Pe aceeași temă
În urmă cu câteva zile (17 martie) s-au împlinit 40 de ani de la moartea cineastului italian Luchino Visconti.
Festivalul de Film de la Cannes l-a celebrat pe Luchino Visconti în ultima ediție (2015), când, la secțiunea Cannes Classic, filmul Rocco și frații săi (1960) a fost prezentat într-o versiune restaurată (circa 3.000 ore de muncă, cu o peliculă atacată de mucegai), care conține și secvențe interzise de cenzura vremii. Filmul a reușit să strângă 22 de trofee internaționale (dintre care cele mai importante au fost obținute la Festivalul de Film de la Veneția) și se spune că ar fi fost filmul preferat al regizorului însuși. Martin Scorsese, fondatorul și președintele The Film Foundation (un ONG înființat în 1990, a cărui misiune constă în prezervarea istoriei cinematografiei prin restaurarea de filme), declara: „Rocco și frații săi este unul dintre cele mai elegante și impunătoare filme pe care le-am văzut vreodată“.
Luchino Visconti n-a fost doar regizor de film. Viața lui artistică cuprinde teatru și operă deopotrivă. Într-o biografie recompensată în 1988 cu Marele Premiu de către Academia Franceză și reeditată în 2009, profesorul Laurence Schifano (specialist al cinematografiei italiene, profesor la Université Paris-Ouest-Nanterre-La Défense) constată că filmele sale sunt inspirate aproape în exclusivitate din patrimoniul liric sau literar al umanității.
Casa în care s-a născut Visconti există încă (via Cino del Duca, nr. 44, Milano). Blazonul familiei împodobește încă peretele de la stradă, iar cinci dintre camere deschise publicului păstrează splendoarea unei lumi care, timp de 400 de ani, a adunat avere, putere și influență. Palazzo Visconti, cum este și azi cunoscut, poate fi închiriat pe bucăți sau în totalitate, pentru evenimente de familie sau prezentări de afaceri.
În urmă cu 100 de ani însă, Palatul găzduia unul dintre cuplurile mondene ale Europei: Giuseppe Visconti di Modrone și Carla Erba. Primul, aristocrat, cu un arbore genealogic ale cărui rădăcini ajung în Evul Mediu (perioada de glorie a familiei Visconti a fost 1277-1447, când puterea lor politică era absolută, fiind familia ducală care conducea Milano). Carla este moștenitoarea unui bogat imperiu farmaceutic, creat de Carlo Erba (1811-1888). Căsătoria dintre cei doi a avut loc în 1900. Carla acceptă propunerea tânărului Visconti, respingând o altă cerere – cea a lui Petru de Serbia, viitorul rege al sârbilor, croaților și slovenilor. Rămas văduv, pretendentul regal era cu 36 de ani mai în vârstă. Pe lângă o avere imensă, Carla era renumită pentru frumusețea și cultura ei: vorbea fluent engleză, franceză și germană, iar încetul cu încetul preia de la mama sa conducerea celui mai important salon muzical din Milano, frecventat de toți compozitorii vremii care lucrau sau urmau să lucreze la Scala. Refuzul cererii regale nu apare în nicio carte de istorie - este o poveste de familie a cărei valoare de adevăr e greu de stabilit, dar care merită povestită.
Nunta dintre cei doi tineri seamănă cu nunta dintre Angelica Sedara și Tancredi Falconeri, nepotul Prințului Salina, protagoniști ai filmului Ghepardul (1963), adaptare după romanul omonim al scriitorului italian Giuseppe Tomasi di Lampedusa (apărut postum, în 1958). Noul cuplu este urmărit și admirat peste tot în Europa. Ziarele vremii menționează prezența tinerilor de fiecare dată, iar toaletele Carlei sunt descrise în amănunt. La Opera Garnier (Parisul este orașul unde tinerii își petrec luna de miere) sau la Scala, în loja familiei Visconti (primul nivel, în stânga scenei, ușa cu numărul 4), cuplul este în centrul atenției. Cei doi vor avea șapte copii (patru băieți și trei fete), cu toții cunoscuți întregului oraș, deoarece fotografiile micuților Visconti erau folosite ca decorațiuni pentru vitrinele magazinelor de lux milaneze.
In Italia, finele de secol XIX este confuz și violent. Actul suprem de dezordine îl reprezintă regicidul: la 29 iulie 1900, Regele Humbert I al Italiei este asasinat la Monza de către anarhistul Gaetano Bresci. Milano are însă un destin aparte: în mai 1906, are loc inaugurarea tunelului Simplon (care lega feroviar Elveția de Italia), iar în iunie este inaugurată Expoziția Universală. Niciun alt oraș nu a profitat mai mult de pe urma reunificării Italiei așa cum a făcut-o Milano. În numai patru decenii, devine centrul schimburilor comerciale, al noilor industrii și puternic centru bancar. Un oraș al cărui orar era dictat de sezonul Scalei devine primul oraș electrificat al Italiei, semn al puterii economice și al climatului de afaceri și antreprenoriat care domneau aici. Nu-i de mirare că futuriștii lui Marinetii se lansează aici – în Milano, „orașul care crește“. Iar în acest oraș înfloritor, atât familia Visconti, cât și Erba își aduc aportul la intrarea și susținerea noilor idei.
Luchino Visconti se naște în 1906. În 1963, regizorul se destăinuia: „Sunt născut în 2 noiembrie 1906, la opt seara. Mi s-a spus că o oră mai târziu se ridica cortina la Scala pentru La traviata“. Copilăria lui e trăită într-un triunghi de aur: Palatul familiei, Scala (bunicul său, Guido, salvase instituția de la faliment sigur în 1897, vărsând 78.000 lire în visteria sălii de spectacol; bugetul anual era de 300.000 lire, iar banii erau obținuți din închirierea lojelor, sezon de sezon, familiilor aristocrate din oraș) și slujbele duminicale din Dom. „Societatea închisă din Milano, care trăia ca în Livada cu vișini a lui Cehov“, se confesa Uberta, mezina familiei Visconti. La șase ani merge pentru prima dată la operă și rămâne fascinat de mișcările stranii ale imensei cortine roșii, cu câteva momente înainte de începerea spectacolului. La 14 ani, Luchino – poreclit în familie Luchinaccio sau Chinaccio (Luchino cel rău) – susține primul concert public, la Conservator. Gazeta Corriere de la Sera (din 9 iunie 1920) salută performanța tânărului Visconti, căruia i se prevestește o carieră strălucită de violoncelist.
Potrivit Domnișoarei Hélène, guvernanta de origine franceză a familiei, care își adună memoriile într-o carte (Amintiri din Casa Visconti), copiii erau duși în fiecare joi după-amiază la cinema. Cei șapte se întorceau fericiți și până la ora cinei improvizau în casă toate scenele și poveștile pe care le văzuseră la cinema. Familia Visconti nu era străină de noua artă. Giovanni Visconti – unchiul lui Luchino – era în consiliul de administrație al Milano Films, societate nou înființată de producție de filme, din rândul căreia făceau parte câțiva tineri aristocrați milanezi. Noua companie face câteva filme pe teme istorice sau inspirate de marea literatură. Cel mai notabil exemplu este Infernul (după Divina Comedie), realizat în 1911.
Luchino Visconti își începe cariera de regizor în operă. Potrivit cărții profesorului Laurence Schifano, prima operă pe care o montează este Tosca (Puccini, 1955), cu Maria Callas, la Scala. Va rămâne fidel operei până în 1973, când își încheie cariera cu Manon Lescaut (Puccini). În cinema, debutează în 1936, ca regizor secund al lui Jean Renoir (fiul celebrului pictor francez), a cărui faimă cinematografică e legată de era filmului mut. Cei doi se cunosc prin intermediul lui Coco Chanel. Luchino și Coco sunt prezentați unul altuia de către fotograful revistei Vogue, Horst P. Horst, cu care italianul are o relație amoroasă. Refuzat de tatăl aristocrat al unei tinere pe care o cunoaște la schi în 1935, Luchino se abandonează partenerilor masculini, printre care Franco Zeffirelli și Helmut Berger (actor).
Retrospectiva pariziană dedicată lui Visconti cuprinde 12 filme din cele 14 realizate și pot fi văzute la cinematograful parizian Mac-Mahon, pe tot parcursul lunii martie. Seară de seară, filmul de ora 8 este prezentat de cineva care a lucrat cu Visconti. În seara de marți (22 martie) va vorbi Claudia Cardinale, care va prezenta filmul Sandra (1965).
Visconti continuă să fie o sursă de inspirație și pentru lumea teatrului. În 2012, la Kammerspiele (München), regizorul belgian Ivo van Hove adaptează pentru scenă scenariul filmului Ludwig (1972, regia L. Visconti; scenariu L. Visconti – E. Medioli – S.C. D’Amico).
