformat într-un motto: „Cu cât mai puține mijloace, un efect cât mai mare”, iată deviza lui și a congenerilor lui. Intervenția propusă are acest caracter auster, Nicolae proiectând ca Monumentului Eroilor din Parcul Tricolor, al lui Constantin Lucaci, să-i fie înfășurat soclul cu saci într-o acțiune simpatetică față de efortul ucrainenilor de a-și proteja statuile de bătaia obuzelor. E o intervenție noninvazivă și reciclabilă: la final, sacii de nisip nu se pierd. Costurile sunt minime, efectul, maxim. N.C. a mai avut acum 8 ani un proiect similar. S-a numit „Reabilitarea termică asupra tuturor vicisitudinilor sorții soclului” – parte din „Proiect 1990” – o serie de intervenții asupra soclului statuii lui Lenin din fața Pieței Presei Libere. Curatoarea Ioana Ciocan s-a inspirat dintr-o serie de acțiuni artistice din Trafalgar Square, unde un soclu liber era folosit de artiștii contemporani. Ce a făcut Nicolae a fost în cheie ironică, marca grupului Rostopasca, soclul a fost termoizolat. A devenit un fel de Kaaba albă, un bloc modernist moale, o apariție absurdă. Era vorba despre o critică subtilă la felul cum reușim să stricăm arhitectura prin protejarea ei de intemperii. Soclul e, pe de altă parte, o formă plastică, dar și o modalitate de a face prețios ceva, de a pune în scenă „sacrul”. Pui ceva pe un soclu și magia se produce, acel ceva e ridicat la un alt nivel ontologic. Strategia postamentului face parte dintr-un întreg arsenal al artiștilor de a produce efectul de „prețios”, împreună cu rama de aur, absida, sau spațiul alb al galeriei. În cazul soclului, dacă e public, cu cât e mai mare, cu atât avem de-a face cu o lucrare de for public cu funcție propagandistică. E și cazul piedestalului lui Lenin și, evident, e și cazul monumentului eroilor lui Lucaci. Titlul acțiunii de la Reșița a lui N.C. se intitulează „Mai rău ca moartea”.

Acum, sigur că principala intenție a artistului a fost de a produce un ecou al lucrurilor care se întâmplă în Ucraina, capitonarea cu saci a soclului arătând compasiune cu cei care vor să se protejeze de urgie, dar și punerea în evidență a faptului că ceea ce e un simplu gest utilitarist în Odesa e un gest artistic în Reșița. Și ne despart doar câteva sute de kilometri. În aceeași ordine de idei, trebuie spus că, în aparență, intervenția cu saci de la Reșița pare că invocă o strategie de tip „împachetare” a unui volum după cum vedeam la Christo și Jean Claude. Lumea știe de vestitele împachetări ale Reichstagului sau Arcului de Triumf din Paris.

În cazul lui Christo, prelata acoperea întreaga construcție și miza era de a face conștient privitorul de volumul clădirii, acel mit fără chip al arhitecților. Prin ascunderea detaliilor decorative care dădeau și însemnele funcției clădirii se făcea o reducere la un simplu volum a arhitecturii ideologizate. Se producea un fel de anulare a arhitecturii puterii prin drapare. În cazul lui Comănescu avem parte de mai mult umor în cazul soclului lui Lenin și de mai multă căldură plastică în ceea ce privește monumentul reșițean. Ambele gesturi sunt protective, soclul roșu comunist e termoizolat (un gest absurd, ce a fost inspirat de un eveniment real din cetatea Băniei, iar postamentul negru al eroilor e protejat de bombe care cad în altă țară, dar, simbolic, cad și aici. Mai e de remarcat că sacii ce protejează baza postamentului nu produc întru totul o acțiune eficientă. Dacă o bombă va cădea, subiectul, flacăra de oțel inoxidabil a statuii lui Lucaci, va fi spulberată. Deci, gestul nu trebuie citit ca fiind unul utilitar, ci mai degrabă unul simbolic și ironic: se protejează baza, fundația, dar prin îngroșarea volumului ei se pune privitorul în fața unei realități – că înainte să judecăm conflagrația ruso-ucraineană, trebuie să conștientizăm că ea e produsul acestor gesturi emfatic naționaliste, în care morții ne sunt martiri și amintirea lor produce postamente triste și enorme de marmură neagră și roșie. Comănescu atenuează efectul grandilocvent al statuii prin gestul de a pune ceva moale pe ceva tare, lucru care îndulcește astfel exact volumul care dă bombasticitatea monumentului. Sacii de la bază devin un fel de plută-barjă moale care face să leviteze întregul edificiu ce devine astfel mai puțin amenințător. Îți vine să stai acolo, la baza lui, bând o bere cu prietenii. Pe lângă asta, mai observăm că Nicolae a lăsat neterminată lucrarea, lipsesc câțiva saci, ca și cum s-ar fi terminat sacii. Evident că a fost o alegere conștientă și sensul ei ține de felul cum românii reușesc, chiar dacă au cele mai bune intenții, să nu termine un proiect, să-l rateze pe ultima sută. Totodată, această mică strungăreață dă și o plasticitate în plus, similară cu gestul marelui croitor care după ce face un costum pe măsura clientului, înainte să-și ia la revedere, îi rupe cu discreție un pic buzunarul din față. Astfel, lucrarea pare mai umană, mai artistică.

Nicolae a rezumat foarte plastic această idee, spunând râzând în timp ce scotea sacii în plus: „Am făcut tot ce este românește posibil”.

__________

Dan Popescu (n. 1974) a absolvit Facultatea de Filosofie în 1998. Din 1999 până în 2006 a fost profesor de filosofie la ASE, Facultatea de Studii Culturale Europene, și la SNSPA. În 2002 înființează galeria H’art, cea mai veche galerie privată de artă contemporană din România.