Bijuterii orientale

Paul Cernat | 19.10.2010

Pe aceeași temă

„Istoria romanţată a unui safari şi Demonii vântului alcătuiesc un diptic oriental, în fapt un dublet exotic…“, citim pe manşeta noului roman al Danielei Zeca. Într-adevăr: odată cu Demonii vântului se precizează mai limpede şi mai eficient noua identitate a scriitoarei, proaspăt reinventată ca romancieră estetă, exotizantă şi calofilă. Proza ei din ultimii ani este un răsfăţ stilistic visător, dar (lucru important!) perfect controlat, căci scriitura îndrăgostită, lirismul şi sentimentalitatea sunt conduse de o rigoare cerebrală, cu fineţe de scalpel. Dacă „orientalismul“ din romanele Danielei Zeca nu e neapărat unul strict geografic (la urma urmei, decorul Istoriei romanţate… e Tunisia, prin urmare Sudul maghrebian, nu Orientul…), „exotismul“ în variantă musulmană are un caracter manifest.

Ne-am putea gândi, în acest sens, la reminiscenţele liniei Alecsandri-Macedonski şi ale simbolismului în epoca postmodernă (cu ecouri, la noi, şi în microromanul lui Cristian Robu-Corcan, Gravură în mi bemol). Înrudirile de sânge literar trebuie căutate însă mai ales pe teren francez (nu la Pierre Loti, ci la Marguerite Duras sau la Marguerite Yourcenar din Nouvelles orientales). Autoarea cultivă cu voluptate proza de atmosferă, infuzată poematic, pe care o foloseşte drept cadru al unor reverii identitare şi al unor poveşti erotic-transgresive, dublate de o meditaţie asupra unui dincolo inaccesibil.

Faţă de Istoria romanţată a unui safari, unde povestea de dragoste „imposibilă“ dintre reprezentanţii unor culturi greu compatibile (ea – franţuzoaică, el – maghrebian) suferea întrucâtva, în pofida rafinamentului liric al atmosferei, de pe urma fragilităţii narative, Demonii vântului vine să consolideze un proiect prozastic şi marchează un salt vizibil în materie de complexitate compoziţională, prin introducerea unor dimensiuni-surpriză. Titlul este pregnant şi se reţine, chiar dacă legătura lui cu substanţa cărţii poate fi sesizată doar printr-o lectură de adâncime, în cheie spirituală. Avem şi aici un exerciţiu de seducţie între o franţuzoaică pe jumătate şi un tânăr din Dubai cu identitate imprecisă şi nume de arab. Devine evident însă acum că atracţia Orientului musulman asupra femeii europene are o bătaie mai lungă decât atmosfera intrigii sentimentale.

Adevăratul seducător din aceste romane nu e, cum s-ar crede la o lectură superficială, bărbatul oriental, ci spiritul „tainic“ al unei culturi: în cazul de faţă – preeminenţa iluziei şi a fantasmelor asupra realului, exprimată prin splendorile strălucitoare, multicolore ale bijuteriilor şi pietrelor preţioase. Preţiozitatea stilistică se prezintă astfel ca o expresie – asumată cu graţie ceremonioasă şi pasiune de orfevru - a unei forma mentis specifice, iar mărcile prozei „feminine“ ascund, cum vom vedea, destule capcane.

Protagonistul din Demonii vântului e un tânăr bijutier, Sayied, născut probabil în Europa. Din punct de vedere etnic, nu e clar dacă e arab, evreu sau armean: e, în plus, un copil abandonat la naştere şi înfiat de un Guvernator celibatar, cu înclinaţii homosexuale, din Dubai. Nebotezat şi necircumcis, vădeşte de la început o religiozitate ecumenică spontană şi un „suflet de fluture“. Crescut de o doică franţuzoaică, suferă când „albii“ îl stigmatizează după culoarea pielii, drept pentru care va refuza să înveţe limba arabă, călcând în picioare – într-un acces de furie – un caiet de notaţii intime al enigmaticului tată adoptiv. Sugestie subtilă: un homo aestheticus precum Sayied nu poate avea o identitate certă, ci una imaginată, ipotetică. Purtând drept talisman, de la naştere, un astrolab antic de valoare inestimabilă, care-i prefigurează destinul, dar şi victimă a unui „descântec al aurului“, el îşi va duce existenţa sub semnul misterului, al frumuseţii şi al atracţiei misterioase dintre lumi, dedicându-se trup şi suflet, cu performanţe uluitoare, artei bijuteriilor şi şlefuirii pietrelor rare, iubind femei pe măsură (italianca Alessia Conti, marocano-franţuzoaica Gerardine Sebbor, Liona, doctoriţa rusoaică fără vârstă…) şi lăsându-se „ghidat“ de mult mai vârstnica Hara, cea „măritată cu pietrele preţioase“, confidentă a Guvernatorului şi soră a unui amant secret al acestuia. Dacă personajele feminine sunt, cu excepţia doicii Berthe, ipostaze oarecum convenţionalizate ale feminităţii senzuale şi „iniţiatoare“, cele masculine secundare au relief: bogatul Guvernator cu existenţă secretă, curmată brusc într-un mod, să-i spunem, stupid, fantasmaticul şeic Mo - un fel de spirit fabulos al locului, Farouck Zelli, nefericitul prieten al lui Sayied, înţeleptul Sadet, bogătaşul arab Nabil, neobosit consumator de averi şi femei („cumpărător“ inclusiv al atrăgătoarei Alessia), Ibrahim zis Mânuţă, micul ucenic supus şi însemnat de soartă al bijutierului etc.

Ca şi Tunisul din Istoria romanţată…, Dubaiul actual - exotic şi luxos - se „vede“ extraordinar în Demonii vântului. Poematizarea imagistă, intens subiectivizată, a descripţiilor nu afectează cu nimic (din contra) senzaţia de autenticitate a unei lumi pitoreşti şi melancolice, cuprinse între imensităţile maritime şi cele deşertice, o lume arabă şi, totodată, ultracosmopolită în care nefericirea, boala sau moartea se dizolvă, senin, în apele lui „luxe, calme et volupté“. Tot ce ţine de evocarea comorilor orientale, a bijuteriilor şi atelierelor de orfevrerie, a talismanelor şi pietrelor preţioase, dar şi de influenţa stranie a nestematelor asupra destinelor omeneşti este evocat cu subtilitate artistică şi o exactitate aproape „ştiinţifică“ a detaliilor, în volute ceremonioase cu ecouri din O mie şi una de nopţi.

Toate acestea reprezintă însă numai pânza de fundal pe care se proiectează, în a doua jumătate a cărţii, o altă – surprinzătoare – naraţiune, în absenţa căreia totul ar fi rămas o încântătoare, dar minoră „povestire orientală“ despre magia erotică a bijuteriilor. Prin intermediul jurnalului unui bunic al Guvernatorului, aproape distrus de Saiyed şi recuperat oportun de boema, dar savanta universitară Gerardine (care-l învaţă din paginile sale araba pe tânărul soupirant, pe măsură ce i-l traduce într-un ritual „şeherezadic“ al seducţiei), intrăm pe poarta „realistă“ a unei lumi valahe din secolul XIX şi începutul secolului XX.

Aflăm din acest roman în roman că amintitul bunic, un poliglot cu identitate imprecisă, ajunsese în tinereţe prin părţile muntoase ale Buzăului, împreună cu câţiva confraţi, încercând să dea de urma pieselor lipsă din misteriosul Tezaur de la Pietroasele (Cloşca cu puii de aur). E vorba, fireşte, despre comoara cu sursă problematică (gotică? dacică?) descoperită şi parţial pierdută pe la 1839, cercetată de Alexandru Odobescu într-un studiu faimos şi diseminată în superstiţiile locului. Pe calea istoriei sale imaginare, autoarea reuşeşte să învie literar o istorie secretă „balcanică“ încărcată de ramificaţii, având în centru povestea familiei Monteoru, a casei sale bucureştene şi a moşiei vilegiaturist-balneare de la Sărata, pe dealurile Istriţei. Romanul istoric, încheiat în 1955 prin confiscarea casei Monteorilor – Monte d`Oro! – de pe Calea Victoriei de către comunişti şi prin distrugerea conacului de la Sărata, dublează subteran romanul sentimental-exotic de atmosferă, relansându-l spectaculos.

Dinamic, dens, cu o textură „autentică“ până în detalii, cu personaje vii, carnaţie realistă şi vigoare epică, excelentul manuscris găsit („jurnalul Şamanului Alb“) se deosebeşte frapant de langurosul, imponderabilul estetism al „ramei“ lui Sayied & Co, pe care o redimensionează „arheologic“ şi „detectivistic“, punând-o în abis (prin imersiunea realist-magică în Istoria românească) şi asigurându-i structura de rezistenţă. Practic, abia datorită lui, încântătorul poem exotic devine roman în toată puterea cuvântului, „înrădăcinându-se“ într-un sol ferm. Cele două etaje ale cărţii, corespunzând celor doi „căutători de comori“, au drept punct-cheie de legătură talismanul profetic al zeiţei Cybele, desprins, deducem, din partea dispărută a tezaurului de la Pietroasele şi primit de bunicul Guvernatorului de la un pustnic de pe Muntele Siriu. O notă a Guvernatorului, adiacentă jurnalului, clarifică traseul pietrei magice, iar dispariţia comorii valahe are drept corespondent – în planul „oriental“ - distrugerea unei statui a zeiţei pământului într-un muzeu din Bagdad, după un bombardament din 2003. Amestecul de orientalism şi occidentalism al Valahiei de secol XIX şi al vechilor Bucureşti se reflectă, peste timp şi spaţiu, în „oglinda“ identitară a Dubaiului contemporan şi a talismanului sacru, ridicând la pătrat farmecul unei cărţi preţioase şi elevate. //

// DANIELA ZECA
// Demonii vântului
// Editura Polirom,
     Colecţia „Ego-proză“
// Iaşi, 2010

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22