Barcelona în timpul războiului civil spaniol

O scurtă, dar minunată vacanță de sfârșit de an ne-a adus și la Barcelona. Încă din micul ghid turistic pe care l-am cumpărat înainte, eram avertizat de complicata istorie pe care marele oraș catalan a avut-o după anul 1936, atât în timpul războiului civil spaniol, cât și mai apoi, în timpul dictaturii lui Franco. Aveam multe informații de la minunatul curs opțional de Istorie a Spaniei, pe care îl susținea la Facultatea de Istorie profesorul Marian Ștefănescu, un îndrăgostit de Peninsula Iberică și un foarte bun cunoscător al uneia dintre marile tragedii ale secolului trecut – războiul civil spaniol (poligonul celui de Al Doilea Război Mondial). Microb pe care mi l-a transmis și mie. Orașul actual nu mai poartă aproape deloc urme memoriale ale sângeroaselor evenimente care s-au derulat aici în perioada războiului civil spaniol (1936-1939), cu toate că nu sunt deloc sigur că administrația locală a reușit să acopere urmele tuturor gloanțelor trase în oraș. O secțiune importantă era alocată războiului civil și dictaturii lui Franco în cadrul minunatului Muzeu de Istorie a Cataloniei, aflat în Barceloneta, foarte aproape de mult mai atractivul pentru turiști și turism Acvariu (dar foarte scump).

Nu mă voi referi la complicata și lunga istorie a Cataloniei de dinainte de 1936, însă trebuie subliniat că mișcarea autonomă catalana (Lliga) era forța dominantă în zonă, chiar dacă și alte tendințe de stânga atrăgeau simpatia locuitorilor orașului. Catalonia nu a fost la fel de agitată precum restul Spaniei în perioada dintre februarie 1936, când au avut loc ultimele alegeri ale Republicii, până în iulie 1936, dar nu avea cum să scape de mișcările tectonice ale Spaniei. Trebuie subliniat că Franco, care a preluat conducerea centralizată a naționaliștilor, nu a fost decât unul dintre militarii de rang înalt care s-au alăturat Rebeliunii, complotul fiind mult mai amplu (mai degrabă generalul Mola, personaj metodic și tenace, organizând într-o primă instanță acțiunea, Franco fiind ezitant, după cum îi era și caracterul). La Barcelona, generalul de divizie Largo de Encomienda își menținuse atașamentul față de regimul constituțional, chiar dacă șeful lui de stat major se raliase Rebeliunii. La Barcelona rebelii au planificat convergența către Piața Catalunyei a unor coloane venite din afara orașului, una de infanterie și alta de cavalerie, ambele având cam 5.000 de oameni. Planul ar fi trebuit să aibă succes, însă s-a lovit de loialismul gărzii civile catalane și de decizia generalului Largo de la Encomienda de a rămâne fidel Republicii. Anarhiștii catalani, auzind zvonurile alarmiste, au luat arme din port. Milițiile de stânga înarmate într-un fel sau altul numărau 20.000 de aderenți deciși. Mai mult, comandantul militar al aeroportului El Prat, colonelul Diaz Sandino, a menținut punctul strategic sub controlul guvernului de la Madrid. La 19 iulie, luptele din centrul Barcelonei au fost foarte grele, o coloană naționalistă croindu‑și drumul până în Piața Catalunya, cucerind centrala telefonică. Docherii au ridicat baricade în port. A doua zi, luptele au continuat în Piața Catalunya, pe Bulevardul Ramblas, în Piața Universității. Milițiile de stânga au luat cu asalt Căpitănia generală și alte două cazărmi, unde rebelii se baricadaseră. În interiorul cazărmii San Andres se afla o mare armurărie a Armatei, care a permis milițiilor să pună mâna pe 30.000 de puști. „Ca și la Madrid, victoria republicană a dezlănțuit un val de violențe.” Acest prim episod al războiului civil spaniol costase viața a 400 de oameni, 3.000 fiind răniți, numai la Barcelona, ceea ce dovedește violența războiului civil încă din prima lui fază. După 18 iulie, și la Barcelona începea teroarea roșie și neagră (a anarhiștilor). La 30 iulie, se aflau la morgă 474 de cadavre neidentificate și 172 la cimitir. Prefectul francez din Pirineii Orientali avea informații despre execuții zilnice care aveau loc la Barcelona și în restul Cataloniei.¹ 80% dintre cele 8.352 de asasinate care au avut loc în Catalonia pe toată durata războiului executate de către forțele fidele Republicii au avut loc în anul 1936. Ura milițiilor de stânga s-a transferat instantaneu asupra clerului catolic din Catalonia: au fost uciși 1.189 de preoți, 794 de călugări, 50 de călugărițe. În nordul Cataloniei, la frontiera cu Franța, s-au constituit efemere republici sovietice, unde au apărut și epurările de tip stalinist (asasinarea întregii mici elite locale, preoți, primari, funcționari, notari, profesori etc.), care au stârnit furia sindicatelor de stânga franceze de peste Pirinei. În Catalonia funcționa o foarte puternică industrie textilă (mai ales cea a bumbacului), având angajați 230.000 de muncitori. Încă din ianuarie 1937, s-a procedat la naționalizarea sectorului, unii patroni oricum fugiseră, iar alții fuseseră eliminați din sfera socială (adică, uciși). O bună parte a piețelor acestor textile catalane nu mai erau accesibile, fiind controlate de naționaliști (Galicia, Andaluzia, Aragon, Castilia). Mai mult, chiar și la Barcelona fusese interzisă vestimentația burgheză în favoarea garderobei proletare.²

La Barcelona fusese înființat POUM³, prin unificarea a două mici partide în 1935. POUM era partid comunist, dar antistalinist. La nivelul întregii Spanii, avea numai 60.000 de membri, ceea ce era puțin, dar reprezenta un concurent serios pentru partidul comunist kominternist spaniol. POUM nu fusese de acord nici cu înființarea Armatei Republicane, controlată de comuniști și dependentă de furniturile sovietice, plătite cu tot aurul Băncii Spaniei, ci numai cu milițiile muncitorești. Liderii POUM fuseseră inițial comuniști, dar erau considerați de Stalin drept renegați și concurenți, chiar dacă și POUM participase la frenezia criminală de la începutul războiului. Doi dintre ei văzuseră de aproape raiul sovietic (Andreu Nin și Joaquin Maurin), ceea ce era cu atât mai periculos. POUM trebuia să dispară. În acest context s-a declanșat cel mai ciudat episod - războiul civil în interiorul războiului civil spaniol. La 3 mai 1937, șeful comunist al poliției din Barcelona lua cu asalt centrala telefonică a orașului, fapt ce a dus la declanșarea confruntărilor dintre cele două tabere. S-a tras cu tunul în centrul orașului, iar 40 de lideri ai POUM au fost arestați la Barcelona și nu au mai apărut niciodată, inclusiv Nin. Partidul a fost scos în afara legii de comuniști, sediile ocupate, militanții arestați. Agenții secreți sovietici care organizaseră complotul ce a dus la eliminarea POUM au fost rechemați la Moscova. În contextul Marilor Procese staliniste, știind mult prea multe, au dispărut cu toții, cu excepția unuia care s-a refugiat în SUA, unde a murit în circumstanțe obscure. Mâna lungă a NKVD-ului. O mărturie de prim ordin a acestor evenimente a fost lăsată de marele scriitor britanic George Orwell în cartea Omagiu Cataloniei. Pentru Vladimir Tismăneanu, „împreună cu Arthur Koestler, George Orwell a personificat exemplar eroismul clarviziunii, curajul de a refuza și a repudia fanatismele mitologice, narcoza ideologică. (..) Pentru Stalin și suporterii săi, revoluția spaniolă era instrumentul direct al stabilirii unui sistem concentraționar întru totul identic cu cel din URSS”. Orwell luptase pe frontul din Aragon în cadrul miliției afiliate POUM și a fost rănit serios la gât de tirul unui sniper, având mare noroc că glonțul nu i-a secționat vreo arteră, dar rana era serioasă. El fusese avertizat să nu se expună în tranșee, fiind mai înalt decât spaniolii obișnuiți (avea 1,88 m). A ajuns la Barcelona, pentru tratament, într-un spital al partidului aflat într-o vilă rechiziționată după iulie 1936 pe dealul Tibidabo. „În Barcelona, în ultimele săptămâni pe care le-am petrecut acolo, se simțea în aer un spirit de ostilitate - o atmosferă de suspiciune, de teamă, de nesiguranță și de ură ascunsă.”⁴ Orwell mărturisea mai departe că „eram stăpânit de o copleșitoare dorință să las totul în urmă; să fug de oribila atmosferă de suspiciune și ură politică, de străzile mișunând de oameni înarmați, de raidurile aeriene, de tranșee, de mitraliere, de tramvaie care scrâșnesc pe șine, de ceaiul fără lapte, de bucatele înecate în ulei și de lipsa țigărilor- de aproape tot ce învățasem să asociez cu Spania”. Înainte de a pleca din Barcelona, Orwell a dormit multe nopți la rând pe unde apuca, pentru că hotelurile erau supravegheate de informatori comuniști care îi denunțau pe toți cei care aveau legături cu POUM. Camera de hotel a soției fusese percheziționată. Dar în timpul zilei se putea plimba ca un domn respectabil prin centrul orașului, bând cafele prin localurile de pe Ramblas. Având pașapoarte britanice, soții Orwell au reușit să scape din iadul barcelonez și să treacă Pirineii, în Franța, revenind în Anglia. Experiența aceasta avea să se dovedească esențială pentru cristalizarea viziunii politico-literare a scriitorului britanic.

Și în anul 1938, guvernul republican de la Madrid, din ce în ce mai infiltrat de staliniști, era sigur că rezistența catalană va fi la fel de dârză precum în prima etapă a războiului. La Barcelona se îngrămădiseră un milion de refugiați care sufereau de foame, punând o presiune suplimentară pe autoritățile catalane. La 23 decembrie 1938, Franco a ordonat ofensiva generală pentru a ajunge la litoralul Mării Mediterane. N-a existat decât un embrion de rezistență catalană. Barcelona era prinsă ca într-o menghină, chiar dacă rezistența republicană primise noi arme sovietice aflate în port. Barcelona a căzut la 26 ianuarie 1939, provocând senzație în Europa. Armata republicană era demoralizată și sătulă să mai lupte, fiind abandonată și de liderii săi politici, primii care s-au retras spre nord, trecând granița cu Franța. „Barcelona a fost pierdută pur și simplu pentru că n-a mai existat voința de rezistență nici la populația civilă, nici la unele trupe învinse de atmosfera generală. Moralul era cel mai scăzut posibil”, avea să scrie un martor. În Franța aveau să ajungă aproximativ o jumătate de milion de refugiați spanioli, majoritatea fugind din Catalonia, pe timp de iarnă, trecând Pirineii. Autoritățile franceze au fost luate pe nepregătite de amploarea exodului, amenajând o rețea de lagăre în sudul Franței. După teroarea roșie și neagră din Barcelona era destul de clar că forțele franchiste aveau o mare dorință de răzbunare. Un prieten intim al lui Franco, Víctor Ruiz Albéniz, a publicat chiar un articol în care solicita o pedepsire biblică a Cataloniei, asemănătoare cu cea a Sodomei și Gomorei, pentru a înlătura cele două cancere (comunismul și anarhismul). Pentru Ramón Serrano Súñer, cumnatul lui Franco și ministru de Interne, separatismul catalan era o boală. Lluís Companys, cel de-al doilea președinte al Generalitat, care se refugiase în Franța în timpul amplului exod din 1939, nu a fost uitat de Franco. În august 1940, spaniolii au cerut predarea lui germanilor, ceea ce aceștia au făcut-o bucuroși. După un proces rapid, Companys a fost executat în Castelul Montjuic din Barcelona, ca și generalul Goded în 1936.

Regimul lui Franco a dizolvat toate partidele politice, a suprimat presa liberă din Barcelona (adică, cea republicană de stânga sau pro-catalană din perioada 1936-1939), a dizolvat statutul de autonomie, iar limba catalană a fost înlăturată din sfera publică. După ce regimul s-a instaurat de o manieră categorică și a găsit o limbă comună anticomunistă cu SUA, și-a permis să deschidă treptat robinetul. În 1967, Primăria Barcelona era autorizată să ofere cursuri de limbă catalană, în cadrul școlilor primare. Dezvoltarea economică a Barcelonei și Cataloniei a fost incontestabilă și majoră, bazele punându-se înainte de 1975, atrăgând valuri de migranți interni din alte zone mai sărace ale Spaniei (precum Andaluzia sau Valencia). În 1940, autoritățile franchiste aveau încarcerați în regiune 28.000 de suspecți politic (la o populație de 3 milioane, nu era foarte mult- nu toți catalanii luaseră calea frontierei). O parte a fost judecată și executată de autoritățile franchiste, cadavrele luând calea gropii comune numită Fossar de la Pedrera, care se află tot în zona Montjuic, care domină portul Barcelonei. Accesul în acest loc a fost interzis până după moartea lui Franco, prima ceremonie comemorativă având loc în 1976. Zona este administrată de l’Associació Pro-Memòria als Immolats per la Llibertat de Catalunya. Ca și în România comunistă, au existat catalani care s-au adaptat vremurilor sau care oricum nu simpatizaseră cu Republica și reușiseră să scape de represiunea ei. Unul dintre aceștia a fost Juan Antonio Samaranch, membru al Falangei în tinerețe, care și-a început cariera politică la Primăria din Barcelona, în funcția de consilier municipal pentru sport, în 1955. A avansat apoi, devenind președintele Deputăției Barcelonei, ambasador al Spaniei la Moscova și Ulan-Bator (!), ajungând în final președintele Comitetului Olimpic Internațional (1980-2001), dar implicat în suficiente scandaluri de corupție.

Oare cine știe că până și intrarea sau plecarea din Barcelona are legătură cu o figură emblematică a frământatelor momente din istoria Spaniei și Cataloniei din secolul trecut? Căci aeroportul El-Pratt poartă din anul 2019 în mod oficial numele lui Josep Tarradellas (1899-1988). O placă memorială plasată în imensul hol central aduce aminte miilor de călători grăbiți care ar putea avea curiozitatea să ridice un pic privirea că pe acest aeroport a revenit Tarradellas la Barcelona în anul 1977, după un foarte lung exil, început în 1939. Tarradellas era cât pe ce să împărtășească soarta lui Companys, Franco cerând extrădarea lui de către autoritățile de la Vichy, doar intervenția Mexicului salvându-l de la o moarte sigură. Tarradellas a primit titlul ereditar de marchiz din partea regelui Juan Carlos în 1986. Între 1954 și 1977, Tarradellas a fost președintele Generalitat de Catalonia în exil, această veche instituție catalană fiind desființată de Franco. La 29 septembrie 1977, guvernul lui Suarez a reinstituit Generalitat, iar Tarradellas a condus-o până în 1980. Actualele frământări politice din Regatul Spaniol au legătură tot cu Catalonia și cu mișcarea ce-și dorește independența (JUNTS), și care a reușit să câștige șapte mandate în Parlamentul de la Madrid (Cortes), mandate care fac diferența între cele două mari blocuri politice spaniole - cel de dreapta, condus de Partidul Popular, și cel de stânga, care gravitează PSOE al premierului Pedro Sanchez (care va veni în curând și în România). Trebuie să recunoaștem că Uniunea Europeană și Europa, în general, numai de o nouă criză politică nu are nevoie. Catalonia este mai mare și mai populată decât vreo șapte-opt state ale UE (Cipru, Luxemburg, Slovenia, Slovacia. Croația, Finlanda, Danemarca, Irlanda etc.). Orice criză în UE are un singur mare câștigător - dictatura lui Vladimir Putin. Ca fapt divers, cel care a pus pe jar Spania, în 2017, Carles Puigdemont, este căsătorit cu românca Marcela Topor, cu care are două fete, Magali și Maria. //

1. Războiul civil din Spania de Bartolome Bennassar, Editura All, traducere de Beatrice Stanciu, București, 2009, pag. 86-87.

2.  Ibidem, pag. 202-203.

3. Partido Obrero de Unificación Marxist (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă).

4. Op. cit., pag. 116.

Fotografii de la Muzeul Național de Istorie a Cataloniei.