Aristocrație și film

Ioana Moldovan | 22.03.2016

Pe aceeași temă

În urmă cu câteva zile (17 martie) s-au împlinit 40 de ani de la moartea cineastului italian Luchino Visconti.

 

Festivalul de Film de la Cannes l-a ce­le­brat pe Luchino Visconti în ultima ediție (2015), când, la secțiunea Cannes Classic, fil­mul Rocco și frații săi (1960) a fost prezentat într-o versiune restaurată (circa 3.000 ore de muncă, cu o peliculă atacată de mucegai), care conține și secvențe in­terzise de cenzura vremii. Filmul a reușit să strângă 22 de trofee internaționale (din­tre care cele mai importante au fost ob­ținute la Festivalul de Film de la Veneția) și se spune că ar fi fost filmul preferat al regizorului însuși. Martin Scorsese, fon­da­torul și președintele The Film Foundation (un ONG înființat în 1990, a cărui misiune constă în prezervarea istoriei cine­ma­to­grafiei prin restaurarea de filme), declara: „Rocco și frații săi este unul dintre cele mai elegante și impunătoare filme pe care le-am văzut vreodată“.

 

Luchino Visconti n-a fost doar re­gizor de film. Viața lui artistică cuprinde teatru și operă deo­po­trivă. Într-o biografie recom­pen­sată în 1988 cu Marele Premiu de către Academia Franceză și reeditată în 2009, profesorul Laurence Schifano (spe­cialist al cinematografiei italiene, pro­fesor la Université Paris-Ouest-Nan­terre-La Défense) constată că filmele sale sunt inspirate aproape în exclusivitate din patrimoniul liric sau literar al umanității.

 

Casa în care s-a născut Visconti există în­că (via Cino del Duca, nr. 44, Milano). Bla­zonul familiei împodobește încă peretele de la stradă, iar cinci dintre camere des­chise publicului păstrează splendoarea unei lumi care, timp de 400 de ani, a adu­nat avere, putere și influență. Palazzo Vis­conti, cum este și azi cunoscut, poate fi închiriat pe bucăți sau în totalitate, pen­tru evenimente de familie sau prezentări de afaceri.

 

În urmă cu 100 de ani însă, Palatul găzduia unul dintre cuplurile mondene ale Europei: Giuseppe Visconti di Modrone și Carla Erba. Primul, aristocrat, cu un ar­bore genealogic ale cărui rădăcini ajung în Evul Mediu (perioada de glorie a familiei Visconti a fost 1277-1447, când puterea lor po­litică era absolută, fiind familia ducală care conducea Milano). Carla este moș­te­nitoarea unui bogat imperiu farmaceutic, creat de Carlo Erba (1811-1888). Căsătoria din­tre cei doi a avut loc în 1900. Carla ac­ceptă propunerea tânărului Visconti, res­pingând o altă cerere – cea a lui Petru de Serbia, viitorul rege al sârbilor, croa­ților și slovenilor. Rămas văduv, preten­den­tul re­gal era cu 36 de ani mai în vâr­stă. Pe lân­gă o avere imensă, Carla era re­numită pentru frumusețea și cultura ei: vorbea fluent engleză, franceză și germa­nă, iar încetul cu încetul preia de la mama sa conducerea celui mai important salon mu­zical din Milano, frecventat de toți com­pozitorii vremii care lucrau sau ur­mau să lucreze la Scala. Refuzul cererii re­gale nu apare în nicio carte de istorie - es­te o po­ves­te de familie a cărei valoare de adevăr e greu de stabilit, dar care merită povestită.

 

Nunta dintre cei doi tineri seamănă cu nun­ta dintre Angelica Sedara și Tancredi Falconeri, nepotul Prințului Salina, pro­ta­goniști ai filmului Ghepardul (1963), adap­tare după romanul omonim al scriitorului italian Giuseppe Tomasi di Lampedusa (apărut postum, în 1958). Noul cuplu este urmărit și admirat peste tot în Europa. Ziarele vremii menționează prezența ti­nerilor de fiecare dată, iar toaletele Carlei sunt descrise în amănunt. La Opera Gar­nier (Parisul este orașul unde tinerii își petrec luna de miere) sau la Scala, în loja familiei Visconti (primul nivel, în stânga scenei, ușa cu numărul 4), cuplul este în centrul atenției. Cei doi vor avea șapte co­pii (patru băieți și trei fete), cu toții cu­noscuți întregului oraș, deoarece foto­gra­fiile micuților Visconti erau folosite ca de­corațiuni pentru vitrinele magazinelor de lux milaneze.

 

In Italia, finele de secol XIX este con­fuz și violent. Actul suprem de de­zor­dine îl reprezintă regicidul: la 29 iulie 1900, Regele Humbert I al Italiei este asasinat la Monza de către anarhistul Gaetano Bresci. Milano are însă un destin aparte: în mai 1906, are loc inaugurarea tu­nelului Simplon (care lega feroviar El­veția de Italia), iar în iunie este inaugurată Expoziția Universală. Niciun alt oraș nu a profitat mai mult de pe urma reunificării Italiei așa cum a făcut-o Milano. În numai patru decenii, devine centrul schimburilor comerciale, al noilor industrii și puternic centru bancar. Un oraș al cărui orar era dic­tat de sezonul Scalei devine primul oraș electrificat al Italiei, semn al puterii economice și al climatului de afaceri și antreprenoriat care domneau aici. Nu-i de mirare că futuriștii lui Marinetii se lan­sea­ză aici – în Milano, „orașul care crește“. Iar în acest oraș înfloritor, atât familia Vis­conti, cât și Erba își aduc aportul la in­trarea și susținerea noilor idei.

 

Luchino Visconti se naște în 1906. În 1963, regizorul se destăinuia: „Sunt năs­cut în 2 noiembrie 1906, la opt seara. Mi s-a spus că o oră mai târziu se ridica cortina la Scala pentru La traviata. Copilăria lui e trăită într-un triunghi de aur: Palatul fa­miliei, Scala (bunicul său, Guido, salvase instituția de la faliment sigur în 1897, vărsând 78.000 lire în visteria sălii de spec­tacol; bugetul anual era de 300.000 lire, iar banii erau obținuți din închirierea lojelor, sezon de sezon, familiilor aristo­crate din oraș) și slujbele duminicale din Dom. „Societatea închisă din Milano, ca­re trăia ca în Livada cu vișini a lui Ce­hov“, se confesa Uberta, mezina familiei Visconti. La șase ani merge pentru prima dată la operă și rămâne fascinat de miș­cările stranii ale imensei cortine roșii, cu câteva momente înainte de începerea spectacolului. La 14 ani, Luchino – po­re­clit în familie Luchinaccio sau Chinaccio (Luchino cel rău) – susține primul concert public, la Conservator. Gazeta Corriere de la Sera (din 9 iunie 1920) salută per­for­manța tânărului Visconti, căruia i se pre­ves­tește o carieră strălucită de violon­celist.

 

Potrivit Domnișoarei Hélène, gu­vernanta de origine franceză a familiei, care își adună me­mo­riile într-o carte (Amintiri din Casa Visconti), copiii erau duși în fiecare joi după-amiază la cinema. Cei șapte se întorceau fericiți și până la ora ci­nei improvizau în casă toate scenele și poveștile pe care le văzuseră la cinema. Fa­milia Visconti nu era străină de noua artă. Giovanni Visconti – unchiul lui Luchino – era în consiliul de administrație al Milano Films, societate nou înființată de pro­ducție de filme, din rândul căreia făceau parte câțiva tineri aristocrați milanezi. No­ua companie face câteva filme pe teme is­torice sau inspirate de marea literatură. Cel mai notabil exemplu este Infernul (du­pă Divina Comedie), realizat în 1911.

 

Luchino Visconti își începe cariera de re­gizor în operă. Potrivit cărții pro­fesorului Laurence Schifano, prima operă pe care o montează este Tosca (Puccini, 1955), cu Maria Callas, la Scala. Va rămâne fidel ope­rei până în 1973, când își încheie ca­rie­ra cu Manon Lescaut (Puccini). În cine­ma, debutează în 1936, ca regizor secund al lui Jean Renoir (fiul celebrului pictor francez), a cărui faimă cinematografică e legată de era filmului mut. Cei doi se cu­nosc prin intermediul lui Coco Chanel. Luchino și Coco sunt prezentați unul al­tuia de către fotograful revistei Vogue, Horst P. Horst, cu care italianul are o re­lație amoroasă. Refuzat de tatăl aristocrat al unei tinere pe care o cunoaște la schi în 1935, Luchino se abandonează partenerilor masculini, printre care Franco Zeffirelli și Helmut Berger (actor).

 

Retrospectiva pariziană dedicată lui Vis­conti cuprinde 12 filme din cele 14 rea­lizate și pot fi văzute la cinematograful pa­rizian Mac-Mahon, pe tot parcursul lunii martie. Seară de seară, filmul de ora 8 este prezentat de cineva care a lucrat cu Visconti. În seara de marți (22 martie) va vorbi Claudia Cardinale, care va prezenta filmul Sandra (1965).

 

Visconti continuă să fie o sursă de ins­pi­rație și pentru lumea teatrului. În 2012, la Kammerspiele (München), regizorul bel­gian Ivo van Hove adaptează pentru scenă scenariul filmului Ludwig (1972, regia L. Visconti; scenariu L. Visconti – E. Medioli – S.C. D’Amico).

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22